Radu Toma: O dimensiune nouă şi actori noi în geopolitica Mării Negre

08:20, 6 iunie 2019 | Cărți | 177 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(Introducere la cartea sa ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”) 

Marea Neagră 2018 este un caz unic în istoria omenirii. 

Pentru prima oară o regiune geografică minusculă, cu o suprafață de 1210 mai mică decât a Pământului, pune împreună toate ideologiile şi strategiile militare din lume; traseele mărfii nr. 1 mondiale, energia; megaproiecte de căi comerciale tricontinentale de la Beijing, la Pacific, la Londra, la Atlantic; ultima confruntare dintre primele două superputeri ale lumii, deţinând 95% din arsenalul nuclear al lumii; comerțul și economiile expansioniste ale următoarelor două, Uniunea Europeană şi China; NATO ca reprezentantă militară a euroatlanticismului în confruntarea Vest-Est pentru Ucraina; trei riverani membri ai NATO, doi membri ai UE şi alţi doi aspiranţi eşuaţi în tentativa de a se integra în structurile europene occidentale – Ucraina şi Georgia. 

Provocarea şi fascinaţia aduse de acest punct focalizator al Planetei sunt fără egal.

*

Se împlineşte un deceniu de când saloanele Ambasadei României la Paris au găzduit, către vara lui 2008 un colocviu de pomină, cu 200 de invitaţi VIP, iniţiativa a aparţinut cunoscutului Institut prospectiv asupra securităţii europene, din capitala Franţei. A fost prezentă în direct televiziunea naţională France 2, iar revista de specialitate „Défense nationale et sécurité collective” a preluat spre publicare rostirile a 15 experţi de top francezi şi străini, ca şi alte intervenţii (1). Totul a părut perfect.

Tema inedită şi „încinsă” a fost noua importanţă strategică a Mării Negre.

S-au definit atunci idei, un limbaj şi viziuni noi despre o regiune istorico-geografică străveche, de la pornirea Europei civilizate, s-a spus că magnitudinea ei depăşeşte cu mult cadrul strict al riveranilor, deci că perspectivele sale justifică o investiţie multilaterală mai activă din partea Uniunii Europene şi, în general, a euroatlanticilor. S-a afirmat că noile state membre ale UE de la Marea Neagră, România şi Bulgaria, dar şi Ucraina şi Georgia, aşteaptă garanţii de securitate imediate şi credibile. Rusia a fost prezentată ca un actor local dificil, un factor perturbator, extinderea acolo a UE şi NATO a fost aplaudată ca o soluţie optimă, şi s-a nuanţat că alianţa militară a occidentalilor ar trebui ea prima să preia iniţiativa în Est, fiind mai eficientă decât o Europă vestică lipsită de o diplomaţie şi de mijloace de apărare proprii. Vorbitorii au întărit că o politică estică mai ambiţioasă şi un megaproiect pentru Marea Neagră de bună seamă îi vor avea pe americani aliaţi şi pe ruşi parteneri.

Astăzi, realitatea geopolitică a spaţiului maritim din dreapta României nu coincide cu ce s-a spus, expertizat şi sperat în urmă cu 10 ani la colocviul cu tema „Noua importanţă strategică a Mării Negre” de la Ambasada Română din Paris. Tema a rămas inedită şi „încinsă”, dar este acum substanţial diferită.

Şi, înainte de a analiza perspectivele unor strădanii noi, de toate felurile, politice, de democratizare, de securitate, economice etc. să mai zăbovim o clipă la lecţia acestui ultim deceniu al Vestului la Marea Neagră. Şi să încercăm să înțelegem că totul trebuie reluat de la capăt nu după cum credem noi, ci după cum este realitatea, a noastră ca euroatlantici, şi a locului Marea Neagră ca frontieră maritimă, naţională, a doi riverani membri ai Uniunii Europene, trei membri NATO, doi ex-sovietici şi o superputere nucleară, cum spuneam, una din primele două ale lumii.

