Un NATO dezbinat la Marea Neagră: București, Georgia, Crimeea, 2008-2014 (II)

09:45, 8 iulie 2019 | Cărți | 345 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Radu Toma: Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019

Georgia

Războiul ruso-georgian din august 2008 președintele Mihail Saakașvili al Georgiei l-a căutat cu lumânarea la amiază, în plină zi.

Iar conflictul deschis a oferit Rusiei patru oportunități: 1) să distrugă capacitățile militare ale Georgiei; 2) să demonstreze lumii că armatele ei terestre, aeriene și navale sunt bine pregătite de luptă; 3) să devoaleze un Vest incapabil să-și onoreze eventuale angajamente la periferia imediată a Rusiei, și 4) să compromită și să declanșeze declinul unui lider favorit al Washingtonului neoconservator, președintele de la Tbilisi, sprijinitor ardent al euroatlanticismului în Transcaucazia, o zonă-tampon strategică, de maximă securitate pentru Rusia, aflată lângă Orientul Mijlociu, Iran, Turcia și Marea Neagră, un „centru de comandă” și de control al surselor și căilor energiei de la Caspica către Vest, un avanpost excelent de monitorizare a prezenței americane în Asia Centrală.

Moscova le-a bifat pe toate patru

Fiind primul conflict militar din Europa în secolul 21, războiul ruso-georgian a schimbat percepția est-europenilor și a fostelor republici sovietice despre relațiile lor cu Rusia. Ucraina a renunțat în bună măsură la ambițiile de aderare la NATO. Belarus, Armenia și Kîrgîstanul au acceptat și au întărit sistemele lor de securitate comune cu Moscova. Georgia însăși s-a schimbat: înfrângerea lui Saakașvili și victoria lui Bidzina Ivanișvili în alegerile parlamentare din 2012 au adus o modificare a poziției Georgiei față de Rusia. Ivanișvili a urmărit relații economice mai apropiate cu rușii, a adoptat o poziție mai pragmatică față de Moscova. Azi, războiul ruso-georgian este, în continuare, un indicator pentru țările din Est despre cum nu trebuie să aibă relațiile cu Rusia. În egală măsură, aspirațiile lor către Occident s-au mai temperat.

Confruntarea militară ruso-georgiană a fost precedată la 15 iulie, în Caucaz, de două manevre militare simultane: exercițiile comune „Răspunsul imediat 2008” SUA – Georgia, cu 1 000 militari americani și alții din Azerbaijan, Armenia și Ucraina, și cele rusești cu numele „Caucaz 2008” (9), posibil din pricina lor Saakașvili să fi căpătat credința greșită că or fi soldații ruși alături, dar și cei americani sunt și ei pe aproape… Apoi, după nici o lună, războiul propriu-zis a început cu un atac al trupelor georgiene în Oseția de Sud, urmat imediat de contraatacul general al rușilor, de aproape trei zile, în Abhazia, pe litoralul Mării Negre și către Tbilisi, înaintare oprită la cca. 40 km de capitala Georgiei. Unde, să vezi iarăși „coincidență”, se afla în vizită secretarul de Stat al SUA, Condoleezza Rice… (10).

Asimetria forțelor militare angajate a făcut ca războiul ruso-georgian aproape să nu aibă un istoric, a durat numai cinci zile, de la 8 la 12 august 2008. Încetarea focului a fost negociată de președintele Franței, Nicolas Sarkozy, la 12 august.

La 26 august președintele Medvedev a anunțat, că Rusia recunoaște independența de stat a Oseției de Sud și a Abhaziei, acțiune condamnată de Statele Unite, Franța, Consiliul Europei, Parlamentul European, OSCE și NATO, pe motivul că ar viola integritatea teritorială a Georgiei (11).

Războiul din Georgia și poziția ulterioară a Moscovei, de a recunoaște independența unor enclave teritoriale din țări învecinate, cu legături istorice și etnice puternice cu Rusia, a fost un mesaj limpede din partea liderilor ruși, că posibila aderare la NATO a acelor țări ar putea duce la intervenții militare și dezmembrarea lor.

