Radu Toma: Shakespeare reloaded 2019, NATO – o dilemă hamletiană la Marea Neagră (I)

19:07, 30 iulie 2019 | Cărți | 296 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

În luna mai anul 2017, în preajma primei participări a președintelui Donald Trump la un summit NATO, la Bruxelles, profesorul Seth A. Johnston, de la Academia Militară West Point, la fel ca mulți alții, se întreba în publicația „The Hill”, de la Washington, „Ce este NATO?”(1). Răspunsul primit de la elitele din mediul securității naționale a fost: „O organizație prea mare pentru a se prăbuși”, iar de la cititorii de rând: „Prea mică pentru a conta”. 

După numai un an de la episodul de sus, în ce privește extinderea în Est, inclusiv la Marea Neagră, numărul celor care au aplaudat virtuțile alianței nord-atlantice s-a diminuat, iar al celor care i-au negat utilitatea a crescut. Contestatarii provin din toate mediile, politic, academic, militar, mediatic etc. Apropo de public, cel euroatlantic, dar și zeci, sute de milioane de riverani din arealul pontic, aproape că o ignoră. 

Centenarul (2021) și influentul thinktank Council on Foreign Relations din New York City, cu filială la Washington, după ce Rusia și-a luat înapoi Crimeea în 2014, sub genericul „Cea mai mare greșeală a NATO”, făcea o analiză a extinderii alianței către Est și considera că, timp de 20 ani, NATO și politicile de securitate europene au fost bazate pe patru prezumții strategice eronate. Prima, că liderii occidentali au presupus că Rusia a devenit o putere soft, benignă, prin urmare că amenințările față de securitatea Vestului nu mai există. A doua, că misiunea principală a NATO, anume apărarea colectivă, nu mai este necesară, dacă „alianța pleacă din zona sa de operațiuni (Vestul n.n.), sau dispare” – în consecință, a doua eroare este că alianţa și-a mărit numărul de membri și a pornit în misiuni globaliste. A treia, liderii în cauză au presupus că extinderea NATO în Est nu va provoca o reacție a Rusiei, că discursul lor benign va „adormi” Moscova. Exact invers, a trezit-o. A patra, au crezut că alianța va reuşi să potolească lucrurile în locuri îndepărtate ca Afghanistan, Irak și Libia, nu le-a potolit (2). Apoi, din 2014 oficialitățile occidentale au priceput, că au făcut greșeli strategice, că rușii nu văd extinderea NATO către frontierele lor ca ceva „benign” și că luptele din Afghanistan, Irak și Libia și costurile lor socotite în vieți omenești și bani cu opt de zero nu se vor termina niciodată. Misiunea alianței, crede CFR, a apărării colective euroatlantice, este în continuare vitală, dar cu o condiție: NATO să revină la funcția ei inițială, aceea de a apăra Vestul în Vest și nu în Est, sau în alte părți. Căci, spunea în continuare acel autor, misiunile NATO la Marea Neagră, în Afghanistan etc. n-au făcut organizația nici mai impresionantă și nici mai eficientă, sau credibilă. O reevaluare strategică fundamentală era vitală, credea CFR în 2014, și ea rămânea valabilă și în 2018. În 2014 Rusia nu și-a luat Crimeea înapoi cu tancurile, ci cu asentimentul populației, iar aceasta schimbă complet datele problemei. În sfârșit, atât timp cât Europa și SUA nu-și pot rezolva disputele la ele acasă, este de presupus că atlanticismul nu va putea funcționa satisfăcător nici la Marea Neagră, adică nici la alții acasă.

În 2016, anul reluării intensificate a activităților NATO la Marea Neagră, campania prezidențială a lui Donald Trump a pus serios în discuție însăși existența alianței, afirmația candidatului republican, că „NATO este expirat”, a început să aibă un ecou tot mai insistent la Washington, dar și în alte părți. Dacă Trump va ajunge președinte și va da curs cuvintelor sale, au considerat unii pe atunci, securitatea Europei și a Americii va fi serios periclitată, și terorismul islamic se va intensifica, iar alții pur şi simplu nu au socotit cuvintele sale ca iraționale. Printre ei s-au numărat Robert Gates, fostul ministru al Apărării sub președinții Bush Jr. și Barack Obama, încă din 2011 acesta spunea deschis la Bruxelles partenerilor din NATO, că mulți din Congresul Statelor Unite „și-au pierdut cheful și răbdarea să cheltuiască pentru alții sume importante, alții care refuză să dedice resurse, ori să devină parteneri serioși și capabili, în interesul propriei lor securități” (3). La fel Leon Panetta și Chuck Hagel, urmașii lui Gates la Pentagon, i-au continuat criticile față de aliați,iar experți academici din capitala SUA au afirmat că poziția revizionistă a lui Trump față de organizația nord-atlantică este „onestă și sănătoasă”(4).

