Radu Toma: În loc de încheiere – Uniunea Europeană, Ucraina, Georgia și… (I)

10:19, 18 octombrie 2019 | Actual, Cărți | 281 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Astăzi, zeci, poate sute de milioane de europeni comunitari din Vest și Est constată că etno naționalismul și patriotismul economic, dimpreună, se profilează ca o alternativă și o soluție pentru ieșirea din strânsoarea unei Uniuni Europene transnaționale, segregată fatal pe axele Nord-Sud și Vest – Est, fără putința să-și organizeze propriile resurse, propria securitate, propria armată, și să-și formuleze o politică externă unică. O UE pusă la remorca primei puteri continentale, Germania, a intereselor ei. Nu este, deci, deloc de mirare, că Uniunii i s-au adus aproape toate învinuirile cu putință.

 

Aniversarea recentă, de 60 ani a UE, de la Roma, în 2017, s-a înscris perfect pe cursul descendent al instituției, marcat de cele două decenii anterioare. În preajma ei, Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, și-a lansat planul privind o UE cu mai multe viteze, vizând direct eliminarea unor est-europeni, inclusiv România, de la masa bogaților. O Uniune Europeană pentru o Europă pe care mai-marii ei încearcă să o reconfigureze exact ca pe vremea Războiului Rece. Iar în locul fostei Cortine de Fier, plătiţi cu salarii de 100 de ori mai mari decât ale europeanului răsăritean, ca să ridice de data asta între Vest și Est o altă cortină: Cortina de bani (1). 

*

Top of Form Prestaţia nesatisfăcătoare a Uniunii Europene în Est, în general, şi îndeosebi în ţările riverane la Marea Neagră şi din Caucaz, este reflexia „în oglindă” a performanţei mediocre şi, în cele din urmă, a eşuării unei iniţiative a Bruxellesului, lansată cu surle şi tobe în urmă cu aproape un deceniu. Este vorba de Parteneriatul Estic (EaP) cu Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina la Praga, la 7 mai 2009 (2). Conceput ca un forum instituţionalizat pentru dezbaterea unor probleme, cum ar fi regimul vizelor pentru estici în spaţiul Schengen, acorduri de comerţ liber şi de asocieri strategice etc. – dar evitându-se problema esenţială a aderării celor şase la Uniune – EaP se află sub controlul direct al Comisiei Europene. Cu toate cuvintele precise din Declaraţia de la Praga, de genul „responsabilităţi comune ale tuturor părţilor, iniţiative dezvoltate în comun de către UE, statele membre şi cele şase state estice etc.”(3), „parteneriatul” s-a dovedit a fi, în fapt, o stradă cu un singur sens. O stradă pe care membrii săi erau nevoiţi să accepte suveranitatea necondiţionată a Uniunii şi raporturi politice, nu economice, cităm din statutul EaP: „Valori comune ca democraţia, statul de drept şi respectul pentru drepturile omului, ce vor constitui esenţa Parteneriatului, ca şi principiile economiei de piaţă, ale dezvoltării sustenabile şi bunei guvernanţe”. UE a fost, prin urmare autorul unic al agendei parteneriatului, iar astăzi corupţia şi statul de drept sunt probleme curente în toate ţările rămase (pe hârtie) în proiectul EaP. După mai puţin de doi ani Belarusul s-a retras din parteneriat, iar Kievul s-a declarat pesimist în ce priveşte eficienţa iniţiativei, din demersul EaP lipsind punctul fundamental al aderării depline, cândva, a semnatarilor.

 

Îndoieli privind utilitatea Parteneriatului Estic au fost exprimate şi în partea apuseană a continentului, în Marea Britanie. Astfel, un proiect finanţat de Comitetul britanic pentru cercetarea economică şi socială, de la Londra, examinând raporturile UE cu trei ţări membre ale parteneriatului, Belarus, Republica Moldova şi Ucraina, a exprimat o serie de nedumeriri şi critici (4). Totodată, în studiu s-a afirmat că Bruxellesul nu are vreo idee precisă, despre ce anume doreşte să promoveze în acele ţări prin concepte ca „valori comune”, „norme colective” şi „proprietate comună”; că guvernarea „de sus în jos” din statutul parteneriatului elimină însăşi ideea de „parteneriat” şi că duce la reforme impuse dinafară, la cenzurarea opiniei celor ce urmează a fi „reformaţi”(5).