Astfel, la Paris, la Ambasada Română, s-a afirmat stăruitor că importanţa strategică şi perspectivele Mării Negre justifică o investiţie mai activă din partea Uniunii Europene. Dar, când s-a trecut la treaba propriu-zisă, în Ucraina de pildă, s-a dovedit că Parteneriatul Estic creat cu surle şi cu tobe în 2009 de către Bruxelles cu șase țări est-europene, a fost un eşec (2). Încă din 2013 (Summitul de la Vilnius) Armenia, Azerbaijan și Belarus au renunțat la el și urmăresc raporturi mai apropiate cu Rusia. Iar după 2015 relațiile UE cu Kievul au intrat într-un con de umbră deasă, din lipsă de fonduri europene pentru activitățile Parteneriatului. Cu o agendă unilaterală și cu politici moralizatoare ambele nesusținute financiar, acest drum cu un singur sens de la Vest către Est s-a înfundat înainte de a fi ajuns la granițele Ucrainei (3). De asemenea, în 2013, în preajma Vilniusului, UE a oferit Ucrainei 610 milioane euro, plus o promisiune vagă de un miliard dolari de la FMI. În acele momente, numai deficitul de plăți externe ale țării se ridica la 15 miliarde dolari, iar în 2017 s-a estimat că „gaura” financiară a Kievului era comparabilă cu infuziile masive de lichidități ale UE necesare pentru depășirea datoriilor suverane ale sudului Uniunii, adică Grecia, Italia și Spania. În sfârșit, o altă cauză pierdută UE – Ucraina pare să fie în prezent Acordul extins de schimburi comerciale libere, în funcțiune de la 1 ianuarie 2016 și conceput pentru a ajuta la refacerea economiei ucrainene. Efectele aplicării Acordului au fost, însă, exact pe dos: rezultatele lui din primul an au fost dezamăgitoare pentru Ucraina, aceasta a consemnat un deficit al balanței comerciale cu 2,2 miliarde euro mai mare decât în anul precedent, 2015. Economia ucraineană a fost complet nepregătită să concureze pe piața Europei de Vest, cu firmele din UE. Iar pentru ca paguba să se transforme aproape într-un dezastru, intrarea în funcțiune a schimburilor comerciale libere cu UE a atras automat anularea acordurilor de liber schimb ale Ucrainei cu Uniunea Vamală a Moscovei, astfel că deficitului cu Vestul i   s-au adăugat pierderi de alte miliarde în Est (4). La fel de puţin bine stau relaţiile UE cu Republica Moldova, o cooperare de producţie, sau investiţii directe din spaţiul Uniunii, acestea sunt acolo ca şi inexistente.

S-a afirmat apoi, tot la Paris, că Ucraina şi Georgia aşteaptă garanţii de securitate imediate şi credibile şi că ar trebui ca NATO să preia iniţiativa extinderii în Est. Şi este straniu cum, cei care au vorbit la Ambasada Română din Paris în iunie 2008 de „eficienţa” demersului NATO către Est, nu şi-au amintit că, numai cu puţin timp în urmă, în aprilie 2008, la Bucureşti, Germania, Franţa şi ceilalţi vestici s-au opus primirii Ucrainei şi Georgiei în Alianţă şi că Bush Jr., Saakaşvili şi Iuşcenko au plecat acasă din România cu mâinile goale. Că numai de „eficienţa” expansiunii NATO în spaţiul fostei URSS nu a fost vorba pe malurile Dâmboviţei.

În sfârşit, aceeaşi vorbitori au fost de părere că o politică estică mai ambiţioasă şi un megaproiect al Europei occidentale pentru Marea Neagră îi vor avea pe americani aliaţi şi pe ruşi parteneri. Astăzi, cu relaţia aproape complet „îngheţată” a Administraţiei Trump cu vest-europenii şi cu tot atlanticismulSPIEGEL ONLINE la pământ, pe de o parte şi, pe partea cealaltă cu o Rusie tot mai militarizată şi mai ostilă Vestului, ultima aberaţie a Bruxellesului ar fi să creadă că americanii şi ruşii l-ar sprijini în vreun proiect în Est, oricare ar fi el. Adio „mega-proiecte” UE, adio extindere NATO, dacă se mizează pe o contribuţie ruso-americană.

După Bucureşti aprilie 2008 şi respingerea candidaturilor Georgiei şi Ucrainei la alianţă; după războiul „fulger” din Georgia august 2008 şi exilul lui Saakaşvili, şi după realipirea Crimeii de către Rusia, în 2014, nimic nu mai este ca înainte la Marea Neagră.