La fel, NATO-scepticismul și-a făcut loc nu numai în Congres, dar și în media americană. Vechea gazetă conservatoare „Boston Globe” scria în zilele dinaintea Summitului 2018: „NATO a devenit instrumentul Americii în escaladarea conflictului periculos cu Rusia. Avem nevoie de mai puțin, nu de mai mult NATO. Alianța militară a ajutat la menținerea păcii în Europa în timpul Războiului Rece. Dar acest lucru nu se mai potrivește în secolul 21. Alimentarea tensiunilor cu Rusia contribuie la instabilitate, nu la stabilitate. Iar Europa are nevoie de un sistem nou de securitate. Spre deosebire de NATO, acest sistem nou trebuie creat de europeni, pentru a răspunde nevoilor europene și trebuie să fie condus și plătit de europeni. Asta ar permite Statelor Unite să se retragă dintr-o misiune lungă, care poate că a fost nobilă, dar care nu ar trebui să dureze o veșnicie… Rusia nu reprezintă o amenințare la adresa niciunui interes vital al Americii. Din contră, ea își dorește la fel de mult ca și SUA să lupte împotriva terorismului global și să controleze amenințările nucleare”(5).

După escaladarea din anul următor, 2017, a conflictului politico-diplomatic dintre Washington și Ankara, deplângând un parteneriat turco-american vechi și sănătos, născut după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, același ziar exprima opinia că alianța militară nord-atlantică se îndreaptă către un sfârșit încâlcit, dezonorant, și că disputa amintită s-ar putea să fie ultima dintre SUA și un aliat al lor din NATO (6).

În 2016, anul relansării NATO la Marea Neagră, existența alianței a fost pusă tot mai insistent în discuție și în Europa. Ministrul de Externe german, Steinmeier, a catalogat manevrele din Polonia, din preajma Summitului Alianței, la care au luat parte 14 000 soldați americani, drept „zăngănit de săbii și strigăte de război. Cine crede, a continuat el, că o paradă simbolică de tancuri la granița de Est a alianței va aduce securitate, greșește. Să nu creăm pretexte pentru a reînnoi o confruntare veche”(7). Cuvintele tăioase ale ministrului Steinmeier se potrivesc de minune unui alt neamț, unul din România, Klaus Werner Iohannis, atunci când Sofia l-a trimis la plimbare cu propunerea lui ridicolă cu flotila bulgaro-turco-română de la Marea Neagră…

De asemenea, în vara lui 2016, în două țări lidere ale Europei, Germania și Marea Britanie, politicienii par să fi devenit mai vocali și mai articulați în demersul pentru încetarea expansiunii alianței militare în Est, și pentru restabilirea unui dialog politic și diplomatic decent cu Moscova. În Germania, Wolfgang Ischinger, politician, fost președinte al Conferinței de securitate München 2008 și profesor la Școala de știința guvernării „Hertie” din Berlin, cu numai cinci zile înaintea Summitului NATO, cerea publicului normalizarea relațiilor cu Rusia și își exprima îndoielile în privința viitoarei expansiuni a NATO către Est și admiterea Ucrainei și Georgiei în alianță, astfel: „Suntem, oare, pregătiți să declarăm că vom face totul pentru a crea un sens mai profund de stabilitate și încredere față de Kiev și Tbilisi? Este necesară o claritate strategică, dacă vrem să punem capăt crizei actuale de securitate din Europa”(8). În 2016, criticile față de extinderea NATO au fost și mai vehemente în Marea Britanie, pe vremuri o susținătoare ardentă a alianței. Cu numai câteva zile înainte de summit, Comitetul pentru Apărare al Parlamentului Britanic a publicat un raport amplu asupra raporturilor ruso-britanice, iar la secțiunea NATO a documentului se exprima limpede opoziția față de admiterea în alianță a unor țări incapabile, sau lipsite de dorința de a se apăra singure. Deci, o viziune nouă despre veșnic discutatul și invocatul articol 5 din statutul organizației militare nord-atlantice(9).