 

Încă de la Summitul EaP 2013, de la Vilnius, a devenit concludent că aspiraţiile ţărilor membre privind UE diferă substanţial. În timp ce Georgia, Moldova şi Ucraina au urmărit integrarea în Uniune, Armenia, Azerbaijanul şi Belarusul au păstrat distanţa, au preferat relaţii mai apropiate cu Rusia. Următoarea reuniune la cel mai înalt nivel, de la Riga, în 2015, a indicat un declin şi mai serios al parteneriatului, documentul final adoptat nu a conţinut mai nimic concret, chiar şi interesul manifestat de Bruxelles pentru Ucraina a rămas la un nivel declarativ. Experţii au afirmat că pricina principală a acestei stări de lucruri a fost exasperarea factorilor decidenţi ai UE, provocată de încetineala reformelor din Est. În egală măsură, presiunile anti EaP puse de Moscova, pentru eliminarea UE din sfera ei de influenţă, au adus multă descurajare la Bruxelles (6). „Oboseala” UE şi factorul Rusia au fost esenţiali în trimiterea EaP în derizoriu. Parteneriatul a început să-şi piardă semnificaţia, după Riga 2015 unii au apreciat că se va dezmembra curând. Sumarizate, cauzele acestui eşec ar fi inconsistenţa abordării de către UE a unei politici de stimulare financiară a celor şase; lipsa de expertiză a bruxellocraţilor în materie de Europa de Est; o agendă unilaterală, suveranistă; ignorarea „pacienţilor” în gestionarea proiectului, precum şi o puternică şi decisivă influenţă a Rusiei în spaţiul post-sovietic, spaţiu pe care Moscova îl consideră zona sa legitimă de influenţă.

 

În ce priveşte UE ca atare, ar mai fi de remarcat, că multe dintre defectele sale de funcţionare devenite deja „clasice”, ca să spunem aşa, manifeste în ultimele decenii, le întâlnim şi în raporturile ei cu ţările din Est şi ex-sovietice, de exemplu: instabilitatea din toată Europa, inclusiv cea de Est, provocată de o politică monetară ce produce inegalităţi pe axele Nord-Sud (Germania şi Austria vs. Grecia şi Italia) şi Vest – Est ale continentului; eternul „deficit democratic”, disputa dintre Bruxelles şi parlamentele din Est fiind pe cale să se transforme într-o relaţie autocratică impusă esticilor; tirania UE ca reacţie la ridicarea naţionalismului şi populismului în Est; UE ca generatoare de probleme pe care ea însăşi nu le poate rezolva – probabil că o motivaţie serioasă a crizei Crimeii din 2013-14 a fost că Uniunea nu a propus şi negociat un acord tripartit de cooperare economică UE – Rusia – Ucraina în paralel cu Acordul de Asociere dintre Uniune şi Kiev (7) etc.

 

În 2008 încă se spera că UE va putea să ofere cadrul pentru transformarea democratică şi integrarea ţărilor ex-sovietice de la Marea Neagră, speranţă concretizată în acea iniţiativă a Uniunii denumită Sinergia Mării Negre, adoptată în 2007 (8). Se spunea că va fi actorul extern principal, cel care va furniza suportul material pentru redresarea şi integrarea în structurile europene a întregului areal pontic, inclusiv a Ucrainei şi Georgiei, şi promisese o asistenţă financiară de aproximativ 25 miliarde euro pentru anii 2007-2010 (9). Apoi, după cum se cunoaşte, condiţiile politice din regiune au devenit volatile, fostele revoluţii colorate şi liderii lor de la Kiev şi Tbilisi au dispărut, totul a stagnat. Ce s-a întâmplat cu UE în Est, la Marea Neagră?

