LATENŢE, CADRE NOOLOGICE, EMOŢII IDENTITARE (3)

10:56, 20 februarie 2019 | Actual, Cărți | 722 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Din cartea profesorului Ilie Bădescu „Noopolitica războiului nevăzut” (ed. ”Mica Valahie”, București, 2017), în curs de apariție la Universitatea Populară

Prelegerea a 2-a

Ipoteza cadrelor noologice.

Funcţia cognitivă a memoriei Paradisului

Există „locuri categoriale” în şi prin care luăm act (trăind-o) de o unitate mai înaltă a fiinţei noastre, aceea dintre suflet şi trup, dar nu oricum, ci ca o unitate prin care se manifestă un tip special de putere ce măsoară „asaltul gigantic şi continuu al omenirii de a recuceri şi a reface pe faţa globului pierdutul paradis pământesc”. Când manifestările noastre trupeşti se desfăşoară în şi după modelările acelor „locuri categoriale” (pe care le-am numit şi cadre noologice), ne este dată putinţa de a participa la ceva de dincolo de noi, care-a conferit omului o poziţionare centrală într-un „paradis terestru”, l-a făcut participant la unitatea dintre simţuri şi lucruri, într-o formă nemijlocită şi deci fără de suferinţa privaţiunii de ceva. Totul îi era dat nemijlocit omului primordial în acest paradis terestru, pe care l-a pierdut, însă, din pricina păcatului. Păcatul i-a adus omului primordial cea mai cumplită suferinţă, suferinţa morţii şi totodată i-a retras nemijlocirea unităţii dintre simţuri şi lucrurile „dorite”. S-a produs cea dintâi fracturare a unităţii trupului, fracturare care a fost mutată spre suflet ca sentiment al suferinţei trupeşti şi terestre. Acest sentiment va fi fost contrapartea trupească a suferinţei şi spaimei în faţa morţii.

Omul căzut însă n-a pierdut niciodată proto-sentimentul acela primordial al unei deplinătăţi simţuale şi al unei fericiri neînserate, în şi prin care s-a propagat în lunga viaţă a speciei, memoria acelui „paradis terestru primordial”. Încât putem conchide cu N. Crainic că „civilizaţia” care este într-un fel măsura încordărilor geniului omenesc de a recupera paradisul terestru prin „creaţii de civilizaţie” (cele ce i se înfăţişează ca tot atâtea praguri de recuperare a imperfecţiunii), „îşi are impulsul în memoria paradisului terestru”. Paradisul terestru este deci expresia unităţii simţuale primordiale, nemijlocite cu lucrurile şi cu ceilalţi semeni, ca fiinţe simţuale, senzualiste. În sentimentul colectiv, omul redescoperă, prin actul trăitor (dinlăuntrul acelui sentiment), corelatul sufletesc al unităţii primordiale. Participarea la această unitate dă expresie „iluminării dumnezeieşti”, adică accesului la lumina cea dintru începuturi, de dinainte de a fi existat ceva, lumina logosului dumnezeiesc, care plutea peste genune.

Lumina aceasta este unitatea tuturor unităţilor şi deci este nereductibilă nici chiar la frumuseţile paradisului terestru şi nici la frumuseţea „ideilor pure”, platoniene. Omului i-a fost dată nemijlocit în stadiul său paradisiac şi numai păcatul l-a strămutat pe om în straturile extranee ale acestei lumini, ceea ce a fost una cu retragerea în ceruri a paradisului însuşi, ca paradis al luminii. Omului i-a rămas doar forma ideaţională a trăirii acelei lumini, formă pe care o numim aspiraţie paradisiacă, ori mai precis spus, „aspiraţie spre paradisul ceresc”. Omul, deci, nu mai are acces nemijlocit la „realitatea” luminii necreate, cum a avut în paradisul iluminării primordiale, ci mijlocit, în şi prin acele creaţii de cultură care îi permit să-şi actualizeze aspiraţia spre perfecţiunea paradisiacă a luminii necreate. Încât, putem conchide cu N. Crainic că operele culturii îşi au „impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc”. În această aspiraţie se recompune sub forma actului trăitor unitatea interioară și exterioară a omului, cu sine și cu ceilalţi, unitate în care se oglindește capodopera divină. Putem încadra aceste stări de trăire unificatoare emoţii identitare. Acestea sunt tot atâtea straturi ale „sineităţii”.