În 2018, cu sau fără epicul summit al alianței de la Bruxelles, din iulie, contestarea a luat amploare. Contestarea oamenilor, dar și cea indusă de evenimente. Publicația „The New Conservative” din Washington, a republicanilor conservatori, beneficiară a semnăturilor lui Pat Buchanan, Samuel P. Huntington, John Mearsheimer, Rand Paul etc. scria la 19 iulie, că „extinderea NATO nu a fost niciodată dezbătută în mod serios, ca de altfel multe dintre lucrurile făcute de Statele Unite în alte părți ale lumii” și că legiuitorii americani abia acum, după ani și ani, încep să pună în discuție înțelepciunea sau legalitatea cutărui demers de politică externă americană (10). Iată limpede exprimat, chiar în capitala Statelor Unite, pasul bătut pe loc de NATO la Marea Neagră de 14 ani încoace, de când un grup de neoconservatori și „experți”aflaţi în siajul lor, şi servind împreună interesele complexului militar – industrial nord-american, au încercat să convingă Congresul SUA de importanța strategică pentru America a militarizării Mării Negre!

Același CFR și asociatul ei Celeste Wallander, asistent special al președintelui și director al serviciului pentru Rusia și Eurasia din Consiliul de Securitate Națională a SUA, au pus în discuție și în 2018 demersul NATO în Europa de Est și la Marea Neagră. Într-o analiză geostrategică lucidă a dinamicii conflictelor cu potențial maxim, de război deschis, din spațiul euroatlantic, acesta scria: „NATO se confruntă astăzi cu provocări multiple. Teroriștii au atacat capitale europene, migrația pune presiune pe frontiere și sistemele de securitate naționale, Rusia se dovedește capabilă și gata să folosească forța militară și alte mijloace de influențare în Europa, Donald Trump a anunțat că va arunca alianța la fier vechi. Dar, cea mai mare problemă nu este cea a amenințărilor vizibile. Mai degrabă și în primul rând este vorba de o criză, de prăbușirea democrației liberale, din interiorul alianței… Acum, NATO este în pericol. Mai mulți membri demolează instituții și practici ale democrației liberale, victorioasă pe vremea Războiului Rece, iar lucrurile ar putea să meargă și mai prost, dacă autocrați demagogi vor exploata temerile populare, pentru a obține câștiguri politice în state membre ale alianței”(11). Tot în 2018 și tot CFR, a cărui preocupare pentru destinul NATO a devenit manifestă, a exprimat opinia că Uniunea Europeană a adoptat o strategie globală care presupune autonomie în domeniul apărării colective, fără constrângeri din partea vechilor aliați, cum ar fi Statele Unite. Un program nou de apărare comună denumit Cooperarea Structurală Permanentă (PESCO) a fost deja elaborat, inițiat și, pentru prima oară după ultimul război mondial, va fi finanțat de către UE. Vestea proastă pentru partea americană este că PESCO va afecta negativ exporturile de arme americane către europeni, aceștia urmând să extindă propriile lor industrii de apărare, de pildă a șasea generația de avioane de luptă proprii franco-germane. Totuși, avantajul pentru America ar fi că și-ar elibera forțele și resursele, spre a le utiliza în alte părți, cel mai probabil în Pacific și în preajma Chinei. Cu siguranță, însă, că succesul unei politici de apărare europene libere de America ar aduce cu totul alte relații cu Rusia, cu alte țări europene din fosta Uniune Sovietică, bazinul Mării Negre, Caucaz și Asia Centrală limitrofă.

În toată această reconfigurare nouă NATO nu are loc. Aceasta este concluzia nescrisă, dar pe care o adăugăm noi la ultimul comentariu al lui Council on Foreign Relations, despre starea alianței militare nord-atlantice(12).

În 2005, komisarul neoconservator Bruce Jackson stăruia în fața Congresului american pentru accesul liber la Marea Neagră al flotelor de război ale SUA, în vederea „stăvilirii” Rusiei. Timpul a hotărât, însă, exact invers. Peste 13 ani, profesorul Stephen Blank, o somitate academică și mediatică de la Institutul de Studii Strategice al Armatei SUA și expert internațional asupra Rusiei și fostei Uniuni Sovietice, afirma că, începând din 2014, arealul pontic a ajuns spațiul geostrategic al unei escaladări fără precedent a forțelor militare convenționale și cu capabilități nucleare ale Rusiei.

Cu alte cuvinte, spunem, profesorul Blank afirma că Marea Neagră a devenit o Mare Clausus. O mare închisă. Închisă de Rusia şi Turcia.