Numai o resetare radicală a relaţiilor americano-ruse poate aduce lucrurile înapoi, la normalitate, dincoace de Bosfor. Aceasta este noua şi cea mai mare provocare strategică la Marea Neagră (5).

Iar anul 2018 a declanşat măsurătoarea în timp pentru orice strădanie de percepere recalibrată a unităţii geografice Marea Neagră – Dunărea europeană, în cazul României o entitate cu două căi de acces şi doi vectori de acţiune: către ceilalţi riverani şi, prin Bosfor, spre Mediterana, Ocean şi întreaga lume, şi prin Sulina, Dunăre şi canalul Rin-Main-Dunăre, accesul la întregul continent Europa şi o a doua ieşire la Oceanul Atlantic, către Nord (6).

Înainte de toate, anul 2018 a prins contur ca un punct nodal, de varii interese, al secolului 21, cu impact global:

1) interesul actualei administraţii prezidenţiale a României de a se autopromova ca iniţiatoare şi organizatoare in situ a prezenţei permanente a forţelor NATO la Marea Neagră;

2) interesele strategice ale riveranilor Rusia şi Turcia, prima preocupată de apărarea frontierelor sale sudice, maritime şi terestre; de o „străinătate apropiată” benignă, şi de o influenţă pe măsura superputerii care este, în Mediterana şi Orientul Mijlociu. Iar Turcia, inferioară militar Rusiei, aparent „abandonând” din această pricină Marea Neagră, dar relansându-se, precum în vremea Imperiului Otoman, ca jucător major şi, de ce nu, ca negociator în acelaşi Orient Mijlociu şi în lumea islamică; de asemenea, interesele sale ca gestionară perpetuă a Convenţiei de la Montreux, readusă puternic în actualitate după războiul din Georgia 2008 (7);

3) interese divergente Rusia – SUA şi NATO, împinse în ultimii trei ani la marginea accidentului, a confruntării deschise (8);

4) ceea ce am putea numi interese paradoxale, adică Turcia riverană „contra” Turciei membră a NATO şi aliată militară a Americii (9);

5) interese energetice ale Rusiei şi ex-sovieticilor de la Marea Caspică pentru mega-exporturi pe piaţa energofagă europeană, via Turcia şi Marea Neagră (10), şi

6) în sfârşit, interese comerciale ale riveranilor, ale UE, precum şi cele generate de marele proiect tricontinental lansat de China – două trasee din şase, unul maritim şi celălalt terestru ale Noului Drum al Mătăsii (One Belt, One Road Initiative) vizează Marea Neagră, via Bosfor şi prin Asia Mică, terminalul Izmir, de pe litoralul sudic al Turciei.

La momentul actual, Marea Neagră contează din două motive: securitatea şi energia. Toţi, riverani şi vizitatori, sunt de acord în această privinţă.

Chestiunea securităţii porneşte de la conflictele „îngheţate” din preajma ei – Transnistria, Donbasul, Nagorno-Karabach, Oseţia de Sud şi Abhazia în Caucaz – iar ele nu sunt altceva decât „replici seismice” ulterioare, de după prăbuşirea fostului imperiu sovietic. Dar aceste conflicte, cu toate încercările unora de a le „dezgheța”, nu sunt motivația esențială a tensiunilor politice şi militare actuale din regiune. Cauza reală este că, după încheierea Războiului Rece, Rusia şi Vestul nu au stabilit riguros regulile jocului la Marea Neagră. Se află Ucraina, Georgia şi Republica Moldova în sfera de securitate a Rusiei, sau nu? Se pot ele alătura NATO şi UE, sau nu? Washingtonul şi Moscova nu pot da în clipa de faţă răspunsuri la aceste întrebări, aşa cum au făcut-o în cazul ţărilor baltice, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, României şi Bulgariei (11). Astăzi, situaţia la Marea Neagră este mai confuză decât în1990, sau chiar acum 10 ani, pe vremea colocviului de la Paris.

Între timp, în absenţa unui răspuns, Marea Neagră se militarizează cum nu a fost nici în decursul Războiului Rece şi nici chiar în 1940, când a izbucnit Al Doilea Război Mondial.

