Radu Toma: Expansiunea NATO în Est, un alt proiect neoconservator eșuat?

09:04, 13 iunie 2019 | Cărți | 152 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019)

Primele semne ale implicării alianței nord-atlantice în evoluțiile din Est, de după căderea comunismului, au apărut încă de la Summitul NATO de la Roma, din 1991, unde s-a vorbit de posibila participare a organizației, ca parteneră, la susținerea democratizării și a economiilor de piață liberă în acele părți. În anii următori au fost create forumuri pentru cooperarea regională între NATO și foștii socialiști est-europeni, cum au fost Consiliul de cooperare nord-atlantic și Parteneriatul pentru Pace (24). Deși la Washington a existat opoziția serioasă a unor politicieni și experți, pe motivul că expansiunea ar fi costisitoare și inutilă, dat fiind faptul că Rusia n-ar reprezenta o amenințare externă (25), s-a trecut, totuși, la extinderea propriu-zisă. Aici trebuie spus că, din capul locului, adică de la Summitul Alianței de la Madrid 1997, s-au stabilit, pe criterii discriminatorii de neînțeles până astăzi, grupuri prioritare și grupuri amânate de candidați la aderare. De notat că fosta ocupație sovietică a fost timp de 45 ani una și aceeași pentru toți esticii, la fel crimele lui Stalin, la fel manualele de marxism-leninism! Ungaria, Cehia și Polonia au fost admise la Summitul din 23-25 aprilie 1999 de la Washington și tot acolo condiții de aderare noi au fost impuse pentru toți ceilalți est-europeni, fiecare a fost pricopsit cu un „Plan de Acțiune a Membrilor”, strict individualizat. Și astfel, două riverane la Marea Neagră, România și Bulgaria, au ajuns membre ale NATO abia peste cinci ani, dar ceea ce s-a întâmplat din 1999 până la aderarea lor din 2004, a avut mai puțin de-a face cu „Planul de Acțiune” amintit, și mai mult cu planificarea secretă de priorități internaționale ale neoconservatorilor lui Bush Jr.

Hotărârea ca NATO să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale Pactului de la Varşovia a fost luată încă de la al 13-lea Summit al alianței de la Bruxelles, la 10-11 ianuarie 1994. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, a dispărut, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Nu au fost în stare să definească care anume erau acele „alte primejdii”, în fapt motivele reale pentru extinderea NATO au avut puţin de-a face cu ameninţarea militară imediată. Pentru Statele Unite, perspectiva unui NATO lărgit le asigura prezenţa continuă în Europa. Pentru noii membri ai organizaţiei însemna „revanşa” faţă de fosta opresiune comunistă, prin apartenenţa la un club occidental select. Prin extinderea în Est, acoperind toate ţările foste comuniste, şi-a luat cumva NATO riscul de a-i proteja pe noii membri? Răspunsul nu este sigur da, spunea în noiembrie 2016 venerabilul Pat Buchanan, un ilustru om politic și publicist american, adresându-i-se lui Donald Trump, curând după alegerea acestuia ca președinte: „Articolul 5 al tratatului NATO ne-ar putea cere să considerăm o mişcare rusească în Baltice, ca un atac împotriva Statelor Unite. Dar niciun preşedinte în toate minţile sale nu va porni un război cu o Rusie nucleară pentru Estonia. Niciunuia dintre preşedinţii noştri din vremea Războiului Rece nu i-a trecut prin cap o asemenea acţiune. Mai degrabă decât să rişte un război, Ike Eisenhower, de pildă, a refuzat să trimită o singură puşcă, un singur glonţ, rebelilor eroi maghiari, în 1956.” (26).

În anii expansiunii NATO către Est, în cel mai bun caz calitatea de membru al alianței a avut pentru est-europeni mai degrabă o valoare psihologică, decât una militară. Totuşi, intrarea în NATO şi rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului 2004 au însemnat, de pildă, pentru România, ieşirea ei din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990, sub administraţia Ion Iliescu, şi intrarea în cea a SUA. Rusia s-a împotrivit extinderii NATO în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu înseamnă că a acceptat-o. A reacţionat reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici, în special Belarus, ţări caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există posibilitatea ca extinderea NATO să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Şi, deocamdată, ea crede, în continuare, că petrolul, gazele naturale, zestrea siberiană, investiţiile în Vest şi rusoaicele frumoase, câştigătoare ale turneelor de tenis de la Wimbledon, Roland Garros şi U.S. Open sunt, toate la un loc, mai puternice decât Armata Roşie şi învăţăturile lui Lenin…

