Radu Toma: Din vremea complexului militar – industrial nord-american: extinderea NATO și vânzările de arme în Est

09:24, 24 iunie 2019 | Cărți | 367 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019) 

Marile dicționare anglo-saxone Oxford și Merriam-Webster, experți și Institutul internațional de studii asupra păcii de la Stockholm definesc complexul militar – industrial al SUA ca o alianță simbiotică dintre Armată și industriile de război americane, cu o influență hotărâtoare asupra politicului și a vieții publice din America, prima forță militară a lumii (1). 

Fraza tocmai încheiată poate părea impresionantă, dar și mai copleșitoare sunt cuvintele celui care, inspirat, a ticluit sintagma „complexul militar – industrial”, anume Dwight Eisenhower, în discursul la încheierea mandatului său de președinte al Statelor Unite, de la 17 ianuarie 1961, cităm: „Această asociere, această comuniune între instituția Armatei și o uriașă industrie de armament este o experiență americană nouă… Când ajungem în poziția să guvernăm, să ne ferim de influența neautorizată, intenționată sau nu, a complexului militar-industrial. Căci există și va continua mereu să existe primejdia apariției unor forțe scăpate de sub control. Nu trebuie să permitem niciodată, ca o asemenea combinație să ne pună în pericol libertățile și procesele democratice” (2). 

Concepte specializate din vorbirea politologică americană, ca „economia războiului permanent” și „corporatismul de război” sunt uneori însoțitoare și utilizate atunci când se vorbește de complexul militar-industrial. 

După discursul de adio al fostului preşedinte, militar și comandant suprem al aliaților occidentali în Al Doilea Război Mondial, și avertismentul în ce priveşte corupţia de toate felurile, a puterii, banilor, traficului de influență etc. generată de complexul militar-industrial (3), şi după încă alte trei decenii, sfârşitul Războiului Rece şi dispariţia Uniunii Sovietice au fost o ameninţare letală pentru industria de armament a Statelor Unite. „Sinuciderea” adversarului, adică auto-lichidarea Pactului de la Varşovia la 25 februarie 1991, la Budapesta, urmată de închiderea bazelor americane din Germania, au părut a fi lovituri finale pentru grupul militar-industrial. Apăruseră voci influente care vorbeau chiar de închegarea unui parteneriat trainic între Statele Unite și Rusia, iar cunoscutul senator Sam Nunn, din statul Georgia, afirma că evaluările strategice ale Pentagonului sunt de „domeniul trecutului”. 

Urgenţa #1 devenise aflarea unui alt inamic, a altor teatre de operaţiuni, şi a unor pieţe noi pentru afacerile cu vânzările de arme.*

Prin 1991-92, industria de război americană (4) a intrat în stare de alertă portocalie, contractele de R&D și de achiziții au căzut la jumătate din ce fuseseră în urmă cu 10 ani. În 1993, secretarul adjunct al Apărării, William Perry, în administrația Clinton, a convocat la Washington un grup de lideri ai industriei militare și, cu sânge rece, i-a anunţat că vor rămâne în curând fără locuri de muncă. Vestea a stârnit panică în sală, s-au invocat diferite strategii de supravieţuire, apoi s-a trecut imediat la consolidări prin contopiri şi „înghiţiri” susţinute generos de Pentagon cu rambursări financiare din bani publici pentru „costuri de restructurare”, de pildă: Northrop l-a cumpărat pe Grumman, Raytheon pe E-Systems, Boeing a preluat divizia de Apărare a lui Rockwell, iar Lockheed, fabrica de avioane de luptă a lui General Dynamics. În 1995, s-a încheiat achiziţia nr.1, când Martin-Marietta s-a contopit cu Lockheed şi a rezultat cea mai mare companie producătoare de armament din lume, Lockheed Martin Corporation (5). Prilej cu care CEO-ul ei, Norman R. Augustine, bine înfipt în cercurile politice și de afaceri din capitala SUA, a prezis, în 1994, că industria de armament americană îşi va reveni în 1998. Și a avut dreptate pentru că, om de încredere al complexului militar-industrial fiind el, deţinea informaţia că NATO va începe extinderea către Est şi că foştii membri ai Pactului de la Varşovia, ce urmau să fie primiți în alianța militară nord-atlantică, vor fi convinşi de către Washington să devină clienţi pentru produsele firmei sale, cum ar fi avioanele de luptă F-16, ceea ce s-a şi întâmplat (6). Mai mult, cu ani înainte de predicția din 1994 a CEO-lui lui Lockheed Martin Corp., încă din 1990, de pe vremea când Bush Sr. îi dădea lui Gorbaciov asigurări despre un Est european fără NATO, a fost evident că nu toţi cei din echipa sa erau hotărâţi să le respecte, unul dintre ei fiind chiar ministrul Apărării, Dick Cheney, un neoconservator ardent, ce dorea nu numai desfiinţarea Uniunii Sovietice, dar şi dezmembrarea Rusiei înseşi (7). Războiul ideologic al neoconservatorilor (adică al fostei Internaţionale a IV-a şi al lui LeonTroţki) contra Moscovei din anii ’30 trecuţi a continuat, deci, în toţi anii ’90, sub Bill Clinton. A continuat, și odată cu el, mișcarea alianței militare nord-atlantice către Est, precedată imediat după căderea Zidului Berlinului, la Varșovia și în alte capitale estice, de emisari ai unor contractori de armament americani. A mers mai departe, deși avertiza la acea vreme George Kennan, arhitectul fostului Război Rece: „Extinderea NATO (către Est) ar fi cea mai gravă eroare a politicii americane din epoca post Războiului Rece. Ne putem aştepta, ca o asemenea decizie să inflameze tendinţele naţionaliste, antioccidentale şi militariste din Rusia. Să aibă un efect opus în ce priveşte dezvoltarea democraţiei în Rusia. Să restaureze atmosfera Războiului Rece în relaţiile Est-Vest. Şi să împingă politica externă a Moscovei în direcţii care, cu siguranţă, nu vor fi pe placul nostru” (8).

