LATENŢE, CADRE NOOLOGICE, EMOŢII IDENTITARE (2)

13:41, 16 februarie 2019 | Actual, Cărți | 978 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Din cartea profesorului Ilie Bădescu „Noopolitica războiului nevăzut” (ed. ”Mica Valahie”, București, 2017), în curs de apariție la Universitatea Populară

Prelegerea a 2-a

Documente noologice 

 

Termenul acesta a fost creat în cadrul sistemului de noologie pentru a desemna acele „documente care ne oferă informaţii preţioase asupra legilor de manifestare a comunităţilor spirituale în diverse epoci şi arii de civilizaţie şi totodată în care sunt conservate acele tipuri de învăţături prin care omul învaţă a trăi în conformitate cu îndreptările divine” și deci cu îndemnurile tainice ale „logosului divin”. Altminteri spus, documentele spirituale mijlocesc celui ce le cercetează accesul la cunoaşterea şi, după caz, la deprinderea unor tipare de trăire perene, de valoare universală, transtemporală și translocală. Învăţăturile spirituale pot fi clasificate după criteriul relaţiei cu marile formaţiuni temporale în: epocale, eonice și transtemporale. Din acest punct de vedere se cuvine să distingem între documentele istorice și documentele noologice, prin aceea că cele dintâi sunt precumpănitor informative, celelalte sunt precumpănitor formative. Pe de altă parte, trebuie să distingem o clasă specială de documente pseudospirituale care imită prototipul documentelor noologice, dar, în realitate, îndrumă omul spre cultura morţii, adică pe căi deviate. Acestea sunt documente de-formative fiindcă ele cuprind îndrumări deformatoare care aduc, finalmente declin și pieire. La mari intervale de timp, charismaticii omenirii (profeții, geniile, reformatorii) adună într-o operă nevremelnică învățăturile spirituale care-au ocârmuit lumea lor, iar opera aceasta este documentul relevant asupra unui astfel de om și asupra epocii sale. Jaspers a numit acești oameni cu o noțiune singularizatoare: oameni cruciali. Este drept că el nu distinge între oamenii cruciali și Dumnezeu-omul mântuitor, Unul în Treimea Dumnezeirii și Unic în istorie, pe care, prin înseriere, îl situează în categoria repetabilă a oamenilor cruciali. Aceștia din urmă compun într-adevăr o serie de spirite binecuvântate de Dumnezeu cu marele har al accesării logosului, dar Mântuitorul e Unul, om și Dumnezeu totodată, e însuși Logosul. În al doilea rând, învățătura Lui este dăruită omului prin revelație supranaturală, nu prin revelație naturală, ca cea mijlocită nouă de oamenii cruciali. În al treilea rând, oamenii cruciali sunt totodată oameni providențiali pentru că învățătura lor este primită prin revelație naturală de la Dumnezeu, adică este miraculoasă, fiindcă nimic, nici o cauzalitate din lumea aceasta n-o poate explica. Ce anume ar putea să-i explice, de pildă, pe profeții evrei ai Vechiului Testament și învățăturile lor ori pe Sfinții din orizontul Noului Testament?! Această distincţie, care-o menţine în fundal, ca suport a ei, pe aceea a lui Nichifor Crainic, dintre revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală, ne ajută să înţelegem că omul este o fiinţă graţiată, şi este aşa nu doar ca făptură aşezată într-o rânduială neschimbătoare, adică neafectată de vremelnicie, fiindcă ţine de planul creaţiei, ci totodată ca făptură divino-umană, înzestrată cu facultăţi şi deci cu puteri extraordinare, în frunte cu cea mai înaltă, aceea a accesării învăţăturilor care ne vindecă de maladia morţii. Despre aceste particularităţi ale fiinţei umane ne vorbesc religiile, mitologiile, sistemele filosofice, care astfel se prezintă în faţa curiozităţii noastre ca cele mai tulburătoare documente asupra secretelor sociabilităţii omeneşti. Despre un personaj istoric precum Meré, marele libertin francez, prietenul lui Pascal, putem afla lucruri lămuritoare din cercetarea documentului istoric, dar despre însuşi Pascal, istoria cu documentele ei nu ne învaţă mai nimic. El a biruit timpul istoric, nu doar pe acela al epocii lui, dar şi pe acela al oricărei alte epoci. Pascal este omul tuturor epocilor și, în consecinţă, el nu poate fi explicat ca fiinţă în timp, căci a biruit timpul.

