Radu Toma: Când banii tac, Vestul şi democraţia liberală gâfâie, frăţia UE-NATO în Est şi la Marea Neagră (I)

09:15, 9 august 2019 | Cărți | 108 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

După 30 de ani: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,

Republica Cehia,Slovacia, Ungaria şi Bulgaria 

(Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019) 

„Trăim într-o societate în care banii sunt tot mai

concentrați în mâinile unui număr redus de oameni,

societate unde această concentrare de venituri și bogății

amenință să ne transforme într-o democrație existentă doar în vorbe”

Paul Krugman, în „The New York Times”,

la 3 noiembrie 2011

 

Am lăsat intenționat către sfârșitul acestei cărți o temă esențială în economia ei, anume prezența și, mai

ales, angajarea Uniunii Europene în estul european şi la Marea Neagră, după revenirea Europei la frontierele ei geografice și istorice. Cu atât mai mult cu cât, în repetate rânduri, documente oficiale ale 

UE, dar și ale alianței militare nord-atlantice, au stăruit în afirmația că cele două instituții principale ale spațiului euroatlantic trebuie să lucreze împreună, într-o coordonare optimă, spre a-și potența eforturile și optimiza demersul lor misionar în această parte a continentului. În ultimii 20 de ani nu a existat niciun document oficial al vreunui summit al NATO să nu fi amintit și insistat asupra acestei teme, a colaborării dorită simbiotice UE – NATO în estul Europei, la Marea Neagră. 

Dar, retorica oficială a fost una, iar realitatea alta.

Starea de lucruri actuală: Ucraina și Georgia într-un stand-by agonizant la ușa euroatlantică și, în sens invers, un Vest aparent incapabil de a se „instala” decisiv în acele două țări, are probabil o explicație mai 

adâncă, decât opoziția Rusiei. O explicație ce ne-o relevă, credem, coabitarea şi, mai ales, experienţa dobândită în ultimii 30 de ani a Europei de Est cu instituțiile, ideologiile și doctrinele economice ale 

Vestului,experienţăla care riveranați de la Marea Neagră ar trebui să apeleze (1). Spre a susține această opinie vom recurge la fapte ce ni se par esențiale din această istorie recentă a est-europenilor, întorși în capitalism. 

La 9 noiembrie 1989, a căzut Zidul Berlinului dar, nu multă vreme după prăbușirea comunismului, în entuziasmul general al acelor momente istorice au apărut și primele semne despre fața nevăzută a capitalismului revenit în Est, una mai puțin atractivă. Chiar de la începuturi, un program coerent, adus grabnic din Vest, de refacere a Europei de Est după 45 de ani de management economic și financiar marxist-leninist defectuos, nu a existat. De asemenea, un Plan Marshall 2 nu a prins viaţă, politicile est-europene ale SUA au luat-o în alte direcţii.

Speranța de acum 30 de ani nu s-a împlinit. A fost imposibil pentru că, la vremea căderii comunismului şi a destrămării URSS, vistieria SUA era goală. În 10 ani de după 1980, din prima naţiune creditoare a lumii, SUA deveniseră una debitoare, fostul preşedinte Reagan a îndatorat naţiunea până peste cap, cu 2,6 trilioane dolari. America nu a mai fost capabilă să genereze un nou Plan Marshall. Cu soldaţiiîmprăştiaţi în toată lumea şi cu neoconservatorii suflându-i în ceafă, Bill Clinton abia a reuşit să găsească 4,5 miliarde dolari pentru prietenul său, Boris Elţîn, o picătură într-un ocean de apă, 0,4% din cât a primit Europa între 1947 şi 1951, oferta sa a fost de 40 de cenţi pentru fiecare rus. După 1990, asistenţa economică şi financiară a Americii a fost minimă, cea a UE insuficientă, est-europenii, de la Marea Baltică, la Marea Neagră, au trebuit să se descurce cum au putut. 

Şi tot după 1990 balticii, de pildă, au îmbrăţişat cu cel mai mare entuziasm democraţia liberală, radicalismul de piaţă şi stabilitatea macroeconomică, şi au lăsat de o parte reformarea industriilor şi protecţiapopulaţiei, ultima rămasă fără apărare în faţa presiunilor economice mondiale.Au ieşit la vot cu milioanele, spre a se bucura de avantajele democraţiei parlamentare. Dar, aşa cum se spune adeseori pe acolo, de atunci încoace ei nu votează cu capul sau mâinile, ci cu picioarele. Adică pleacă, emigrează. Pleacă din ţările lor, unde s-a instalat o inegalitate socială şi economică necunoscută în trecut, cu mulţi aproape de pragul sărăciei şi chiar dincolo de ea. Unde, în ultimii ani, a apărut un euroscepticism puternic, o dezbatere publică liberă despre structura birocratică de la Bruxelles, imensă, costisitoare, nefuncţională, străină de omul de rând şi ignorând particularităţile economice şi culturale ale celor trei state baltice. În egală măsură, nemulţumiri de toate felurile s-au acumulat pretutindeni, din Polonia către sudul Estului, în Bulgaria. 