Prin emoţiile identitare, omul participă la marele proces creator și recreator al operei sociale, în totalitatea exprimărilor sale fenomenologice, ca sumă de sentimente sociale, de la iubirea de familie sau familială la cea de neam sau naţională și, mai departe, la acea emoţie de a fi în lume și cu lumea, ca în sentimentul lumii din minunata bijuterie lirică, Viaţa Lumii, a lui Miron Costin:

„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa//,

Cu griji și primejdii// cum iaste și aţa://

Prea supţire și-n scurtă vreme trăitoare.//

O, lume hicleană, lume înșelătoare!”.

Și mai departe:

Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.

Fug vremile ca umbra și nici o poartă

A le opri nu poate. Trec toate prăvălite

Lucrurile lumii, și mai mult cumplite….

Așa ne poartă lumea, așa amăgește.

Așa înșală, surpă și batjocorește….

Mulţi au rostu și mulţi suntem și mulţi te-așteaptă;

Lumea din primenele nu să mai deșteaptă”

Cel ce n-are acces la sentimentul de familie, la cel de neam și de omenire şi, suprem, la iubirea de Dumnezeu, în şi prin care se exprimă a treia formă a unităţii, speranţa (ca speranţă a mântuirii), n-are acces nici la cunoaştere şi nici la unitatea generică a sufletului cu trupul.

Prin urmare, familia, neamul, lumea şi comunitatea mântuitoare sau eshatologică întruchipată în Biserică sunt cele patru axe de propagare a sentimentelor colective.

Să adunăm gândurile acestea într-o exprimare cât se poate de clară şi de comprimată la Sf. Ioan Damaschin: „Dumnezeu, zice Ioan Damaschin, l-a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, microcosmos şi macrocosmos, un alt înger închinător, (…), observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc, între măreţie şi smerenie, acelaşi, duh şi trup; duh din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh ca să rămână şi să laude pe binefăcător; trup ca să sufere şi, prin suferinţă să-şi amintească şi să se instruiască atunci când se mândreşte cu măreţia. Animal condus aici, adică în viaţa prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea       sa prin înclinaţia către Dumnezeu. Se îndumnezeieşte prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa în fiinţă dumnezeiască”.

Reţinem de la Sf. Ioan Damaschin şi din comentariile lui N. Crainic două lucruri, şi anume că omul este astfel făcut încât are deodată unitatea simţuală cu lucrurile şi cu semenii, în şi sub forma trupului (care este microcosmos în macrocosmos), şi are unitatea sufletească (sau luminată, de lumină) cu lumina necreată, dată în şi prin forma sufletului. În al doilea rând, reţinem că omul este astfel făcut încât chiar atunci când cade din pricina păcatului să nu piardă această unitate, ci numai actualitatea ei. Lăsând această unitate în om, ca pură latenţă sufletească şi trupească şi deci ca virtualitate a actualizărilor sale, Dumnezeu i-a lăsat darul cel mai înalt, mântuirea, redobândirea vieţii veşnice şi deci vindecarea de suferinţa morţii. Păcatul i-a adus omului fracturarea sufletului de trup, şi, deodată cu aceasta, fracturarea celor două expresii ale unităţii omului: trupul şi sufletul. Fiindcă omul nu mai are unitatea nemijlocită a simţualităţii primordiale (a primului Adam) nici unitatea mentalsufletească a iluminării dintâi (când era „luminat cu toată virtutea”). Toate acestea s-au fracturat în virtualităţi felurite, în aspiraţii diverse şi în fenomenalitatea speranţei a cărei unitate a lunecat în diversitatea scopurilor. Şi totuşi omului i-a fost lăsată latenţa unităţii graţie sentimentelor colective şi aspiraţiei eshatologice. În felul acesta omul virtuos este doar omul care nu osteneşte să se înalţe treaptă cu treaptă pe scara sentimentelor spre cel mai înalt cu putinţă, cel ce ne dă, în și prin aspiraţia spre Dumnezeu, sentimentul perfecţiunii şi al iluminării divine. Prin urmare, șansa mântuirii omului este direct proporţională cu străduinţa sa de a reface unitatea dintâi a simţualităţii primordiale și a iluminării divine, adică depinde de străduinţa sa de a readuce aspiraţiile diverse la unitatea aspiraţiei spre Dumnezeu și diversitatea scopurilor la unitatea speranţei (spre certitudine) a mântuirii.