În aprilie 1997, președintele lui Lockheed Martin a făcut un tur est-european în Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia și România și a afirmat că regiunea prezenta un interes deosebit pentru vânzările firmei sale de avioane F-16. Cam la aceeași vreme Bill Clinton făcea o comparație anapoda și afirma că NATO era pentru Europa de Est ceea ce fusese Planul Marshall în urmă cu jumătate de secol pentru cea de Vest. Și tot pe atunci, în 1996 și tot la Washington, „coincidența” făcea ca un angajat al lui Lockheed să creeze un grup nou de lobbyiști pentru extinderea NATO către Răsărit, anume Comitetul SUA pentru NATO. Personajul era același Bruce Jackson – iată, deci, fără opreliști, industria de armament împreună cu Armata, cu NATO, cu alte cuvinte cu complexul militar-industrial nord-american interna-ționalizat, sub îndrumare ideologică neoconservatoare, în marș către Est.

În acei ani de sfârșit de mileniu, România spera și ea să se alăture alianței nord-atlantice, dar era, încă, ținută deoparte. Țara era foarte săracă, redresarea economică dincolo de orizont, rapoartele Băncii Mondiale vorbeau de condiții de viață în mediul rural desprinse, parcă, din Evul Mediu timpuriu. Totuși, reprezentanții lui Bell Helicopter Textron, fabricanți ai helicopterului de atac „Cobra”, nu s-au lăsat impresionați și au propus părții române o afacere de 1,4 miliarde dolari – producerea locală a 94 de aparate, sub denumirea de „Dracula” (9). Lefter, ministrul de Finanțe Dăianu a fost nevoit să refuze oferta, presiuni „ușoare” au fost făcute asupra lui, sugerându-i-se că, dacă afacerea s-ar încheia, România ar intra în NATO în primul val, cu polonezii, cehii și ungurii (10). În același timp, la Washington, Textron a intervenit pe lângă Fondul Monetar Internațional, ca să acorde un împrumut Bucureștiului, spre a putea să încheie afacerea, dar treaba tot nu s-a legat. Apoi, România a intrat în NATO în 2004, și tot pe atunci Lockheed a fost fericită, pentru că a vândut Poloniei aparate F-16 de 3,5 miliarde dolari…

În anii următori, viziunile președintelui lui Lockheed și ale altor șefi din industria de armament au devenit realitate, socotelile lor de acasă s-au potrivit de minune cu cele din târg. În 2014 membrii noi ai NATO din Est cumpăraseră deja arme americane de 17 miliarde dolari, în luna octombrie a aceluiași la Deveselu au ajuns primele rachete defensive Aegis Ashore ale lui Lockheed. Apoi, România a preluat conducerea în Est la achizițiile de armamente din SUA. În septembrie 2016 au sosit în țară primele șase avioane F-16 via Portugalia, second handuri vechi de 38 ani renovate și electronizate, le vor urma până în 2022 alte 36 de aparate de același tip, toate la mâna a doua. Li se adaugă un contract „gras” pentru rachete sol-aer Patriot, de 4 miliarde dolari, apoi alte sisteme de rachete sol-sol HIMARS, vehicule blindate de luptă 8×8, interceptori SM-3 produse de Raytheon, de instalat la Deveselu, camioane militare pentru transportul trupelor etc. Se negociază iarăși cu Bell Helicopter producerea sub licență americană de elicoptere la IAR Brașov, în două cuvinte ţară săracă, masă bogată, parafrazându-l pe Shakespeare putem spune că „maurul NATO extins în Est și-a făcut datoria” (11).