 

Sunt câteva răspunsuri la întrebarea de mai sus. Unul ni-l oferă un raport al Comitetului asupra dimensiunii civile a securităţii, al Adunării Parlamentare a NATO, de la Bruxelles, de la 20 martie 2018. Departe de a releva starea de lucruri reală din arealul pontic, documentul este unul doctrinar, bazat exclusiv pe rapoartele partizane ale lui Freedom House şi este scris într-un limbaj de lemn ce l-ar invidia până şi fosta propagandă comunistă din România anilor ’70-’80 ai secolului trecut. Raportul este o adevărată „Potemkiniadă”, prezintă o realitate estică deformată, spre ilustrare redăm o mostră de dezinformare din text, un pasaj triumfalist și, simultan, și confuz şi contradictoriu despre România, cap. 6, paragraful 54, cităm: „România este liderul regional (din Europa de Est, n.n.) în ce priveşte normele democratice, statul de drept şi drepturile omului. Este o democraţie stabilă, cu o societate civilă vibrantă şi o media liberă. Se estimează că în 2017 economia ţării a crescut cu procesul impresionat de 6,7%. Membră a UE din 2007, România nu a fost, totuşi, capabilă să acceseze nici zona Schengen şi nici eurozona. Ţării i s-a aplicat Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), pentru eliminarea neajunsurilor din reforma justiţiei şi lupta împotriva corupţiei. În raportul din noiembrie 2017 Comisia (Europeană) a confirmat că sistemul judiciar din România a fost profund reformat şi că, în repetate rânduri, a dovedit profesionalism, independenţă şi responsabilitate”. Orice comentariu privind substanţa şi seriozitatea acestui document NATO este de prisos… (10). În sfârşit, pornind de la premisa că UE a fost criticată sever în legătură cu lipsa de atitudine şi acţiune în criza din Ucraina 2013-2014, precum şi de la eroarea Bruxellesului, de a fi impus acelei ţări un Acord nechibzuit de asociere, alţiicred că Uniunea ar trebui să identifice şi să adopte o doctrină total revizuită de politică externă în zona Mării Negre, în Est în general. Că această doctrină, una „hibridă”, ar trebui să conţină strategii geopolitice noi, susţinute în primul rând de o diplomaţie nouă, una geostrategică, şi de o negociere reformulată cu Moscova, bazată pe „stăvilirea limitată” a Rusiei (11).

*

Și, ce ne relevă un autentic „studiu de caz”, anume experiența Ucrainei cu Uniunea Europeană în acești aproape 30 de ani, ai strădaniilor acelei țări estice de integrare în Europa?

O analiză din august 2018 a asistenței economice a Uniunii Europene pentru Ucraina, făcută de Institutul Regal pentru Relații Internaționale Chattam House, de la Londra, oferă lămuriri prețioase la întrebarea de adineaori (12). Expertiza autorilor și, îndeosebi, informațiile statistice însoțitoare, extrem de valoroase, ne permit să tragem o primă concluzie, anumecă asistența UE, de toate felurile, din anii 1992-2013, a avut un impact neglijabil în ce privește democratizarea și eficientizarea, într-un cuvânt „occidentalizarea” instituțiilor statului ucrainean. Apoi, după ce noua conducere a Ucrainei instalată în 2014 a respins ofertele economice și comerciale ale Rusiei (13), Kievul a optat pentru asocierea politică și integrarea în Uniunea Europeană. S-a angajat, totodată, să facă reforme de tot felul privind statul de drept, lupta anticorupție etc. fără să aibă perspectiva aderării și iarăși, de atunci încoace, nu s-a întâmplat mai nimic nici cu reformarea statului de drept, nici cu lupta anticorupție, nici cu mult aşteptata cotitura decisivă a țării către Vest. Aparent, s-au petrecut multe, s-a inovat, s-au lansat programe de asistență, de coordonare și de planificare, în țară au venit experți UE la nivel înalt, ba chiar și specialiști-odrasle de vicepreședinți americani, iar astăzi, afirmă Chattam House, s-a tras concluzia că transformarea instituțiilor ucrainene a bătut pasul pe loc, că foarte multe lucruri au rămas neclare odată cu toată înlăturarea fostului președinte „antireformist” și „om al Moscovei”, Viktor Ianukovici.

 

Și, dincolo de promovarea în Ucraina a bunei guvernanțe ca instrument al „puterii precis direcționate, deliberate” a UE (14); dincolo de experți, inovații, coordonare, planificare, organisme și sub-organisme nou create la nivele macro și micro, dincolo de retorică la nesfârșit etc. cele care lămuresc perfect împotmolirea Ucrainei în cei 28 de ani de la desprinderea din fosta Uniune Sovietică, de existență independentă și dialog continuu cu UE și NATO, sunt cifrele. Ele zic tot.