Extinderea NATO după sfârșitul Războiului Rece a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs alianța, după ce est-europenii i     s-au alăturat? A produs discordie între vest- şi est-europeni. La Praga, la 22 noiembrie 2002, komisarul neoconservator Bruce Jackson a iniţiat şi executat operaţiunea „Big Bang” – intrarea în bloc a şase ţări est-europene (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia), precum şi a Sloveniei în organizaţie şi, astfel, SUA au obţinut de la ele consensul faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată Europa Occidentală. La 5 februarie 2003, acelaşi Jackson a redactat personal textul declaraţiei „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a planurilor americane în Irak, semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale alianței (V-10). La vremea respectivă vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europenii din Vest şi cei din Est, au spus că, născut în aprilie 1949, la Washington, NATO a decedat la 5 februarie 2003 în capitala Lituaniei, în Europa de Est. Iar alți reputați experți americani pur şi simplu au relevat demersul politic fără finalitate al Americii în Europa de Est după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit şi să ajute SUA să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa de Est se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai NATO, a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică… aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei în ţările baltice, Polonia şi Ucraina, precum şi a intensificării cooperării germano-ruse” (27). De asemenea, scria directorul Centrului de Studii Europene de la Universitatea Oxford, din Anglia: „În Europa Estică a existat, de la început, o opoziţie faţă de războiul din Irak şi, chiar dacă au fost unele derapaje de tipul grupului de la Vilnius, pe măsură ce aceste ţări se vor integra mai adânc în Uniunea Europeană, popoarele lor se vor identifica tot mai mult cu Europa, şi nu cu America” (28).

Pe de altă parte, în anii administraţiei Bush Jr. (2000-2008) Europa occidentală s-a îndepărtat şi mai mult de America. O serie de divergenţe mai vechi, privind politicile interne şi sistemele de asistenţă socială, s-au adâncit din pricina ignorării de către Washington a agendei internaţionale existente, cum au fost Protocolul de la Tokyo asupra încălzirii globale, Curtea Internaţională de Justiţie, tratatul pentru limitarea rachetelor antibalistice, sau tratatul general pentru experienţele nucleare şi convenţia privind armele biologice. Disputele continuă și astăzi, au atins sub administrația Trump punctul unde remedierea lor se vădește imposibilă. Apoi, alegerile prezidenţiale din America, din noiembrie 2008, au oferit o oportunitate pentru un nou început în relaţiile UE-SUA, dar vest-europenii au cerut tot mai insistent formularea unei noi politici externe americane în Europa, iar experţi de peste ocean au considerat că, după anul 2008, Statele Unite nu vor mai putea beneficia niciodată de solidaritatea automată a aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului Rece (James Rubin, profesor la Departamentul pentru Afaceri Internaţionale şi Publice al Universităţii Columbia, din New York). De asemenea, alţii au afirmat că nici 11 septembrie 2001 nu a reuşit să readucă o solidaritate transatlantică reală, curând după tragicul eveniment de la turnurile gemene din New York, 66% dintre vest-europeni, conform unui sondaj al Institutului Pew International, din New York, au exprimat opinia că politica Americii în lume a fost o „cauză majoră” a atacurilor teroriste. La vestea tragediei, europenii vestici au reacţionat cu oroare, tristeţe şi simpatie, mulţi au crezut că aceştia se vor alătura Statelor Unite în războiul contra terorii, de fapt ei nu au împărtăşit nici temerile şi nici ideea americanilor de a face grabnic ceva. Solidaritatea lor a dispărut, spunea Robert Kagan, director la Fundaţia Carnegie.

…Dar, născută în cel mai violent secol din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, NATO a încercat şi ea să ţină pasul cu moda şi să se globalizeze geografic, din Scoţia în Afghanistan, şi până în Darfur, în Africa. Mai mult, la reuniunea Organizaţiei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea organizaţiei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu Australia, Japonia şi Noua Zeelandă, s-a considerat că şi alţii – Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – ar putea contribui la efortul de a răspunde ameninţărilor şi stărilor de urgenţă globale. Acestea sunt povești de foarte „de demult”, adică de acum 10-15 ani, de atunci încoace accelerarea Istoriei și-a spus cuvântul, lumea a evoluat cu totul altfel.

Într-o Europă 2019 a păcii, NATO a rămas o relicvă a trecutului bântuit de războaie.

(24) David Charles-Philippe; Levesque, Jacques, Future of NATO: Enlargement, Russia and European Security, McGill Queen’s University Press, Montreal, Canada, 2009, 232 p.;

(25) Barany, Zoltán, The Future of NATO Expansion: Four Case Studies, Cambridge University Press, 2003, 467 p., pp. 16-18;

(26) Vezi Toma, Radu, NATO, România și Europa nouă (II), Corectnews, București, 15 mai 2017;

(27) Larrabee, F. Stephen, Danger and Opportunity in Eastern Europe, Foreign Affairs, Nov.-Dec. 2006, New York, pp.117-131;

(28) Ash, Timothy Garton, Free World: America, Europe, and the Surprising Future of the West, Vintage Books, New York, 2005, 292 p., p. 77.

(va urma)