Prin urmare, alături de păstrarea în funcțiune a imperiului mondial de baze americane (12), în spatele extinderii NATO către Estul Europei s-a aflat și o rațiune economică esențială pentru America secolului 21, anume menținerea în viață a producerii și vânzărilor de arme pe piața internațională. Colos mega bugetivor, complexul militar-industrial nord-american este în continuare suveran la Washington, pare și mai prosper sub actuala Administrație. De pildă, Trump a preluat „din mers” schimbarea de generație a celor 17 portavioane americane, însoțite de grupuri de luptă (Task Force) și împrăștiate în toată lumea – sunt cele care de 75 de ani asigură supremația Americii pe mări și, în unele părți ale lumii, pe uscat. „Gerald R. Ford” (denumit după un fost președinte republican) a fost primul din noua clasă „Ford” lansat la apă, a ajuns la baza din Norfolk, la Atlantic, în aprilie 2017, la numai două luni după instalarea noului președinte (tot republican) la Casa Albă (13). A costat 14 miliarde dolari, operarea sa zilnică se ridică la 6,5 milioane dolari (14), cititorul poate, deci, să-și facă o idee despre cifrele de afaceri recente și viitoare ale lui Boeing, Northrop, Lockheed Martin și subcontractorii. Apoi, la sfârșitul lui 2018, demiterea generalului James Mattis de la conducerea Pentagonului a provocat o serie de speculații în ce privește mișcările din interiorul actualei Administrații (15). Mai important, însă, decât aceste incursiuni în „bucătăria internă” a Casei Albe, ni se pare cine anume l-a înlocuit pe general, și care este agenda sa. De la 1 ianuarie 2019, din adjunct la Apărare, Patrick M. Shanahan a fost instalat secretar plin interimar, deocamdată a rămas în funcție de aproape o jumătate de an (16). După o carieră de 30 de ani la Boeing, noul secretar al Apărării este descris ca „un pilon vital al complexului militar-industrial” (17). Sub Mattis a fost, practic, organizatorul ministerului, concentrat asupra viitoarelor conflicte dintre marile puteri. Mantra sa este China, nu Rusia, a acordat atenție tehnologiilor avansate: hipersonicitate, energii direcționate, spațiul extraterestru, cibernetică, știința cuantică și soldații-roboți. Și, se pare că va dispune de bani suficienți pentru a-și pune în aplicare proiectele, Administrația a cerut pentru Apărare în 2020 un buget imens, de 750 miliarde dolari, mai mare decât cheltuielile militare cumulate ale următoarelor șapte state din lume, de după SUA.

Sub Administrația Trump, complexul militar-industrial continuă să fie un beneficiar de prim rang al R&D, noilor tehnologii, economiei și finanțelor Americii.

Note: 

(1) Vezi Military industrial complex, în „American Heritage Dictionary”, Houghton Mifflin Harcourt, 2015; definition of military – industrial complex (American English), OxfordDictionaries.com, 3 March 2016; Definition of Military – Industrial Complex, Merriam – Webster, 3 March 2016; Roland, Alex, The Military – Industrial Complex: Lobby and Trope, în Bacevich, Andrew J., The Long War: A New History of the US National Security Policy Since World War II, Columbia University Press, New York, 2007, 586 p., pp. 335-370; SIPRI Yearbook 2008, Armaments, Disarmaments and International Security, Oxford University Press,UK, pp. 255-256;

(2) The Military-Industrial Complex; The Farewell Address of President Eisenhower, Basements Publications, 2006;