 

Acestea ne spun că, între 1991 și 2016, Uniunea Europeană a oferit Ucrainei 13,78 miliarde dolari (15), adică 11,9 miliarde euro la cursul din 29 septembrie 2018. Împărțită la un număr de 25 ani (1991-2016), suma totală reprezintă 476 milioane de euro pe an pentru cea mai mare țară din Est, cu o populație de 45,8 milioane locuitori în 2010 (azi 44 milioane, prin emigrări și scăderea continuă a natalității). Deci, o asistență financiară derizorie, de 10,4 euro pe an pentru fiecare locuitor, vreme de 25 de ani, atât a putut disponibiliza Bruxellesul, ca să-i convingă pe ucraineni de binefacerile aderării la UE. 10,4 euro pe an, la o țară ieșită boțită din comunism și cu o datorie externă ce se ridica în 2014 la 140 miliarde dolari (16)… Am mai menționa că, în anii 1990-2006, ai preaderării est-europenilor la UE, atunci când Uniunea trebuia să arate bine, atractivă, în timp ce bulgarii au primit anual fiecare 360 euro, estonienii 377, letonii 291, lituanienii 321, românii 233, ungurii 295 etc. ucrainenii, aproape 50 milioane de europeni și reprezentând o miză uriașă pentru Vest, au căpătat numai 35 euro pe cap de locuitor.

 

Dacă zicala „banii vorbesc” este adevărată, atunci se poate spune că, în cazul Ucrainei – o țară într-o situație economică mai mult decât dificilă după dispariția Uniunii Sovietice – politica economică și financiară a UE a fost un eșec teribil. Până în 2018, asistența UE în mod deosebit, dar și cea a partenerului ei, Statele Unite, au fost insuficiente, pentru a se adresa problemelor fundamentale cu care se confruntă instituțiile statului ucrainean. A fost prea multă vorbărie bruxellocrată, la nesfârșit, și birocrație excesivă; au fost prea multe organisme, grupuri și grupulețe „de lucru”, înțelegeri „externalizate” către state-membre ale Uniunii (Germania, Suedia, Polonia, Danemarca etc.); a fost o asistență tehnică prea rigidă, o inflaţie de planuri de investiții, dar fără investiții ulterioare; au fost prea multe recomandări ca să poată fi ținute minte, sau implementate etc. Prea multe din toate acestea, și prea puțin efort și susținere financiară.

 

„Neunsă” economic aşa cum trebuia, fascinația Vestului nu a dat rezultate în cazul Ucrainei.

 

Dar, ca întotdeauna la divorţul amiabil, spunem şi noi că s-a produs din vina ambelor părţi. Că mariajul UE – Ucraina a fost un dialog al surzilor. Petro Poroşenko câştigase în mai 2014 alegerile prezidenţiale în runda 1 cu 53% din voturi, dar în 2016 popularitatea sa scăzuse dramatic, la 20%. Ca pe vremea Maidanului ce-l izgonise pe rusofilul Ianukovici şi adusese un miliardar vorbitor acceptabil de limba engleză, după numai doi ani demonstranţii au dat iarăşi foc la cauciucuri în faţa reşedinţei prezidenţiale (17), olandezii au respins la referendum ratificarea acordului de integrare UE – Ucraina. Media ucraineană a dezvăluit că preşedinteleîşi mutase afacerile off shore, în Insulele Virgine britanice, că ar vrea să ia toată puterea, inclusiv cea a guvernului, că ţara era condusă de colegii oligarhi ai preşedintelui şi era copleşită de corupţie şi sfidarea statului de drept, într-un cuvânt că preşedintele preferase trecutul, viitorului.

 

După alţi doi ani, Vestul a devenit mai critic, mai sever şi a spus-o pe șleau că, în 2014, a susţinut în Ucraina pe cine nu trebuia. A afirmat, că Poroşenko sacrificase apropierea ţării de Occident pentru o agendă politică personală, că încerca să ocolească cele două acorduri de la Minsk, din septembrie 2014 şi februarie 2015, pentru o soluţie în regiunile estice Doneţk şi Lugansk, secesioniste (18); că a calificat lupta anti-corupţie drept o mascaradă pe măsura unui carnaval latino-american; că l-a dat afară pe Saakaşvili din Ucraina şi că – păcatul suprem! – se apropiase de Moscova (19).

 

Aşteptările Vestului ca Ucraina să fie Utopia se risipesc. Astăzi, această ţară riverană la Marea Neagră pare a fi mai îndepărtată de UE şi NATO decât a fost acum 30 de ani.

 (va urma)

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,