Radu Toma: „Și vei ști Adevărul, și Adevărul te va elibera” (Ioan, 8:32) ? (I)

08:30, 20 noiembrie 2019 | Cărți | 144 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Institutul Hoover pentru studierea Războiului, Revoluției și Păcii, de la Stanford, California, SUA, a fost înființat acum 100 de ani, în 1919, de către viitorul președinte american, Herbert Hoover, și găzduiește laolaltă un grup de reflecție, un centru de cercetare și o bibliotecă. Li se alătură arhive faimoase în toată lumea și acoperind domenii multiple de istorie mondială, ca Primul și Al Doilea Război Mondial, Războiul Rece, comunism, nazism, diplomație, conservatorism, economie, servicii de informații, jurnalism, istoria poporului evreu, instituții militare, pace, propagandă și război psihologic, refugiați, știință și tehnologii, în ultimele două-trei decenii colecțiile de documente rusești și chinezești au crescut exponențial.

Considerată, în general, o instituție conservatoare (1), de-a lungul vremii i-au pășit pragul și au lecturat acolo atomistul Edward Teller, Margaret Thatcher, George Shultz, Henry Kissinger, Condi Rice, mai recent Timothy Garton Ash, columnist și istoric britanic, Michael McFaul, ambasador american în Rusia, James Mattis, actualul secretar al Apărării al lui Donald Trump etc.

Bilunarul institutului, „Policy Review”, a fost tipărit între 2001 și 2013, rolul Statelor Unite în lume și politica externă americană au luat „partea leului” în paginile sale.

De cele mai multe ori, la Hoover Institution dezbaterea afacerilor mondiale curente a fost deschisă, viguroasă și liberă. Încă de prin anii ’70 trecuți, cercetători români au adus de acolo în țară copii după documente prețioase privind România de la a doua conflagrație mondială încoace. Acest autor, lector vizitator în Statele Unite tot înainte de decembrie ’89, și-a amintit cu nostalgie, atunci când a scris aceste rânduri, că pe la 1978 a lucrat acolo împreună cu Joe Dwyer, director la Arhivele de la Hoover, într-un proiect de cercetare asupra imigrărilor din Europa de Est, către America…

Și iată că, în cursul documentării pentru monografia geopolitică de față, tot autorul a avut surpriza să descopere că Hoover și publicația sa au găzduit vreme de 14 ani reflecțiile celui ce poate fi considerat promotorul extinderii NATO către Est și inițiatorul faimoasei sesiuni a Senatului SUA de la 8 martie 2005, privind „internaționalizarea” Mării Negre, adică accesul liber, geografic, ideologic, economic și militar, al euroatlanticilor în spațiul pontic.

Analizarea celor aflate l-a condus către concluzia că „Hoover” Institution a fost gazda calificată, naturală, a ideilor devenite ulterior inițiative și acțiuni politice și în domeniul militar ale mai vechii noastre cunoștințe – căci despre el este vorba – agentul neoconservator Bruce Jackson. Deci, Institutul „Hoover” pentru studierea Războiului, Revoluției și Păcii, ca amfitrion al unui demers militar (extinderea NATO), revoluționar (revoluțiile colorate 2004-05) și de pace (securitate și „Pax Americana”, apud ideologul neoconservator Joshua Muravick) (2) în arealul Mării Negre.

Spuneam că dezbaterile de la „Hoover” au fost și rămân de 100 ani deschise, în adâncime, viguroase și libere. Acest spirit îl întâlnim pe alocuri și în câteva din cele șase analize publicate de Bruce Jackson de la 1 aprilie 1999 și până în ultimul număr al lui „Policy Review”, la 1 februarie 2013, când bilunarul instituției și-a încetat apariția (3).