De asemenea, războiul a arătat că Rusia poate să modifice relațiile internaționale rezultate după încheierea Războiului Rece și să conteste monopolarismul și hegemonia globalistă a Americii. Doctrina Medvedev, anunțată de președintele rus la scurtă vreme după încheierea conflictului militar, a indicat faptul că prezența și protejarea unor grupuri consistente de populație rusă aflate în țările din vecinătatea Rusiei poate fi considerată un motiv de intervenție armată a Moscovei (12).

Putem, în egală măsură, afirma că modestul război ruso-georgian a avut și o conotație ideologică. A fost o confruntare încinsă la roșu între mesianismul imperial euroatlantic și naționalismul renăscut al secolului 21, în cazul de față cel rus. În sfârșit, un alt aspect scos la iveală de conflictul militar în atenție ar putea fi socotită concurența în forme agresive dintre firmele rusești și cele americane pentru controlul resurselor de petrol și gaze naturale de la Marea Caspică și Asia Centrală – o competiție în Transcaucazia, dar din familia geopolitică a altor două războaie din regiune, de proporții, cel din Irak și celălalt din Afghanistan.

Reacțiile internaționale față de război, răspunderea declanșării lui etc. au fost amestecate. Iar cele mai importante mai degrabă au căutat să nu antagonizeze Rusia (cazul SUA) (13), să nu o nomineze ca vinovată de pornirea luptelor (Franța și Germania) (14), să se refere numai la aspecte colaterale, chestiuni umanitare etc. (Merkel a Germaniei), sau de-a dreptul să țină Georgia vinovată de declanșarea ostilităților, în sensul că luptele au început „cu o operațiune militară de amploare a armatei georgiene împotriva orașului Țingvali (capitala Oseției de Sud, n.n.) în noaptea de 7 către 8 august 2008” (15). Alții au susținut poziția și argumentația Moscovei: „Nu putem crea o coaliție anti-Rusia în Europa și, în acest sens, suntem de partea lui Putin”, a declarat ministrul de Externe al Italiei, Franco Frattini, (16), iar președintele Lukașenko al Belarusului a afirmat că „Rusia a acționat cu calm, înțelepciune și minunat” (17)http://en.rian.ru/world/20080819/116132622.html.

După război, NATO și-a intensificat prezența la Marea Neagră, multe din navele sale au aruncat ancorele în porturi din Georgia, au acordat o asistență umanitară apreciabilă (18). Intensificarea prezenței navale aliate acolo a stârnit protestele Rusiei, Moscova a reamintit limitele privind numărul de vase și de vizite impuse de Convenția de la Montreux (19).

Războiul din Georgia august 2008 și „preambulul” său, Summitul NATO de la București aprilie același an, i-au descalificat definitiv, atât pe neoconservatorii din spatele extinderii alianței în teritoriile fostei URSS, cât și pe oamenii politici pe care ei au contat în zonă, pe un Iușcenko în Ucraina, sau un Saakașvili în Georgia. În ce privește al doilea, în continuare la mai bine de 10 ani de la eveniment este de neînțeles cum personajul nu a priceput absolut nimic din trecutul recent, un trecut copy paste, al propriei sale țări și al relațiilor ei cu Rusia: războiul sovieto-georgian din 16-25 februarie 1921 (deci tot unul „fulger”), câștigat tot de Moscova; modelul „în teren” identic al operațiunilor militare ale armatei sovietice (două direcții de atac, una către Tbilisi și cealaltă pe coasta Mării Negre, de la Suhumi la Poti), populația Abhaziei luptând de partea rușilor în timpul războiului; refuzul flotelor franceză și britanică, aflate în Marea Neagră, și a altor vestici de a interveni (20), adică Georgia abandonată de occidentali în 1921 la fel ca în 2008; relația amicală dintre Rusia lui Lenin și Turcia lui Kemal Atatürk, vezi relația actuală Rusia lui Putin – Turcia lui Erdogan etc. (21) Toată această lecție explicită a istoriei nu a ajutat la nimic, nici la Tbilisi, și nici la Washington.