Vremuri deloc îndepărtate, ale unei conduceri autoritare de la un centru din afară, peste capul, voinţa şi interesele Naţiunii, au revenit insistent în memoria colectivă a Europei de Est.*

Estonia 

Estonia a avut parte de o promovare de piaţă formidabilă, ca o „fortăreaţă inexpugnabilă” a neoliberalismului economic. A ajuns exemplul favorit pentru susţinătoriiausterităţii, ai adoptării cât mai grabnice a monedei euro şi ieşirii pe orice căi din criza şi recesiunea de după 2007-08 (2). Adică „redresare” pe orice căi şi cu orice costuri, iar preţul ei a fost plătit de generaţia tânără, de pensionari şi şomeri, siliţi să suporte austeritatea şi decizia pur politică de adoptare a monedei euro în 2011, în timp ce efectele recesiunii se vedeau, încă, la tot pasul.

Diferenţele de venituri dintre majoritatea populaţiei şi un grup redus au ajuns uriaşe, iar plecarea la muncă în alte ţări s-a transformat în exod. Şi, se spune că ieşirea ulterioară din recesiune s-a datorat nu adoptării euro şi nici austerităţii, ci norocului geografic, ca Tallinnul să se afle la doi paşi de Helsinki. În fiecare zi 400 de ferryboat-uri transportă în Finlanda cea mai mare parte din cei 133.000 estonieni plecaţi afară (12% din populaţie), angajaţi în construcţii, servicii, IT, diferite industrii de comunicaţii şi electronice etc. (3)

Din ziua de când a fost liberă de comunism şi de prezenţa sovieticilor, Estonia s-a confruntat permanent cu un şomaj foarte ridicat (4), ajuns la procentul considerabil de 20% din forţa de muncă a ţării. Iar paradoxul Estoniei, a cărei economie este clasificată în Vest drept cea mai sănătoasă a Europei, este că Tallinnul, capitala sa, a devenit şi „capitala europeană a drogurilor”, cu 123 decese în 2011, toți tineri, la o populaţie a ţării de numai 1,3 milioane locuitori, după cum a relatat săptămânalul american „TIME”(5).

După 12 ani ca reprezentantă a Estoniei la Curtea Europeană de la Bruxelles, din octombrie 2016, doamna KerstiKaljulaid este preşedinteleţării. O susţinătoare ardentă a unităţii UE, regretă Brexitul şi speră ca Macron, cel al câtorva francezi şi refuzat de 72% dintre ei, să poată repara „paguba” pricinuită de Londra (6). Prudentă atunci când discută despre măsurile protecţioniste în comerţul mondial ale preşedintelui american Donald Trump, Kaljulaid este un produs de top al neoliberalismului liberal, antitrumpistă, anti-Rusia, pierdută în retorici pro UE, pro NATO, proglobaliste. În rest, nimic de substanţă despre propria-i ţară, despre inegalitatea ieşită din proporţii a veniturilor de acolo, nimic despre mega şomajulnaţional, cronic; nimic despre mai recentul euroscepticism de masă, nimic despre nevoia de redresare a pieţeinaţionale a muncii şi stăvilirea hemoragiei emigrărilor; nimic despre oportunităţile apreciabile oferite, pe mai departe, de marea piaţă ex-sovietică, de alături etc. Un demers prezidenţial încropit din cioburi de doctrină economică neoliberală, ranchiune istorice şi strategii mioape ale unui lider mic, patetic, dintr-o ţară mică aşezată lângă un colos geografic, politic, economic, nuclear etc. O altă declaraţie de vasalitate faţă de Vest, copy-paste după modelul România 2004-2019, a tocmiţilor Băsescu şi Iohannis.

BruxellocrataKaljulaid şi-a fixat ca obiectivul nr.1 al mandatului ei să creeze în Estonia prima „societate digitală” din lume. O societate, deci, unde toate: emigrarea în masă, şomajul endemic, inegalitatea indecentă a veniturilor, sărăcia necunoscută în trecut, euroscepticismul, anti-trumpismul, anti-putinismul, rusofobia în general, consumul letal de droguri etc. toate acestea, dar absolut toate, să fie digitalizate…

Letonia

Aplaudată de Banca Mondială ca „un mediu de afaceri prietenos”, Letonia a fost prezentată drept o poveste de succes neoliberală, un „model”. Dar, afirmă economişti occidentali, în realitate a fost vorba de un experiment ce nu trebuia urmat de nimeni, colapsul economic al acestei ţări de după prăbuşirea financiară din 2008 a fost fără egal în tot Estul (7). Emigrarea populaţiei a scăpat de sub orice control, un procent de 14% din populaţie a părăsit ţara din 2004, de la intrarea în UE încoace.