Cine era și cu ce anume se ocupa în 1999 Bruce Jackson, atunci când „Hoover” a tipărit primul său text? Era o relicvă a Războiului Rece în plină „Pax Americana”, globalistă; un adversar neînduplecat al Rusiei și un anti putinist înverșunat; un comis-voiajor, plin de zel misionar, în Europa de Est unde „a vândut” războiul din Irak al administrației neoconservatoare Bush Jr.; un „Comitet SUA pentru NATO”, în fapt o organizație non-profit compusă din persoana sa, o cameră într-un office building la Washington, cu o secretară la parter deservind simultan zeci de firme, și o mașină pentru mesaje telefonice, cu care „au vorbit”, naivi, consilieri prezidențiali de la Cotroceni între 1996 și 2002; extinderea NATO către Est; cuvinte bune pentru estici puse la Bruxelles, pentru a fi admiși în UE; revoluții colorate; arme de la Lockheed Martin (vezi Polonia), al cărui vicepreședinte pentru strategii și planificări era în 1999, anul lansării sale la „Hoover” etc.

Apărut exact la a 50-a aniversare a organizației nord-atlantice(4), primul comentariu pune în atenție preocuparea autorului de a consacra rațiunile și noul vocabular al extinderii NATO către Est, ca „un concept strategic revizuit”, „noul NATO”, „prima temă prioritară a NATO” etc

. Critici tăioase sunt aduse oponenților extinderii, liberali de stânga, sau conservatori din Senatul SUA, dar și europenilor, sceptici și aparent dornici să pună capăt celor 50 de ani de hegemonie americană pe continentul lor. În continuare, în stilul cunoscut al documentelor programatice neoconservatoare, unul conflictual, cu argumente exagerate, multe fabricate, se menționează trei motive pentru păstrarea alianței și în secolul 21: amenințările „cel puțin plauzibile” din partea unei Rusii resurgențe; agresiunea unor state islamice, „probabil” în posesia unor arme de distrugere în masă, și stăvilirea „expansiunii” chineze către Vest. Apoi, se sugerează, aberant, „o coordonare instituțională cu Israelul”, pentru noile misiuni ale alianței militare către Est (?!).

Se revine, în final, la obsesia eternă a neoconservatorilor, fără îndoială provenită din obârșia lor ideologică troțkistă: Rusia și „recidivismul imperial rusesc”. Tabloul sumbru al unei Europe fără NATO este completat de posibila reînviere a unei „Germanii puternice”, de o Turcie desprinsă de interesele europene, și de o Americă în culpă și, cândva în viitor, trasă la răspundere de Istorie…

Comentariul inaugural al lui Bruce Jackson de la „Hoover” este parte din maculatura doctrinară neoconservatoare devenită peste puțin timp „Agenda de lucru” a viitoarei administrații americane din anii 2001-2009. La Summitul NATO de la București, în 2008, președintele Bush Jr. va avea prilejul puțin plăcut să consemneze personal eșecul ofertei politice la Marea Neagră lansate de agentul neoconservator în urmă cu un deceniu.

Următorul comentariu al lui Jackson din „Policy Review”, scris în colaborare cu Ronald Asmus, analist politic, șeful planificărilor strategice la „Fundația Marshall”, din Germania, americană, și fost secretar adjunct de Stat pentru Afaceri Europene la Departamentul de Stat, a apărut după o pauză de mai bine de cinci ani (5).

Este neîndoielnic că succesul „în teren” consemnat în acest interval de timp de NATO – intrarea în alianță a tuturor est-europenilor, de la Baltica, la Marea Neagră – i-a convins pe autori să ridice textul la nivelul unui document programatic, politic, la cel al unei viziuni resetate asupra Estului, ca ultima frontieră ideologică și militară, în continuare flexibilă, a Occidentului în fața Eurasiei. Și mai mult, o frontieră vestind proclamarea Mării Negre ca un spațiu geografic în interiorul sferei de interese ale comunității euroatlantice.

O Mare Neagră mutată de la periferie, în centrul atenției Vestului. O Mare Neagră cu un nou statut geopolitic.

Nu este, deci, întâmplător faptul că scrierea lui Asmus și Jackson din 2004 a devenit, în anii imediat următori, un document de lucru, un „Îndreptar” de termeni ideologici și geopolitici noi pentru experți militari, ai științelor politice și ai comunității de informații din România (6).

La începutul analizei lor, autorii au relevat absența din trecut a Mării Negre din preocuparea strategilor politici și de securitate din toate părțile, europeni, eurasiatici, sau din Orientul Mijlociu. Totuși, după această constatare corectă, ei s-au pierdut într-o serie de aprecieri greşite, dovedind o înțelegere precară a realităților politice locale. Astfel, au scris entuziaști de o cooperare ad-hoc strânsă Turcia – Bulgaria – România, de strategii coordonate, comune, ale acestora. Eronat. Cooperarea turco-bulgaro-română sub comandă euroatlantică, inventată de autori, a ridicat mereu probleme serioase și este astăzi, în 2019, și mai îndepărtată decât a fost în urmă cu un deceniu și jumătate.