Putem explica, aşadar, ivirea în istorie a lui Meré, marele libertin, prietenul lui Pascal, dar nu putem să-l explicăm în istorie şi prin categoriile imanente pe Pascal, ivirea lui fiind miraculoasă, jumătate minune şi jumătate faptă sau fenomen de istorie spirituală franceză sau europeană. Aşa sunt Platon, de pildă, pentru antichitate, şi tot aşa Kant, pentru epoca modernă. Dacă este să căutăm învăţăturile spirituale ale unei lumi apuse ori diferită de a noastră, atunci trebuie să cercetăm adevăratele lor cadre spirituale, între care noi am situat şi marile opere reprezentative ale acelor lumi, fiindcă numai în aceste opere și cadre spirituale putem descoperi tipare de trăire spirituală (învăţături) cu adevărat transferabile, constituind căi de împlinire şi promisiuni de înveşnicire ori pur şi simplu de recăpătare a unei armonii lăuntrice pierdute, la nivel individual şi colectiv. « Noologia » este un sistem menit să rezolve ceea ce nu pot rezolva nici psihologia pozitivistă, nici istoria, ca ştiinţă a documentului obişnuit, nici sociologia, ca ştiinţă empirică, nici antropologia, aşa cum o cunoaştem până acum. Nici una dintre ele nu poate găsi răspuns la problemele excepţionale cum sunt şi cele de criză identitară profundă prin care trece omenirea azi, îmbolnăvită de modernitate. « Când o societate este confruntată cu o problemă, cum ar fi aceea a crizei identităţii, cu care e confruntată lumea modernă, elitele ei, dacă sunt vrednice şi loiale, vor cerceta întreg patrimoniul de învăţături spirituale al popoarelor ca să caute răspuns la respectiva problemă. Această căutare trimite direct și imperativ la o sociologie a cadrelor spirituale şi a învăţăturilor spirituale asociate acestora (conservate numai în documentele noologice). Aşa se explică nevoia redescoperirii lumii antice în pragul modernităţii europene, când popoarele Europei au fost confruntate întâia dată, după marele şi tainicul moment al kenozei, adică al coborârii lui Dumnezeu Fiul pe pământ, cu o mare şi zguduitoare criză a identităţii. O înfrigurată cercetare a lumii vechi şi a lumilor exotice s-a declanşat atunci. O sociologie spiritualistă trebuia să-şi asume aceste fenomene şi cititorul va găsi răspunsul nostru la chestiunea aceasta în cartea consacrată psihomorfozelor sau trăirilor colective trezitoare (deci, noomorfoze), prin care sunt actualizate lumii noastre învăţături ale lumilor apuse » (Cf. Noologia). Răspunsul la somaţia lumii nu mai poate fi căutat în formele ştiinţei tradiţionale, care se află, vai!, într-o gravă criză paradigmatică. Faţă de « noua fizică », de pildă, care a descoperit « spiritul nonlocal » şi « informaţiile nonlocale », ştiinţele umane ne dezvăluie grave întârzieri, anacronisme penibile, şi legăm speranţele de găsire a răspunsului de redescoperirea sistemelor în care sunt conservate « informaţii nonlocale », adică trimitem nădejdea noastră spre marile învăţături ale omenirii. Includem în categoria acestora acele învăţături spirituale care au marcat decisiv lumea noastră, lumea în care trăim de mai bine de 600 de ani. Inaugurăm, astfel, o nouă metodă de a căuta răspunsul la problemele de acum prin cercetarea unor învăţături izvodite, unele, cu mii de ani înainte. O sociologie noologică, însă, nu se mulţumeşte să facă rezumatul acelor învăţături. Acest lucru este operă de istorie a ideilor şi nu acesta e obiectivul unui demers ca cel din care voim să facem sistem alternativ de gândire. Ceea ce trebuie să facem se referă la cercetarea relaţiei dintre învăţăturile spirituale şi cadrele spirituale ale vieţii noastre zilnice ca europeni ori, mai larg, ca trăitori ai lumii noastre. Altfel formulată, întrebarea este aceasta: Ce cadre de trăire spirituală     s-au ivit din practicarea acelor învăţături