Un NATO dezbinat la Marea Neagră: București, Georgia, Crimeea, 2008-2014 (III)

12:14, 15 iulie 2019 | Cărți | 308 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Radu Toma:  (Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019) 

Crimeea

Vechi de 14 ani, paciența și eforturile de acomodare ale Moscovei la politicile expansioniste euroatlantice de după încheierea Războiului Rece   s-au diminuat din aprilie 2008 încoace, de la Summitul NATO de la București, și au luat sfârșit în martie 2014, odată cu intervenția militară și realipirea Crimeii la Rusia. În sala Sf. Gheorghe, a Candelabrelor, din Kremlin, într-o cuvântare de 47 minute încărcată de emoții, vehemență și resentimente față de decizia Washingtonului din 1994, de extindere a alianței militare nord-atlantice către Est, la 18 martie, Vladimir Putin a denunțat „ipocrizia occidentală” (30): „Astăzi, ei zic la ceva alb, iar mâine spun că e negru. Am fost înșelați iarăși și iarăși, au luat decizii pe la spatele nostru, ne-au pus în fața faptului împlinit. Așa a fost cu extinderea NATO către Est, cu instalarea unor infrastructuri militare pe frontierele noastre și, mereu, ne-au aburit cu aceleași vorbe: păi, chestiile astea nu vă afectează cu nimic” (31). Parafrazându-l pe liderul rus, de altfel personalitatea politică probabil cea mai comentată a acestor ani, am spune și noi că episodul Crimeea 2014, violent criticat de Occident, nu ar fi primul când ambele superputeri mondiale „numesc ceva astăzi alb și mâine zic că e negru”. În 2008, independența Kosovo a fost primită cu entuziasm de SUA și aliații lor, dar contestată aprig și nerecunoscută de Rusia (32). În 2014, declarația de independență și de reîntregire la Rusia a Crimeii a fost celebrată de Rusia și 96,7% din populația teritoriului, dar respinsă și nerecunoscută de Statele Unite, aliații NATO, Curtea Internațională de Justiție etc. – într-o convorbire telefonică avută cu Obama, Putin i-a spus președintelui american, printre altele, că referendumul din Crimeea, pentru revenirea provinciei la Rusia, „a luat în considerare precedentul stabilit de Kosovo” (33).

Informații din multe surse, inclusiv cele militare rusești (34), conduc către ideea că realipirea Crimeii la Rusia nu a fost o operațiune strategică pe termen lung, planificată de ani și ani, și nici măcar pe termen mediu. Nu au existat măsuri serioase ale Moscovei, de a instiga sau susține revolte separatiste ale etnicilor ruși din Crimeea înainte de evenimentele din februarie 2014. Mișcările rusești în timpul crizei nu au fost punctul culminant al vreunui plan anterior de dezmembrare a Ucrainei, ci o contrareacție la o amenințare venită spontan din partea Maidanului și a protestelor, care au culminat cu înlăturarea administrației Ianukovici. Pornită chiar în ziua când fostul președinte filorus a părăsit Kievul, la 21 februarie (35), acțiunea militară a fost, deci, precipitată de situația politică deteriorată din Ucraina, de la sfârșitul lui 2013 și din 2014, și de pericolul ca o Ucraină post-Ianukovici să deschidă larg porțile pentru NATO. Or, asta ar fost o primejdie letală pentru ruși, anume pierderea Sevastopolului. Iar pierderea Sevastopolului ar fi declanșat imediat o avalanșă de pierderi rapide, succesive, pentru Rusia: pierderea flotei Mării Negre, singura ei flotă din apele calde; a controlului Mării Negre și a Strâmtorilor; a surselor și căilor energiei din Caspica și Asia Centrală către Europa; a accesului Rusiei la întregul bazin al Mediteranei, a ieșirilor prin Gibraltar către Atlantic și prin Suez către Oceanul Indian.

Pierderea Sevastopolului și instalarea acolo a americanilor ar fi pus capăt statutului Rusiei de superputere mondială.

Realipirea Crimeii la Rusia din primăvara lui 2014 rămâne, foarte probabil, cea mai importantă decizie a lui Putin din cei 19 ani de când se află la conducerea țării sale. Dintr-o singură mișcare, el a dat peste cap toate prezumțiile euroatlanticilor privind viabilitatea și trăinicia ordinii europene de după Războiul Rece, așa cum au desenat-o ei. În egală măsură, evenimentul a fost răspunsul dat de ruși și la amenințarea NATO pe frontiera lor directă cu Occidentul. A fost prima ripostă politico-militară a Rusiei la ceea ce exegeții globalismului denumesc, după Războiul Rece, „supremația” americană. A fost un răspuns, să-i spunem spontan, la o criză neașteptată.