Au vorbit, apoi, de o regiune a Mării Negre – cei șase riverani plus Moldova, Armenia și Azerbaidjanul – cităm, „reflectând un sens în creștere de interese economice și politice comune” și de un consens privind „un mecanism unic de securitate pe deplin integrat în sistemul mai larg euroatlantic”. Iarăși eronat. Este inutil să mai repetăm, după ce ați citit această carte, că această convergență de interese regionale – politice, militare și economice – rămâne o fantezie pură a autorilor, o wish ful thin king, fără șanse de a prinde viață în viitorul previzibil.

Au afirmat, în continuare că, în urmă cu 15 ani Marea Neagră era un fel de Cloaca maxima, un loc subteran al tuturor relelor și o amenințare pentru Europa – imigranți ilegali, narcotice, crimă organizată, terorism, trafic de armament și de prostituție, posibilă proliferare nucleară, conflicte „înghețate” etc. – că „regiunea Mării Negre este epicentrul unei provocări strategice gigantice, aceea de a proiecta stabilitatea într-un spațiu european lărgit etc.”

Asmus și Jackson au zugrăvit o Mare Neagră ca Apocalipsa, fără îndoială spre a-i înspăimânta și convinge pe decidenții de politici externe americane, că pericolul este real, uriaș și iminent, și că trebuie stăvilit, așa cum au făcut-o „în direct”, după mai puțin de un an de zile, la primele audieri din Senatul SUA pe tema Mării Negre (7).

Apoi, plasând „regiunea Mării Negre” (adică Republica Moldova, Ucraina, România, Bulgaria și orașul Vladivostok, din Rusia, de la Pacific) în spațiul Orientului Mijlociu Lărgit (?!), cei doi au concluzionat că o nouă strategie euroatlantică în „regiunea” respectivă, întinsă pe 11 fuse orare, ar asigura stabilitatea și securitatea căilor energiei către piețele europene, și „prosperitatea viitoare a unei Europe independente politic”.

Imediat după acest considerent mega-geografic și economic, autorii au revenit la mai vechea lor apăsare și, fără ocolișuri, au pus în discuție problema neutralizării Rusiei: „Vestul se confruntă (la Marea Neagră, n.n.) cu dilema, că o strategie urmărind extinderea, în continuare, a stabilității va fi, foarte probabil, privită de mulți ruși ca una ostilă. O spunem din nou: Vestul va trebui să respingă o asemenea gândire și să fie pregătit să-și apere propria-i logică integraționistă”(8).

În final, autorii au îndemnat la întărirea cooperării dintre Statele Unite și Europa în arealul Mării Negre, pentru rezolvarea conflictelor „înghețate”, pentru plecarea soldaților ruși și închiderea bazelor militare rusești din acele teritorii, exprimându-și convingerea optimistă, că „strategiile comune (euroatlantice) la Marea Neagră sunt pe deplin posibile”.

Al treilea comentariu al lui Jackson de la „Hoover”, la 1 iunie 2006, a venit la ceva timp după victoria revoluțiilor colorate în Georgia, 3 noiembrie 2003 – 25 ianuarie 2004, finanțată consistent de George Soros (9), adversar public al actualei Administrații Donald Trump, și în Ucraina, în decembrie 2004. Textul a fost de la început și până la sfârșit un adevărat „război soft”, al cuvintelor, împotriva Moscovei, retorica autorului a depășit toate izbucnirile sale rusofobe din trecut. Dar, după acest episod girat de prestigioasa instituție de la Stanford, California, Bruce Jackson a dispărut pur și simplu „din știri”, politice, sau de alt fel.

Se pare că îndemnul său fățiș la un conflict deschis cu Rusia nucleară i-a pus pe gânduri pe colegii săi neoconservatori în funcție în fosta administrație Bush Jr., la Departamentul de Stat, Pentagon și Casa Albă, i-a convins să renunțe la misiunile și serviciile sale în estul european, și acasă. Din acel an 2006, practic, comisarul itinerant Jackson a dispărut de la Praga, sau București, dar și din preajma cercurilor puterii de la Washington.