spirituale? Sau încă altfel: ce cadre spirituale de viaţă colectivă «dorm» în acele învăţături, într-o latenţă sufletească din care le poate trezi sau actualiza «practicarea» lor? Cercetarea sociologică a învăţăturilor spirituale trebuie să conducă, aşadar, la identificarea cadrului spiritual de viaţă cu care acele învăţături sunt solidare, care sunt criptate în nomosul lor ca puterea germinativă în seminţe. Asemenea cadre și învăţăturile asociate au totodată calitatea unor documente noologice. N-a fost îndeajuns cercetat până astăzi de ce, de pildă, sistemele de învăţământ din Europa persistă de peste 800 de ani să cuprindă în programele lor anumite documente noologice, cum ar fi, de pildă, filosofia platoniană şi nu, să zicem, opera lui Lao-Tzî, ori sistemul lui Confucius, sau oricare alt sistem filosofic prestigios al antichităţii orientale? De ce Descartes mai mult decât Prea Fericitul Augustin? De ce Descartes sau chiar Bacon mai mult decât Pascal? Etc. Invocarea acestor învăţături sub calitatea lor de documente noologice asupra unor lumi apuse şi totuşi active cere mai întâi să stabilim cadrul spiritual latent al acelor învăţături pentru care europenii au avut preferinţă sistematică vreme de 800 de ani, ori cel puţin de 600 de ani încoace. Ei au căutat acele învăţături pentru că ele i-au instruit în legătură cu o anume cale spirituală, pentru un anume mod şi tipar de trăire spirituală, adică în legătură cu orânduirea vieţii lor după legea cadrelor spirituale latente, adânc fixate în corpusul de principii, noţiuni, dar mai ales de protonoţiuni şi de prototipuri, pe care atari învăţături le conţin şi le propagă o dată cu litera şi cu terminologia lor. Aceasta e problema reală, adevărată, şi aşa putem intui explicaţia atracţiei atâtor elite europene, vreme de veacuri, pentru respectivele învăţături. Unghiul din care pot fi examinate aceste învăţături este cel pe care l-am propus în sistemul de noologie, şi care este furnizat de relaţia dintre cadrele spirituale şi învăţăturile asociate acestora. Eficacitatea legică a cadrelor spirituale şi a învăţăturilor asociate lor se exprimă (devoalează) în « condiţia spirituală a omului din cuprinsul unei societăţi ». Dacă această condiţie este afectată, urmează criza identitară a omului şi a întregii colectivităţi care nu-şi poate și întrucât nu-și poate prezerva condiţia spirituală. Chestiunea fusese înţeleasă ca atare de către culturile antichităţii şi dacă voim să aflăm răspunsul lor la criza omului în acea epocă trebuie să examinăm, nu «documentele ordinare», ci «documentele extraordinare», adică învăţăturile spirituale ale epocii, în frunte cu cele «înregistrate» sub forma religiei, a mitologiei şi a sistemelor filosofice, a paremiilor și simbolurilor. Un simbol, remarca Acad Tudorel Postolache, este o „bibliotecă a oralităţii condensate”. Un atare demers este exact cel pe care l-am întreprins în « Noologia », la secţiunea dedicată învăţăturilor spirituale ale Europei transistorice, începând, evident, cu antichitatea. Dacă ar fi să clasificăm documentele noologice am spune că acestea se grupează în câteva „clase” care reproduc sistemul categoriilor cunoașterii noologice la care ne-am referit mai sus. Documentele noologice se referă la stratul numenal al existenţei, la ceea ce nu derivă din existenţă, ci din supra-existenţă. „Deşi inaccesibilă raţiunii speculative, lumea numenală a lui Dumnezeu, a libertăţii şi eternităţii este aprehendată prin capacitatea omului de a acţiona ca fiinţă morală”103. Iar această capacitate este atestată în primul rând de documentele noologice. Acestea singure ne descoperă variaţiile acelei puteri spirituale care situează omul pe treapta cea mai înaltă a făpturii create, imediat în vecinătatea îngerilor.

