Radu Toma: „Actul de naștere” al expansiunii NATO/SUA la Marea Neagră (2)

09:36, 19 iunie 2019 | Cărți | 465 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(Din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019)

După declarația de la deschiderea audierilor a viitorului președinte al SUA, au luat cuvântul o serie de experți și politicieni. Primul a fost Vladimir Socor, analist la Fundația Jamestown, din capitala SUA, un institut creat în 1994 pentru suportul foștilor transfugi din Uniunea Sovietică și Europa de Est, de sprijinul lui a beneficiat și generalul de securitate român Ion Pacepa, socotit defectorul nr. 1 din lumea comunistă. În spiritul agendei conservatoare și rusofobe a staff-ului fundației, vorbitorul, şi el imigrat din România, s-a referit la „regiunea lărgită a Mării Negre, noua frontieră în promovarea securității și democrației euroatlantice”, și a apreciat că regiunea este una crucială pentru eforturile antiteroriste ale Statelor Unite, că furnizează un acces direct către bazele de operațiuni din Asia Centrală și Orientul Mijlociu și că oferă, de asemenea, căile de tranzit ale energiei de la Caspica către aliații europeni ai Americii (12).Apoi, a atacat politica Moscovei în regiune, ca purtând marca „brutală” a liderului rus, Vladimir Putin. A considerat că a venit timpul ca cele trei țări membre ale NATO de la Marea Neagră, Turcia, România și Bulgaria „să înceapă planificarea integrării euroatlantice a țărilor aspirante din regiune, Ucraina, Georgia, Moldova și Azerbaijan” – o afirmație eronată, planificarea procedurilor de preaderare și a aderării noilor membri, oriunde s-ar afla ei, nu se face la Ankara, București și Sofia, ci la sediul central al alianței de la Bruxelles. În continuare, a apreciat că țările prooccidentale de la Marea Neagră se confruntă cu „un spectru larg de amenințări la adresa securității lor, îndeosebi din partea Rusiei și a protejaților ei locali”, pentru a le determina să revină în sfera de dominație rusească – un punct de vedere susținut de autor cu un inventar fără sfârşit de amenințări „vechi” și „noi”, cum ar fi: baze și trupe staționate ilegal în alte țări, ocupări de teritorii, modificări de frontiere, epurări etnice, crearea de stătulețe mici, dar înarmate până în dinți, trafic ilegal de arme și droguri, contrabandă fără opreliști, criminalitate transnațională organizată, amestec în procesele electorale, manipulări financiare și ale mediei, operațiuni sub acoperire etc. toate acestea folosind enclave secesioniste protejate de ruși, și alte teritorii. Trebuie să admitem că este un peisaj absolut sumbru al Rusiei lui Putin, rezultat din „expertiza” unui adversar ireconciliabil, dar fost membru de top al elitelor comuniste din Est, unde s-a născut, a crescut, a fost educat și unde s-a bucurat de absolut toate avantajele politice, sociale și economice cu putință. Filipica celui audiat în Subcomisia senatorială pe tema Mării Negre a continuat cu acuzarea Moscovei pentru declanșarea și întreținerea conflictelor „înghețate” din Georgia, Azerbaijan și Moldova, spre a împiedica integrarea lor euroatlantică. Apoi, expertul a păstrat pentru finalul declarației concluzia că, „este crucial să se evite orice colaborare regională americano-rusă în cadrul unui eventual parteneriat strategic SUA – Rusia la Marea Neagră”. Aceasta a fost o invitație nedisimulată și reprobabilă la menținerea perpetuă în arealul pontic a unei stări internaționale tensionate, la nivelul maxim al celor două supraputeri mondiale. A pledat pentru instaurarea unei stări conflictuale cu potențial nuclear la frontierele maritime ale României, totuși țara sa de naștere…

În continuare, Zenyo Baran, directoarea programelor internaționale pentru securitate și energie de la Centrul Nixon, din Washington, și specialistă de origine turcă în studii asupra Caucazului, relațiilor turco-americane și ideologiei islamice, a exprimat o serie de opinii despre căile de urmat de Statele Unite pentru a-și promova interesele în arealul Mării Negre.