Revenind la comentariu, am spune că debutează cu un torent de imagini întunecate ale Rusiei, de genul „un stat periculos și revanșard se ridică în Europa de Est”, la Kremlin se întâmplă lucruri „mai sinistre” decât își închipuie politicienii occidentali, sau „Rusia a intrat în cădere liberă” etc. În continuare și spre deosebire de textele anterioare, suprematiste, al treilea este pe alocuri unul cu intruziuni de obiectivitate, autorul afirmă că evoluțiile având Moscova ca protagonistă nu sunt, totuși, o întoarcere la Războiul Rece, la cursa înarmărilor dintre Statele Unite și fosta Uniune Sovietică. Că este vorba, în esență, de un „război soft” pentru influență, câștigarea de aliați și pentru impunerea de valori politice. Nu a pregetat, aici, să pună punctul pe „i” – eterna reîntoarcere a Vestului la profituri și avantaje economice – și să scrie: „Statele Unite urmăresc să construiască o cale transcaucaziană a energiei, care să lege aprovizionările cu energie ale Asiei Centrale și Mării Caspice, cu piețele europene, spărgând, astfel, monopolul Moscovei asupra acestui tranzit”. O afirmație cât se poate de limpede, că Rusia trebuia să fie deposedată de avantajele economice, dar și strategice, ce i le aduc, de sute de ani, vecinătatea sa imediată, Caucazul și Asia Centrală.

Autorul a scris, apoi, clar și la obiect, că „o strategie europeană pentru regiunea Mării Negre este, prin definiție, o strategie revizionistă”, cu „obiective revizioniste” urmărind eliminarea controlului politic, economic și militar al Rusiei și Turciei, a prezenței militare rusești, „practicile hrăpărețe de afaceri și achiziții ale rușilor” etc. În câteva cuvinte, noua strategie occidentală la Marea Neagră „înseamnă, prin urmare, revizionism geopolitic”, „înlocuirea dominației rusești și turcești cu un sistem de state democratice… demilitarizarea regiunii, incluzând retragerea soldaților, bazelor și armelor Rusiei și înlocuirea lor cu un sistem nou de securitate de tip NATO și Uniunea Europeană”.

În acest punct, Jackson i-a invitat pe euroatlantici la o confruntare deschisă cu Rusia, cităm: „Trebuie să avem în vedere posibilitatea unei strategii competitive, o strategie care trebuie să admită că obiectivele rusești și obiectivele occidentale la Marea Neagră sunt fundamental antagonice și că această contradicție poate fi rezolvată numai printr-un test de voință politică”. „Testul de voință politică” al neoconservatorului? O invitație la un conflict militar deschis cu Rusia…

Și tot Jackson apoi, și iarăși fără poticneli, a scris negru pe alb că toate acestea, în cazul Mării Negre, trebuie înfăptuite prin anularea tratatelor internaționale în vigoare: „Această revizuire nu numai că ar schimba configurația militară a regiunii, dar ar elimina și normele care au permis, ca o militarizare instabilă și anacronică să supraviețuiască până în secolul 21, așa cum este cazul Convenției de la Montreux, din 1936, care a instituit controlul militar al turcilor asupra Dardanelelor”. Spunem că, în textul menționat, paranoia politică a agentului itinerant neoconservator a depășit toate ideile și acțiunile revizioniste ale lui Mussolini al Italiei fasciste și Hitler al Germaniei naziste din a doua jumătate a anilor ’30 trecuți.

Amintim doar că, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși beligeranți la Marea Neagră, nici unul din cei doi pomeniți nu a pus în discuție Convenția de la Montreux și nu s-a gândit o clipă la izgonirea turcilor de pe malurile european și asiatic ale Dardanelelor și Bosforului. Deci, un comisar mai tare decât un Duce și un Führer împreună, iată cum ar fi arătat secolul 21 rescris de neoconservatori!

Din fericire, un comisar revizionist scos din cărți de decidenții cumpătați de politici externe de pe Capitol Hill, la Washington, și de precipitarea ulterioară a evenimentelor internaționale.

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,