În ultimii şapte ani, 78.692 de persoane au emigrat numai din Riga în străinătate, potrivit datelor comunicate de Biroul central de statistică al ţării(8).„Se răresc oamenii, se răresc problemele”, şuşotescguvernanţiiticăloşi, „vă votăm nu cu mâinile, ci cu picioarele”, spun letonii porniţi la drum spre alte locuri, iar plecările plus numărul foarte redus al naşterilor, zic demografii şi universităţile, echivalează cu un fel de eutanasie demografică, ce ar putea duce la extincţianaţiei. Şi într-adevăr, statisticile consemnează că, de la 2,66 milioane în 1990, populaţia Letoniei a scăzut dramatic, cu aproape 30%, la 1,9 milioane la 10 noiembrie 2018, şi se prognozează pentru 2050 cifra de 1,6 milioane, adică o diminuare cu 40% din stocul de populaţie din 1990 (9).

Departe de a fi un „model” şi o poveste de succes, neoliberalismul adus de UE în Letonia s-a dovedit o calamitate.

Austeritatea economică şi financiară propusă de Bruxelles aspiranţilor de la Marea Neagră la aderarea în structurile euroatlantice, a fost însoţită, în cazul Letoniei anilor ’90, de destructurarea industrială şi transformarea acelei ţări dintr-o realitate trecută funcţională, într-un experiment socio-economic cu finalitate viitoare necunoscută. Ieşită din fosta Uniune Sovietică fără datorii, cu un capital imobiliar consistent, dar „al nimănui”, adică vechea proprietate de stat socialistă rămasă nepăzită în mijlocul uliţei şi numai bună de prăduit, şi cu o populaţie foarte educată, Letonia a fost privatizată de foştii ei politicieni şi de capitalul străin.

„Bula imobiliară” importată din America în 2006-2008 a îmbogăţit băncile occidentale şi i-a azvârlit pe clienţiifalimentaţi de sistem în stradă. INET, ONG-eu al lui George Soros, a fost adânc implicat în ce a mai rămas din domeniul public. Cleptocraţia letonă a fost şi rămâne pe deplin fidelă economicului neoliberal, austeritatea impusă forţat, ca şi alături, în Estonia, nu a oferit vreo soluţie magică şi a rămas un alt „triumf” trist al globalizării în estul Europei.

Cum au reuşit în Letonia noii beneficiari politici să convingă lumea să voteze pentru neoliberalism? Speriind-o. Prostind-o că alternativa ar fi revenirea la stalinism, la deportări în Siberia. Că invazia rusească este posibilă în orice clipă, că, citiţi bine, „Putin şi evreii vor veni şi vor fura totul”, au spus antisemiţi şi naţionalişti letoni ţinuţi aproape… de evreul George Soros (?!), de oamenii şi societăţile sale „deschise” din Letonia, ca de altfel oriunde a mers cacialmaua, în Estonia, Ucraina, România, Bulgaria, sau în alte părţi(10).

La aproape un deceniu după independenţă, „topirea” economică a generat cazuri fără precedent istoric în Letonia, de revolte locale spontane ale foametei. A devenit limpede că austeritatea impusă din afară a adus şi în acea ţară declinul.

Letonia a consemnat în 2007-08 una dintre cele mai serioase crize economice din lume. În egală măsură, ea a fost însoţită de una demografică, iar introducerea monedei euro a fost pretextul principal pentru strângerea, pe mai departe, a curelei. „Reformele economice prietenoase” venite din Vest au creat un model nou de cleptocraţie – localnici şi străini strâns uniţi de taina ieşitului, noaptea, la furat împreună. În stilul „băieţilor de la Chicago”, din Chile în anii ‘80 trecuţi, experţii din Georgetown, un cartier al Washingtonului, ajunşi în Letonia, au procedat la fel: au demolat securitatea socială şi industriile, iar guvernarea au arendat-o colaboratorilor locali.