Unul dintre documentele noologice tipice pentru antichitatea grecească sunt dialogurile socratice, în şi prin care este fixată în chip unic „«metoda de eliminare a diferenţelor subiective în înlănţuirea istorisirilor»”, precizam în Noologia, citându-l pe Traian Brăileanu. Pentru ca lumea să devină inteligibilă, ideală, neschimbată, „scăpată de variabilitatea imaginilor sensibile” („legate de existenţa trecătoare şi schimbătoare a Eului variabil – a Eului imagine”) e necesar ca ea să capete condiţia comunităţii noologice, adică să aibă aceleaşi semne în „istorisire”, aceleaşi „înţelesuri”, să ajungă la o „coincidenţă a istorisirilor” despre cutare lucru. Această coincidenţă este esenţa „comunităţii narative” a unei culturi sau civilizaţii.

Avem, iată, consemnate, prin mijlocirea învăţăturilor platonice, condiţiile minimale care fac posibilă societatea. Care sunt aceste condiţii minimale? Dialogul şi po-vestirea. Când, într-o societate, oamenii ar uita arta dialogului şi po-vestirea, ar pierde adică posibilitatea de a-şi nara, a-şi relata unii altora întâmplările semnificative dobândind astfel o unitate a înţelesurilor în istorisirile vieţii lor, societatea aceea ar muri. Este avertismentul platonic asupra acelui minim spiritual sau noologic pe care nici o elită guvernantă n-ar trebui să-l încalce dacă vrea să-și ferească poporul de primejdia declinului aducător de moarte. De respectarea acelui minim depinde, în viziunea lui Platon, supravieţuirea persoanelor colective denumite «popoare» sau «etnii» (cf. «Postulatul naţional. Se poate vorbi despre moartea popoarelor?», «Geopolitica», nr 2, vara, Bucureşti, 2003).

În lectura pe care o facem lui Platon ni se descoperă, iată, un minim spiritual care garantează supravieţuirea unei societăţi şi deci a unui popor în istorie şi acest minim se referă la «posibilitatea manifestării grupurilor umane sub condiţia de comunităţi narative, de dialogare şi de „istorisire”, ceea ce face posibil graiul, „cuvintele” şi „conceptele” în care se fixează paradigmatic lumea şi prin care devine comunicabilă. Însă despre această realitate de natură spirituală mărturiseşte în chip exemplar şi culminativ opera lui Platon; asupra legităţilor ei ne informează dialogurile platonice. Cum să excluzi aceste documente din cunoaşterea sociologică?!

Oamenii se văd la chip, doar întrucât se oglindesc unii prin alţii şi toţi se oglindesc în și prin cel ce spune povestea, încât povestea este aceeaşi, „mereu repovestită de o eternă gură”, cum spune poetul. Iar naratorul prototip, cel fără de moarte, este o comunitate noologică, narativă, de continuă istorisire. Aşa se face că însăşi filosofia lui Platon are drept nucleu o poveste, deci un document noologic, povestea-mit a peşterii pe ai cărei pereţi se zăresc umbrele ideilor pure, iar acestea sunt singura realitate la care omul are acces. Să reţinem, deci, că dialogul şi po-vestirea sunt cele pe care se bazează societatea, în lumina învăţăturilor platonice. Spiritual, noologic, societatea este «dialog şi po-vestire» (Noologia). Când antichitatea grecească n-a mai putut să dialogheze și să povestească, a început declinul ei. Acel moment se suprapune cu secolul al V-lea î. H., adică momentul de start al epocii sofiștilor (pe care, nu întâmplător, i-au criticat și Platon și Aristotel dovedind că sofiștii nu erau interesaţi de adevăr cât de putere folosindu-se în acest scop de toate vicleniile raţiunii, de ambiguităţile limbajului, dezvoltând ceea ce s-a numit de atunci arta eristicii. Filosofiile, ca documente noologice, ne descoperă acele condiţii minimale care apără popoarele, ca persoane colective, de primejdia morţii spirituale, aceea care, în timp, va aduce şi stingerea lor biologică. Triumful viziunii spiritualiste este, iată, total.

Va urma.