„Dușul rece” al trecutului s-a produs în altă parte, la Londra. Un raport pregătit pentru Camera Lorzilor din Parlamentul Britanic zicea, printre altele: „Circumstanțele exacte ale izbucnirii conflictului din august 2008 nu sunt, totuși, clare, dar putem spune că răspunderea, în măsuri diferite, o poartă toate părțile. Președintele Saakașvili pare să fi avut o încredere lipsită de temeiuri, atunci când a hotărât să se confrunte cu Rusia, și asta ca un rezultat al semnalelor amestecate primite de la Administrația americană. Originile conflictului se află atât în istoria mai îndepărtată, cât și în cea recentă a regiunii, istorie implicând transferuri de populație, revendicări naționale, interese comerciale, politice și militare” (22).

În 2003, 36 de ani având, Mihail Saakașvili, fostul absolvent al Facultății de Drept a Universității Columbia, din New York, în direct la TV a luat cu asalt clădirea Parlamentului din Tbilisi și, la scurtă vreme după ce l-a alungat pe fostul președinte Eduard Șevarnadze, ex-ministrul de Externe al lui Mihail Gorbaciov, din revoluționar a ajuns președintele Georgiei. Ceva mai târziu, surse de la București din preajma președintelui american Bush Jr. au afirmat că acesta, însoțit de consilierul lui pentru Securitatea Națională, Stephen Hadley, l-au sfătuit insistent pe liderul georgian să nu provoace Rusia și că, dacă va insista, SUA nu vor începe al III-lea război mondial pentru Georgia (23). În august 2008 Saakaşvili și-a trimis soldații în Oseția de Sud și a pierdut, iar vara a trecut, trandafirii s-au ofilit și a sa revoluție a rozelor la fel. Din democrat pur sânge a ajuns criticat pentru faptul că a întărit nu libertățile cetățenești, ci forțele represive ale statului și propria-i putere, în 2009 a împrăștiat brutal pe manifestanții pașnici și a lichidat o încercare de revoltă a Armatei, și apoi Georgia a început să aibă una din cele mai mari populații de deținuți politici din lume. A pierdut alegerile parlamentare din 2012 (24) și în 2013 a plecat iarăși la New York, de data aceasta nu ca student, ci ca exilat, și astfel a început odiseea sa. În 2014, noul președinte al Ucrainei, Petro Poroșenko, l-a invitat în țară să reformeze instituțiile corupte ucrainene, a ajuns guvernatorul Odessei, prilej cu care toți l-au disprețuit pentru că, din pricina funcției primite, a renunțat la cetățenia georgiană (25). Pe urmă, Saakașvili și echipa sa nu au fost în stare să învingă corupția din Ucraina, a renunțat și, pentru eșecul său, l-a scos vinovat pe omul care l-a luat de pe drumurile pribegiei și l-a omenit, pe Poroșenko. Și-a făcut, apoi, în Ucraina un partid anti-prezidențial (?!). Dar, la 26 iulie, Kievul i-a luat cetățenia ucraineană (26) și a ajuns iarăși pe drumuri, fără vreo cetățenie (27). A fost deportat în Polonia și relocat la 12 februarie 2018 în Olanda (28).

Fie și succint, am găsit de cuviință să relatăm biografia politică a unui lider de la Marea Neagră prezent mai tot timpul în știrile și comentariile internaționale, președintele Georgiei, exact în anii de debut ai apariției și expansiunii NATO către arealul pontic. Credem că alianța, în extindere în acea regiune și în Est în general, a avut parte de strategii greșite, de un management defectuos și de decidenți necalificați, fără cultură geopolitică. S-ar mai putea spune că la Marea Neagră NATO a trecut și prin întâmplări nefaste. Saakașvili a mers orbește pe mâna lui Bush Jr. și, astfel, a greșit. La rândul lor, neoconservatorii de pe lângă fostul președinte american au contat excesiv pe Saakașvili (29), aparent un fost revoluționar cu un temperament de tip latino-american, dar nici pe departe cu viziunea, personalitatea și statura politică, să spunem, ale unui Fidel Castro sau Hugo Chavez.

Apoi, Bush Jr. și Saakașvili, am zice doi lunatici, au avut și cel mai mare ghinion cu putință: au fost contemporani cu un tip numit Vladimir Putin.