Tot în 2018, forțele militare ale Rusiei au cunoscut o extindere și în Marea Caspică. Ele au inclus nave de război dotate cu sisteme de arme A2/AD (Anti Access/AreaDenial, în traducere anti-acces/interzicerea intrării în zonă), adică rachete Kalibr, S-300, S-400 și Iskander, toate cu rază lungă de acțiune, pentru anihilarea oricăror mișcări inamice în zonă, terestre, aeriene, maritime și chiar spațiale. De asemenea, în 2018, vase de război rusești din Estul Mediteranei au fost dotate permanent cu vectori Kalibr-SS-N-27, ceea ce a sporit simțitor forța lor de lovire în apele din fața Orientului Mijlociu (13). Iar în ianuarie 2019 postul american de televiziune Fox News a anunțat că Rusia a instalat sisteme de rachete nucleare pe litoralul Mării Negre, în apropierea frontierei cu Ucraina, conform unor imagini prin satelit obţinute de Institutul Imagesat International, din Statele Unite. Imaginile surprind sisteme de rachete Iskander instalate într-o bază din Krasnodar, oraş rus situat pe litoralul nordic al Mării Negre, în apropierea frontierei cu Ucraina.Rachetele Iskander au raze de acţiune de până la 500 de kilometri şi pot transporta, atât ogive convenţionale, cât şi nucleare.

Conform Institutului Imagesat International, sisteme balistice similare au fost instalate în zona Ulan-Ude, în sudul Rusiei, în apropierea frontierei cu Mongolia (14). Cu ceva timp înainte de dezvăluirea făcută de Fox News, preşedintele Donald Trump anunţase că Statele Unite se vor retrage din Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare (INF), acuzând Rusia de încălcarea acordului semnat în anul 1987, și care prevedea interzicerea rachetelor cu raze de acţiune cuprinse între 500 şi 5 500 de kilometri. Trump a susţinut că Rusia a încălcat acest tratat, dar Vladimir Putin a acuzat, în mai multe rânduri, că sistemele balistice instalate de Statele Unite în Europa, inclusiv în România, constituie încălcări ale acordului. Totodată, „The New York Times” a afirmat că Administraţia Trump vrea să renunţe la acord INF, deoarece este constrânsă să nu dezvolte armament care ar putea fi folosit pentru descurajarea Chinei în vestul Oceanului Pacific. Dat fiind că nu este semnatară a Tratatului INF, China a putut dezvolta rachete nucleare cu raze medii de acţiune(15).

Note: 

(1) Autor citat, NATO: Too Big to Fall, Too Small to Matter?, The Hill, Washington, D.C., May 27, 2017 (A Modern War Institute Report at West Point). Vezi și Johnston, Seth A., How NATO Adapts: Strategy and Organization in the Atlantic Alliance Since 1950, Johns Hopkins University Press, Baltimore Md, 2017, 272 p.;

(2) Brown, Michael, NATO’s Biggest Mistakes, Foreign Affairs, May 5, 2014;

(3) O’Toole, Molly, Is NATO Still Relevant? Trump’s Not the Only One Asking, Foreign Policy, April, 1, 2016;

(4) Idem;

(5) Kinzer, Stephen, Is NATO necessary?, Boston Globe, July 5, 2016;

(6) Kinzer, Stephen, NATO is headed for a very messy break-up, Boston Globe, November 11, 2017;

(7)Kinzer, loc. cit., July 5, 2016;

(8) Ischinger, Wolfgang, The Russia Paradox: How to Deal With an Agressive, Yet Weak Power, Spiegel, July 5, 2016;

(9) Vezi NATO’s Eastern Push: Is the Tide Finally Beginning to Turn?, AFP, 07.08.2016, și The Tap Blog, 9 aug. 2016;

(10) Larison, Daniel, NATO Expansion and Our Lack of Serious Foreign Policy Debates, The New Conservative, Washington, D.C., July 19, 2018;

(11) Wallander, Celeste A., NATO’s Enemies Within: How Democratic Decline Could Destroy the Alliance, Foreign Affairs, July/August 2018;

(12) Biscop, Sven, NATO: Letting Europe Go Its Own Way, Foreign Affairs, July 6, 2018;

(13) Idem. Vezi și Anastasov, Pavel, The Black Sea Region: A Critical Intersection, în NATO Review, 25/05/2018;

(14) Drăghici, Mihai, Rusia, suspectată că a instalat sisteme de rachete nucleare pe litoralul Mării Negre, Mediafax, București, 20 ianuarie 2019;

(15) Aut. cit., loc cit. Vezi și Tratatul INF: Rusia prezintă public controversata sa rachetă, respingând cererea Washingtonului de a o distruge, Agerpres, București, 23 ianuarie 2019, și Racheta contestată de SUA respectă Tratatul INF (armata rusă), Agerpres, 23 ianuarie 2019.

(va urma)

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,