Fosta membră a Institutului Hudson, un think tank neoconservator tot din capitala SUA, s-a referit, în esență, la recentele revoluții colorate din Georgia și Ucraina, socotindu-le „surse de inspirație pentru toate țările regiunii și chiar ale lumii” (?!). În context, a afirmat că „monopolul asupra energiei este una din piedicile principale în calea succesului, prosperității și democratizării întregii regiuni a Mării Negre” (13). În egală măsură, a vorbit de deteriorarea relației bilaterale Turcia – SUA, punând-o pe seama lipsei de încredere a părții turce în obiectivele pe termen lung ale Statelor Unite la Marea Neagră. A elogiat asistența americană pentru administrația Saakașvili, „dedicată unei revoluții democratice”, contribuția liderului de la Tbilisi la victoria lui Viktor Iușcenko, de la Kiev, în context a exprimat speranța că președintele Vladimir Voronin se va alătura grabnic Georgiei și Ucrainei; de asemenea a apreciat că „progresele Republicii Moldova pe calea democrației sunt reale”. A vorbit chiar de un „al treilea val de democratizare în Europa de Est”, susținut de Kiev, Tbilisi și Chișinău, de apropierea și, în final, de aderarea lor la Uniunea Europeană (14). S-a referit la cooperarea „încurajatoare” dintre România și Ucraina (?!) în problema Transnistriei, de „noii prieteni ai Georgiei, anume Polonia, Estonia, Letonia și Lituania, ca cei mai vizionari și constructivi aliați europeni ai Americii” etc. Cu alte cuvinte, partea introductivă a intervenției lui Baran a fost deloc ancorată în realitățile locale de la Marea Neagră și mai mult concepută pentru atragerea decidenților de politică externă din Congresul SUA de partea unui alt proiect neoconservator al administrației Bush Jr.

Intervenția lui Baran a fost un episod de propagandă supremațistă, într-un stil neoconservator autentic, desprinsă din „Îndrumătorul de planificare a Apărării” (Defense Planning Guideline), textul doctrinar nr. 1 al neoconservatorilor americani, publicat în martie 1992 de către grupul „durilor” Wolfowitz, Libby, Dick Cheney, vicepreședintele lui Bush Jr., și Colin Powell, viitor șef al Pentagonului (15). Încă la vremea respectivă, documentul programatic al neoconservatorilor a fost considerat de Edward Kennedy, fratele fostului președinte american J.F. Kennedy, ca „manifestul imperialismului american pentru secolul 21, pe care nicio națiune nu poate și nu ar trebui să îl accepte” (16).

În sfârșit, directoarea de programe de la Nixon Center a făcut referiri la politica energetică a președintelui rus Vladimir Putin, de întărire a poziției Rusiei pe piețele europene și euroasiatice, și urmărind „închegarea unui cerc strategic în jurul Mării Negre sub controlul energetic permanent al Rusiei” (17). A pus în atenție opoziția făcută de Turcia războiului lui Bush Jr. din Irak și consecința ei, anume deteriorarea serioasă a relațiilor turco-americane. A criticat Ankara că ar refuza să sprijine „inițiativele democratice ale SUA și europenilor la Marea Neagră”, și că se opune oricărei prezențe militare străine în apele ei, pe motivul că asemenea prezențe, inclusiv cea americană, ar submina Convenția de la Montreux, din 1936 (18).

De la contestarea Convenției de la Montreux și a administrării Strâmtorilor Mării Negre în interesul exclusiv al riveranilor, și până la afirmația insidioasă, că „Turcia ar trebui să fie acceptată în UE pe merite(19), intervenția lui Zenyo Baran în Senatul SUA a fost o pledoarie prea puțin bazată pe expertiză, și aproape exclusiv pe interese politice neoconservatoare, străine față de țara sa de origine. Ca şi în cazul antevorbitorului ei şi în multe alte cazuri, Zenyo Baran a dovedit că unii imigranţi stabiliţi în SUA ca foşti dizidenţi politici în ţările lor de origine nu sunt defel cele mai acurate surse de informaţii şi analize. Că, rămaşi cu resentimente şi cu preocuparea de a avea un loc de muncă bine recompensat, pot susţine interese de grup din noua lor ţară, dar nu şi puncte de vedere obiective, necesare decidenţilor de politici externe americane.

În sfârșit, s-au făcut în paginile anterioare referiri la declarația lui Bruce Jackson la dezbaterile de la 8 martie 2005, din Senatul american. Dat fiind faptul că expertul neoconservator respectiv a fost „prim-solistul” audierilor, reluăm comentarea acelei intervenții cu câteva constatări și concluzii de interes, astfel:

– vorbitorul a cerut Comisiei senatoriale de Politică Externă ca Statele Unite să promoveze măsuri revizioniste pentru anularea Convenției de la Montreux asupra Strâmtorilor, cităm: „Trebuie să revizuim decizia de a se bloca extinderea operațiunii ‘Active Endeavor’ în Marea Neagră și este necesar să punem capăt arhaicei Convenții de la Montreux, care este adeseori invocată ca o justificare pentru a interzice misiunilor de supraveghere ale NATO să treacă prin Bosfor”;

– atacurile lui Bruce Jackson contra Rusiei au fost extrem de dure. Fără a conține cuvântul „război”, ele au reprezentat ceva dincolo de diplomație, sau negocieri;