Note: 

(9) Russia, US hold war games on opposite sides of Caucasus: officials, Agence France-Presse, 15 July 2008; Kerdzevadze, Tea, International Large-Scale Military Exercise ‘Immediate Response 2008’, Georgian Daily, Tbilisi, 1 August 2008;

(10) C. J. Chivers, C. J., For Russian Armor, Even With Rice in Georgia, Cease-Fire Is Not a Red Light, The New York Times, 15 August 2008;

(11) Tran, Mark, Russia defies West by recognizing Georgian rebel regions, The Guardian, 26 August 2008; West condemns Russia over Georgia, BBC News. 26 August 2008;

(12) Friedman, George, The Medvedev Doctrine and American Strategy, Stratfor Global Intelligence, 2 September 2008;

(13) Smith, Ben, U.S. pondered military use in Georgia, Politico.com, 2 March 2010;

(14) Bennhold, Katrin, Differences emerge in Europe of a response to Georgia conflict, International Herald Tribune, 12 August 2008;

(15) Concluzie dintr-un raport independent al UE, întocmit de o comisie internațională condusă de diplomatul elvețian Heidi Tagliavini și bazat pe expertiza unor specialiști militari, politologi, istorici și în drept internațional, vezi Klussmann, Uwe, A Shattered Dream in Georgia: EU Probe Creates Burden for Saakashvili,  Spiegel, 25 August 2008;  Russia and Georgia set to share blame for South Ossetia conflict, The Guardian, 2009-09-30; Georgia started unjustified war, BBC, 2009-09-30;

(16) Bennhod, Katrin, loc cit.;

(17) http://en.rian.ru/world/20080819/116132622.html Belarus leader applauds Russian response to South Ossetia crisis, RIA Novosti, 19 August 2008;

(18) Mount, Mike, Navy ships wait to deliver aid to Georgia, CNN, 20 August 2008;

(19) Kramer, Andrew, NATO ships cause alarm in Moscow, International Herald Tribune, 27 August 2008;

(20) Suny, Ronald Grigor, The Making of the Georgian Nation, Indiana University Press, Bloomington, Indianapolis, 1994, 418 p., p. 207; Jones, Stephen F., The Making of Modern Georgia, 1918-2012: The First Georgian Republic and Its Successors, Routledge, New York City, 2014, 364 p., pp. 22-23;

(21) King, Charles, The Ghost of Freedom: A History of the Caucasus, Oxford University Press, UK, 2008, 291 p.; Saakashvili Urges for EU’s Help, Civil Georgia, Tbilisi, May 12, 2008;

(22) After Georgia. The EU and Russia: Follow-Up Report, House of Lords, British Parliament, 12 February 2009 (PDF);

(23) Cockburn, Andrew, loc. cit.;

(24) Georgia’s President Saakashvili admits election defeat, BBC, 2 October 2012;

(25) Ukraine President presents Saakashvili as new governor, Ukraine Today, Kiev, 30 May 2015;

(26) Georgia ex-leader Saakashvili stripped of Ukraine’s citizenship, BBC News, 27 July 2017; Ukraine strips one of its president’s rivals of his citizenship, The Economist, London, 28 July, 2017; Tamkin, Emily, The Man Without as State: How Did Mikheil Saakashvili go from a leader of the Rose Revolution to stateless wanderer?, Foreign Policy, August 22, 2017;

(27) Ukraine strips citizenship of ex-Georgia leader Saakashvili, ABC News, Associated Press, 26 July 2017;

(28) Bennetts, Mark, Georgia’s former president deported from Ukraine to Poland, The Guardian, 12 February 2018; Former Georgian president arrives in Netherlands after Ukraine deportation, Xinhua, 14 February 2018;

(29) Prin 2015, la Washington, în preajma deschiderii ultimei campanii pentru alegerile prezidențiale, un lobbyist al partidului republican spunea, că „tipul acesta, Saakașvili, are nevoie de un tratament cu Ritalin (medicament pentru dereglări comportamentale și narcolepsii, n.n.), ca să-și bage mințile în cap”, apud Toma, Radu, NATO în Est, FLUX, Chișinău, 26 ianuarie 2018 și Corectnews, București, 7 februarie 2018.

(va urma)