Și, totuși, se ridică o chestiune: după ce Ianukovici a plecat și, de patru ani încoace la Kiev se află pro-occidentalii Iațeniuk, Groisman și Poroșenko, de ce NATO bate pasul pe loc în Ucraina? De ce în martie 2018 aceasta a căpătat iarăși un statut vag, de eternă „țară aspirantă” la aderare, după 16 ani de discuții fără sfârșit? Nu cumva a venit timpul de spus adevărul geopolitic gol-goluț, acela că articolul 5 din statutul alianței face candidaturile Ucrainei și Georgiei inoperabile? Că extinderea NATO, de fapt, s-a încheiat la frontierele fostei URSS? În 2008, ministrul de Externe al Poloniei, Radek Sikorski, vorbea de „oboseala extinderii” Uniunii Europene către Est. Manifestată, adăugăm noi, în utilizarea unor soluții alternative anemice de cooperare cu esticii, în locul unor proiecte și investiții consistente, menite să le redea acestora încrederea în virtuțile economice și financiare ale Vestului, în putința sa de a genera o prosperitate reală în Europa de Est. După Summitul NATO București 2008, așa cum dovedește tărăgănarea exasperantă a relației cu Ucraina și Georgia, putem fără greş vorbi de refuzul alianței de a acorda acestor țări-candidate Planul de Acțiune al aderării. Putem vorbi, la fel ca în cazul UE, și de „oboseala extinderii” NATO către Est. Iar după venirea lui Donald Trump la Casa Albă, se poate discuta despre apariția unor probleme serioase, existențiale, ale alianței militare nord-atlantice (36). La fel după cum azi sunt comentate tot mai insistent, de mulți, însăși menirea și viitorul UE.

Ucraina, țară europeană veche, mare, a doua din lumea slavă, merită o soartă mai bună, decât să zacă inertă pe liste de așteptare. Ucraina trebuie să-și caute viitorul, liniștea și bunăstarea în altă parte. În Ucraina. Analistul politic rus Dmitri Trenin, directorul Fundației americane Carnegie, centrul din Moscova, membru la Institutul Internațional de Studii Strategice din Londra, contributor la BBC, CNN, The Economist, The New York Times etc. autor a 22 de cărți, profesor asociat la Colegiul de Apărare NATO de la Roma, militar de carieră, vede lucrurile altfel (37). Consideră că acea criză ucraineană din februarie 2014 a avut drept rezultat o confruntare între Rusia și Statele Unite și, de asemenea, că a dus la o alienare de durată între Moscova și Uniunea Europeană. În egală măsură, este de părere că evenimentele respective au deschis o eră nouă, când Federația Rusă se încheagă ca un stat separat și autosuficient, care percepe celelalte state post-sovietice ca pe niște vecini apropiați, și nu membri ai unui spațiu geopolitic unificat și condus de Moscova. În aceste condiții, afirmăm că Maidanul de la Kiev din 2013-14 nu ar trebui considerat nici ceea ce au crezut unii la vremea respectivă – o încercare a SUA de a elimina influenţa Rusiei din spațiul post-sovietic – şi nici ce a visat komisara neoconservatoare Victoria Nuland, atunci când a împărțit gogoși sleite manifestanților din centrul Kievului, anume himera ca următoarea sacoșă cu „Dunkin’ Donuts” să o ofere oamenilor în Piața Roșie…

La București, în aprilie 2008, Vladimir Putin a tras „linia roșie” până unde poate NATO să meargă în Est. Războiul din Georgia din august următor a arătat că atunci, în România, el a vorbit serios. Apoi, prețul plătit de Rusia după realipirea Crimeii – valul uriaș de critici internaționale, nerecunoașterea intrării Crimeii și Sevastopolului în componența Federației Ruse, sancțiunile economice încă în vigoare etc. – a fost și se menține piperat. Considerăm, totuși, că aceste costuri sunt suportabile în comparație cu ce ar fi avut de cheltuit Moscova dacă, să zicem, în 2013 Ianukovici ar fi dus Ucraina în proiectul rusesc al Uniunii Euroasiatice. Rusia ar fi fost nevoită să sprijine, în primul rând financiar și pentru un răstimp imposibil de estimat, o țară de 45 milioane locuitori, aproape la pământ din punct de vedere economic. O țară pe care, oricum, nu ar fi putut să o reîncorporeze în Federația Rusă… La fel ca și profesorul Trenin credem că, dincolo de toate complicațiile, situația actuală este mai favorabilă pentru Rusia. La asta adăugăm noi că, deocamdată, Ucraina se bazează doar pe promisiunile NATO și ale UE – un statut de țară „aspirantă”, un Parteneriat Estic abandonat de unii și apă de ploaie pentru ceilalți, și un Acord de schimburi comerciale libere, adică libere să fie păguboase pentru ucraineni, de miliarde de euro anual.