Cât despre energie, chestiunea rămâne şi ea nerezolvată. Conducte de petrol şi gaze, vechi de pe vremea comunismului, se închid şi redeschid după cum decurg politicile. Altele noi, negociate, proiectate și ştampilate, nu se mai fac, iar altele şi mai nou desenate, prin Turcia, sparg unitatea NATO şi ridică mari suspiciuni. Supărată pe Vest că South Stream a căzut şi că a pierdut redevenţe uriaşe din viitorul tranzit evaporat, micuţa Bulgarie s-a apropiat iarăşi şi serios de Rusia. Se încearcă ocolirea ocolirii, adică aducerea de gaze naturale tocmai din Turkmenistan, doar, doar, s-o evita Marea Neagră. Dar poveştile sunt poveşti, iar Marea Neagră va rămâne mereu coridorul de tranzit cel mai solid al energiei.

Dincolo de retorică şi aparenţe, la fel ca şi Balcanii din vecinătate pe vremuri, Marea Neagră poate fi considerată „pântecul moale” (Churchill), vulnerabil, al NATO de pe flancul estic, o regiune extrem de bogată în culturi şi diversităţi etnice întreţesute şi, datorită apropierii geografice, cu legături istorice puternice cu Rusia. Iar acestea toate la un loc fac misiunea Americii şi a alianţei militare vestice acolo dificilă. 

mai 2018

Note: 

(1) Pierre Verluise, Géopolitique de la mer Noire: enjeux et perspectives, în „Défense nationale et sécurité collective”, nr. 8/9 aout-septembre 2008, pp. 39-42;

(2) Maryia Hushcha, From Prague to Riga: Has the EU’s Eastern Partnership been a Failure? A doctoral dissertation at Comenius University, Prague, April 2017;

(3) xxx, How the EU Lost Ukraine, ”SPIEGEL ONLINE”, Deutschland, 11/25/2013;

(4) Tyler, Duren, ZeroPointNow’s blog Ukraine Has Lost Billions On The Trade Agreement With The EU In Year One, în ZeroPointNow.org, 03.07. 2017 şi Twitter, Facebook, Reddit;

(5) Toma, Radu, The Heritage, în vol. Totul despre Trump, Dosarele Cotidianul, București, Anul 2017, Nr. 1, 162 p., p. 151-160 (în l. română și engleză);

(6) Siegfried Zelnhefer, Ein Traum wird Wirklichkeit. Die Fertigstellung des Main-Donau-Kanals, Juli 1992;

(7) vezi Byron Chong, The Role of the Black Sea in Russia’s Strategic Calculus, April 2, 2017, Center for International Maritime Security, Maryland, USA; Jean Sylvestre Mongrenier, La mer Noire: une approche géopolitique du bassin, Diplomatie n° 77, nov-dec 2015; Dan Dungaciu, Geopolitics and Security by the Black Sea: the Strategic Options of Romania and the Republic of Moldova, Dept. of Sociology, U. of Bucharest, Institute for Political Science and International Relations, Bucharest, Romania. First Online: 06 December 2014. Part of the Springer Briefs in Political Science book series; Janus Bugajsky and Peter Doran, Black Sea Rising: Russia’s Strategy, Center for European Analysis – Black Sea Strategic Report No. 1 (2016). 2, şi James R. Holmes, The Geopolitics of the Black Sea, April 16, 2014, „The Diplomat”;

(8) Pierre-Emmanuel Thomann, Le Caucase et la Mer Noire: le nouveau pivot géopolitique après le Brexit?, 28 06 2016, EUROCONTINENT Enjeux géopolitiques européenne et mondiaux; Kaitlin Lavinder, NATO Zeros In on Black Sea Security, November 6, 2017, „The Cipher”, „The Newsletter”;

(9) Kourtdarcan, B. and Barin Kayaoglu, Russia, Turkey and the Black Sea A2/AD Arms Race, National Interest, March 5, 2017;

(10) Anna Mikulska, The Changing Geopolitics of Natural Gas in the Black Sea, Eurasiareview, May 5, 2017;

(11) Lisa Sawyer Samp; Kathleen H. Hiks; Olga Oliker; Jeffrey Rathke; Jeffrey Mankoff; Anthony Bell; Heather Conley, Recalibrating U.S. Strategy Toward Russia. A New Time for Choosing, Center for Strategic & International Studies, Washington, D.C., March 2017.

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,