Odată cu aceste fracturări dintre care una mai cu seamă, cea  dintre trup şi suflet, s-au manifestat în „textura” existenţei fractalele     (cf. I.P. Culianu), deşi nu i s-a retras omului unitatea primordială, ca unitate virtuală şi totuşi tangibilă în şi prin sentimentul nostalgiei paradisului. Iată de ce acest sentiment, trăit deopotrivă ca sentiment al timpului originar (illud tempus), ori ca aspiraţie spre paradisul ceresc (eshaton), este şi izvorul cunoaşterii şi calea spre unitatea omului şi a societăţii. Ea îmbracă, temporal, expresia timpului eternei reîntoarceri (illud tempus) şi pe aceea a timpului eshatologic. În planul fiinţei colective, ea îmbracă forma comunităţii tradiţionale şi pe aceea a comunităţii eshatologice sau ecleziale. Printr-una omul îşi aminteşte că a fost cetăţeanul paradisului, prin cealaltă se aude chemat, (aspiră) să devină cetăţeanul paradisului ceresc, al veacului ce va să fie.

„Menţionăm că în viziunea ortodoxă, lumea nu a luat, după cădere, un chip fatal şi total opac, şi nici cunoaşterea omului nu s-a restrâns cu totul la o cunoaştere adaptată unui chip opac, netransparent al lumii. Oamenii pot străpunge această opacitate printr-o altă cunoaştere şi o străpung adeseori. Dar nu pot învinge această opacitate şi această cunoaştere adaptată ei. Acestea rămân structuri dominante.”

Despre această altă cunoaştere, pe care am numit-o ioaneică, depun mărturie ştiinţele noologice care încep să se afirme cu vigoare prin serii cum este aceea a „ştiinţelor prin ochii credinţei”.

Orice cercetător şi orice lucrător cu omul trebuie să ştie că prima lui datorie este să-şi refacă tocmai caracterul reîntregit al minţii şi al fiinţei, deci să biruie asupra naturii sale de fiinţă handicapată. El vine spre celălalt cu acest handicap, pe care nu-l poate transcende decât cel ce şi-a redobândit puterea spiritului, capacitatea iubirii, adică după ce a redevenit „purtător de Dumnezeu”, deci de „iubire”, de „logos” şi deci de credinţă. Numai atunci e pregătit să se predea pe sine pentru a-l redobândi pe celălalt, adică pentru a-i fi lui slujitor, jertfitor. Doar astfel, omul trăiește la puterea emoţiilor sale identitare.

Altfel nu se întruneşte condiţia acelei „unităţi lăuntrice” în şi prin care se afirmă treimea: Eu-Tu-Dumnezeu. Sau, cum spune Domnul: „Acolo unde sunt doi în numele Meu, acolo sunt şi Eu întru ei”. Prin urmare emoţiile identitare sunt cele care apără omul și previn căderea lui din starea de om. Orice aduce atingere acestor emoţii, în frunte cu emoţia dumnezeirii, redeschide sindromul unui handicap primar, atestat în forma lui totală, printr-o inabilitate a vieţii sănătoase și deci a vindecării de maladia morţii. Să lămurim.

Va urma.