Profesorul Trenin este de părere că, după ce a demonstrat Americii că Ucraina nu va fi o membră a NATO în viitorul previzibil, Moscova pare să iasă din modelul Rusia – America vechi de peste 70 ani, să renunțe să restaureze trecutul, și să se orienteze către un alt viitor. După o ultimă dezamăgire – neputința administrației Donald Trump de a normaliza relațiile ruso-americane – se pare că rușii își redirecționează politica externă către Europa, în primul rând Germania și Franța. Iar aceasta, consideră profesorul, face posibil un alt proiect ucrainean.

În egală măsură, este limpede că aspirațiile și ambițiile majorității ucrainenilor sunt îndreptate către Europa. La fel după cum vecinii lor bieloruși asociază Belarusul cu Vestul și nu văd țara lor ca o simplă extensie a Rusiei către Occident. Aleksandr Lukașenko construiește treptat un stat independent care, în niciun caz, nu trebuie să fie 100% integrat Rusiei. Să amintim numai că, în 2008, și de atunci până azi, într-o chestiune extrem de serioasă, Minskul nu a luat partea Moscovei și nu a recunoscut independența Oseției de Sud și a Abhaziei.

Amintind cuvintele din anii ʼ90 trecuți ale fostului președinte ucrainean Leonid Kucima, că „Ucraina nu este Rusia”, credem la fel ca Dmitri Trenin, că nici „Rusia nu este Ucraina”.

Așa va arăta viitorul? Nu avem niciun răspuns. Tot ce ştim sigur, este că geografia şi istoria vor rămâne mereu suverane, atât timp cât vor exista Rusia şi Ucraina.

Note: 

 (30) Shaun Walker; Ian Traynor, Putin confirms Crimeea annexation, The Guardian, London, 19 March 2014;

(31) Stephen Lee Meyers and Ellen Barry, Putin Reclaims Crimeea for Russia and Bitterly Denounces the West, The New York Times, March 18, 2014;

(32) Kosovo MPs proclaim independence, BBC News Online, 17 February 2008; Malcom, Noel, Kosovo: A Short History, Perennial, Harper Collins, New York City, 1999, 528 p.; Friedman, George, Kosovar Independence and the Russian Reaction, Stratfor, Sep. 10, 2008; Kosovo Declares Independence, Seeks EU Backing, Bloomberg, February 17, 2008; Kosovo declares independence, „International Herlad Tribune Europe”, Feb. 17, 2008; US recognizes independent Kosovo, CNN, 18 February 2008;

(33) Goodenough, Patrick, Vote: Putin Cites Kosovo ‘Precedent’, CNS News.com, March 16, 2018; „Is this not Democracy?” No conditions will make Russia return Crimeea to Ukraine rule – Putin, Russia Today, 5 June 2018, un interviu exclusiv al președintelui rus cu postul ORF, din Austria;

(34) Howard Colby; Ruslan Pukhov, Brothers Armed: Military Aspects of the Crisis in Ukraine, East View Press, Minneapolis, 2014, 228 p.;

(35) Daniel Treisman, un analist la Council on Foreign Relations și publicația Foreign Affairs, afirma că Vladimir Putin i-ar fi spus la o recepție la Soci, în octombrie 2015, că operațiunea din Crimeea a fost „spontană și nicidecum planificată în avans”, vezi Treisman, Daniel, The Gambler in the Kremlin, Foreign Affairs, May/June 2016;

(36) Champion, Marc, Trump Leaves Open Possibility of Recognizing Crimeea’s Annexation, Bloomberg, July 12, 2018;

(37) Trenin, Dmitri, To Understand Ukraine. A New Stage in the Russian State Project, în Russia in Global Affairs, Moscow, 27 December 2017.

(va urma)

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,