Noile zeităţi păgâne, cu statui şi altare de rugă şi sacrificii în toate cotloanele ţării (ATM machines), au fost economia de piaţă liberă şi democraţia liberală. Intrată pe mâna băncilor, capitalului străin şi a cleptocraţiei, imobiliara, taxată blând pentru proprietarii ei, a fost scoasă la vânzare pentru populaţie la preţuri exorbitante, mult mai mari decât valoarea de piaţă – vezi România 2007-2009. În schimb, munca şi industriile rămase au fost impozitate drastic, uneori cu 59%. A fost, spun letoni şi străini, un experiment economic scăpat de sub control, mai rău decât o invazie militară străină. Când au vorbit de Letonia, neoliberalii au numit austeritatea şi emigrările „stabilitate”, ba chiar şi creştere economică şi refacere, atât timp cât oamenii nu s-au plâns, sau nu au pretins energic o alternativă…

Între timp, viaţa politică a Letoniei a fost şi continuă să fie dominată de oligarhi, corupţie, trafic de influenţă, controlul instituţiilor democratice, al presei etc. Rusia, prin partidul etnic Harmonia al ruşilor letoni, puternic în Parlament, afaceri, societate, media, cultură şi, mai ales, în relaţiile externe, rămâne permanent o alternativă la guvernare. O alternativă la grupările politice pro UE, pro NATO, pro Vest în general.

Să vină pericolul cel mare pentru Letonia dinspre Rusia? La Riga, dar şi la Washington, experţirealişti bănuiesc pe altcineva. Ei spun că în acea ţarăcorupţia a atins niveluri care o scot din domeniile juridic şi economic şi o fac o problemă de securitate naţională. În timp ce politicienii naţionalişti îi acuză pe ruşii letoni că are fi o Coloană a V-a a Moscovei, la Riga au fost publicate mărturii şocante, că pericolul adevărat îl constituie oligarhii, cei care, urmărind un profit personal, deturnează democraţia şi slăbesc instituţiile statului. Mulţi se tem că Rusia ar putea destabiliza Letonia folosind media rusească spre a stârni populaţia rusă din Letonia, considerabilă ca număr (11), dar dovezile menţionate sugerează că elitele locale, lacome fără măsură, ar fi cele pregătite, în orice clipă, să demoleze statul leton (12).

Note

(1)Scriind despre repartizarea bogăţiei, ca una dintre cele mai discutate şi disputate teme actuale, economistul francez Thomas Picketty a calculat că fondurile UE către țările din Est sunt mai mici decât profiturile obținute acolo de marile companii occidentale, profituri care sunt, apoi, „repatriate” în Vest,vezi autor citat, Le Capital au XXIesiècle, Seuil, Paris, 2013, 976 pages;

(2) Notermans, Ton, An Unassailable Fortress? Neo-Liberalism in Estonia. Localities Series, Vol. 5, 2015, pp. 103-138, The Tallinn School of Economics and Business Administration, Tallinn University of Technology, Estonia;

(3) Sippola, Markku, Destroying Estonia, CounterPunch, markku_ sipolla@nef.fi, October 24, 2011;

(4) Presis, Kristina, Unemployment and neoliberal politics in Estonia: success or failure?, AalbordUniversitet Project Library, Denmark, June 2012, 59p.;

(5) Lewis, Mark, Why Europe’s Healthiest Economy Has Its Worst Drug Problem, TIME, Jan. 21, 2015;

(6) Vidalon, Dominique, Macron’s popularity falls further in September: polls, September 23, 2018, Reuters;

(7) Sommers, Jeffrey; Hudson, Michael, Latvia’s Economic Disaster as a Neoliberal Story: A Model?, michael_hudson.com, January 3, 2013; Latvia provides no magic solutions for indebted economies, The Guardian, UK, 20 December 2010. Vezi şi Jeffrey Sommers; Charles Wolfson, editors, The Socio-Economic Costsof the Neoliberal Baltic Models, Routledge, London, 2014, 218 p.;

(8) Nearly 80,000 people have left Riga to live elsewhere in the last seven years, Baltic News Report, September 17, 2018;

(9) VeziLatvian Population 1950-2018, Worldometers, Nov. 10, 2018;

(10) Hudson, Michael, The case of Latvia: Is it a success story, or a neoliberal disaster?, michael_hudson.com, October 5, 2015;

(11) Recensământul din 1989 a consemnat că etnicii ruşi au reprezentat în 1989 un procent de 34% din populaţia Letoniei în 1989, vezi datele în Всесоюзнаяпереписьнаселения 1989 года. Национальный состав населения по республикам СССР (în limba rusă), demoscope.ru, 2010-03-16. Ei sunt stabiliţi îndeosebi în oraşe – 42,6% din populaţia capitalei letone, Riga, în 2008, procentajul citat se referă numai la cei cu un singur părinte rus;

(12) The ThreeLittle Oligarchs: Latvia’s Corruption Scandal, Foreign Policy Research Institute, Washington, D.C., şi IR Magazine, June 2017, Riga.

(va urma)