(3) Vezi Hartung, William D., The Military – Industrial Complex Is on Corporate Welfare, The Nation, February 27, 2018; Whitehead, John W., The Military Industrial Complex Strikes Again: War Spending Will Bankrupt America, Rutherford Institute, Charlottesville, Va., February 14, 2018; Uchitelle, Louis, The US Still Leans on the Military – Industrial Complex, The New York Times, Sep. 22, 2017; Pieraccini, Federico, The Military Industrial Complex Is Undermining US National Security, Strategic Culture Foundation, Online Journal, 26.07.2017; Johnson, Chalmers, The Sorrows of the Empire: Militarism, Secrecy, and the End of the Republic, St. Martins Press, New York, 2005, 389 p.; Hossein-Zadeh, Ismael, The Political Economy of US Militarism, Palgrave McMillan, New York, 2006, 296 p.; Pasztor, Andy, When the Pentagon Was for Sale: Inside America’s Biggest Defense Scandal, Scribner, 1995, 416 p.; St. Clair, Jeffery, Grand Theft Pentagon: Tales of Corruption and Profiteering in the War of Terror, Common Courage Press, 2005, 320 p. (Online); Thrope, Rebecca U., The American Warfare State: The Domestic Politics of Military Spending, University of Chicago Press, 2014, 248 p.; Pursell, Carroll W., The military-industrial complex, Harper & Row Publishers, New York, 1972, 342 p.;

(4) Stohl, Rachel; Grillot, Suzette, The International Arms Trade, Wiley Press, Hoboken, New Jersey, 2013, 287 p.;

(5) Defense IQ Top 10 defense companies in the world 2013, July 6, 2015 (Online); Norris, Floyd, A ‚merger of equals’ with Martin Marietta the most equal, The New York Times, August 31, 1994; Mintz, John, Lockheed -Martin merger is approved, The New York Times, March 16, 1995; Hartung, William D., Prophets of War: Lockheed Martin and the Making of the Military-Industrial Complex, Nation Books, 2010, 286 p.;

(6) Toma, Radu, NATO în Est, Corectnews, 7 februarie 2018;

(7) Cockburn, Andrew, Game on: East vs. West, again, Harper’s Magazine, January 2015;

(8) Vezi LaFeber, Walter, America, Russia and the Cold War 1945-2002, McGraw-Hill, Boston, 2002, 487 p.; Cockburn, loc. cit.;

(9) Bell Helicopter vrea să producă în România un elicopter militar de 30 milioane dolari, www.Wall-street.ro (nedatat); Ministrul Finanțelor își menține poziția față de contractul cu Bell Helicopter, Ziarul de Iași, 17.09.1998;

(10) Cockburn, loc cit.;

(11) Cozmei, Victor, F-16 și România. Cât de „actuale” sunt avioanele ce vor ajunge în dotarea Forțelor Aeriene Române și ce perspective sunt pentru achiziția de modele noi F-16, HotNews.ro, 19 mai 2016; același autor, Șeful Armatei anunță că România va cumpăra rachete de apărare antiaeriană Patriot. Cel mai mare contract din istoria Armatei, acordat fără competiție?, HotNews, 20 aprilie 2017; Guvernul aprobă miercuri achiziționarea primului sistem de rachete Patriot, Ziare.com, miercuri, 01 noiembrie 2017; Cozmei, Victor, Ministrul Apărării anunță noi achiziții militare: sisteme americane de rachete sol-sol HIMARS, încă 36 de avioane F-16 până în 2022 și camioane noi pentru transportul trupelor, HotNews, 26 iulie 2017; România va cumpăra rachete Patriot, lansatoare de rachete și blindate 8×8 din SUA, știri.co.ro, știri ONLINE, 28 decembrie 2017;

(12) În 2015 Pentagonul a raportat un număr de 587 de baze active, iar în același an David Vine, un expert militar american, a inventariat 800 în afara Statelor Unite, cu un buget anual de 100 miliarde dolari, vezi Department of Defense, Base Structure Report FY 2015 Baseline, (PDF), 09.04.2017, și Vine, David, Base Nation, Metropolitan Books, Henry Holt and Company, New York, 2015, 432 p.

(13) Head of the Class, Naval Aviation News, Patuxent River, MD, 22 December 2015;

(14) Hendrix, Henry J., At What Cost a Carrier?, Center for New American Security, Washington, D.C., August 13, 2014 (PDF);

(15) Tooze, Adam, Is this the end of the American Century?, London Review of Books, Vol. 41, No. 7, 4 April 2019, pp. 3-7;

(16) Patrick M. Shanahan – Acting Secretary of Defense, United States Department of Defense, January 1, 2019. Vezi și anunțul făcut de președintele Trump pe Tweeter @realDonaldTrump, 28-12-23;

(17) Tooze, Adam, loc citat.

(va urma)