– în cursul alocuțiunii, emisarul neoconservator a făcut o dezvăluire esențială pentru întreaga politică externă a României din următorul deceniu, cităm in extenso, apoi vom explica: „Cu totul întâmplător, președintele Băsescu sosește astăzi la Washington pentru a se întâlni, mâine, cu președintele Bush și cu membri ai Senatului. Președintele Băsescu este unul dintre cei mai elocvenți susținători ai unei strategii ample privind regiunea Mării Negre, care are în vedere progresul prosperității și întărirea democrației în întreaga zonă. Scopul său nu este altul, decât acela de a face ca Marea Neagră să devină o ‘a doua Mare Mediterană’ sub aspectul securității comune, a cooperării politice și comerciale”. Câteva scurte comentarii: nimic nu a fost „cu totul întâmplător”, lansarea la Washington, în forul legislativ american, în media, la Casa Albă etc. a inițiativei neoconservatoare la Marea Neagră și sosirea lui Băsescu în oraș în aceeași zi fuseseră aranjate în prealabil de emisarul neoconservator și președintele român, imediat după recenta instalare a acestuia din urmă la Cotroceni; cuvântarea rostită de Băsescu a doua zi după audierile din Senatul SUA, la tutelarul Council on Foreign Relations, tot la Washington, a fost aproape o copie xerox a declarației lui Bruce Jackson din ziua precedentă, dar fără atacuri grosiere contra Europei, Turciei și Rusiei (20), până și titlurile celor două texte sunt aproape aceleași: „Viitorul democrației în regiunea Mării Negre” (Jackson) și „Marea Neagră – promovarea libertății, a democrației și a stabilității regionale” (Băsescu). În esenţă, se constată că la 8-9 martie 2005, la Washington, Traian Băsescu a fost mandatat agent al grupului neoconservator american în România. Aducând, astfel, prejudicii serioase politicii externe românești, „înghețând-o” într-o agendă de proiecte și obiective cel mai des contrare intereselor și prosperității României, el va rămâne în acea funcție ani buni după ce Bush Jr. și grupul respectiv vor fi plecat de la Casa Albă și conducerea Americii.

După parcurgerea acestor documente de politică externă a Statelor Unite într-o zonă de interes existențial pentru România, concluziile ce ni se par de prim interes pentru înțelegerea evoluțiilor geopolitice din spațiul Mării Negre și vecinătatea imediată, sunt următoarele:

– absența Mării Negre din dezbaterile și reglementările postbelice stabilite de foștii aliați SUA, Marea Britanie, Franța și Rusia Sovietică, din coaliția împotriva Germaniei lui Hitler în Al Doilea Război Mondial, la Casablanca, Teheran, Ialta, Potsdam etc. în anii 1943-45, a avut drept consecință apariția tensiunilor și disputelor actuale, de tot felul, dintre euroatlantici și Rusia în arealul pontic;

– prezența actuală a NATO la Marea Neagră este, în realitate, o confruntare strategică, politică și militară, a celor două superputeri nucleare ale lumii, SUA și Rusia, clonată după modelul fostului Război Rece, și prima după încheierea lui. Motivația controversei ideologice comunism – capitalism a fost abandonată și înlocuită de către Vest cu impunerea unilaterală în arealul pontic, euroasiatic, a unui sistem de securitate și a unei democratizări de tip occidental, care ignoră viziunea Rusiei despre propria ei securitate națională;

– lăsând deoparte aderarea la structurile euroatlantice NATO și UE, Marea Neagră a fost și rămâne subiectul nr. 1 al politicii externe a instituției prezidențiale române din ultimii 14 ani, sub Băsescu și Iohannis. A fost „colacul de salvare” improvizat la Cotroceni pentru supraviețuirea lor politică, internă și internațională, în absența unor minime preocupări pentru dezvoltarea și prosperitatea propriei țări. „Sarcinile de serviciu” ale celor doi, subiect clasificat, necunoscut de public, pot fi descifrate din spiritul și conținutul documentelor americane de la 8 martie 2005;

– dată fiind agenda încărcată de după căderea comunismului – integrarea și stabilizarea Europei Centrale și de Est, așezarea ei pe calea integră-rii, oprirea războaielor din vecinătatea imediată, din fosta Iugoslavie, în 1992-1999, și stabilirea unei relații noi, post-Războiul Rece, cu Rusia etc. – vreme de un deceniu și jumătate euroatlanticii nu au avut nici timpul și nici voința politică de a se preocupa de arealul Mării Negre. În anii ’90 trecuți și în primii din acest secol, UE a fost ca și absentă acolo, nu a produs nicio inițiativă, sau vreun document privind acea regiune, colaborarea cu SUA sau NATO au fost ca şi inexistente. Apoi, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, în Statele Unite, și lărgirea UE în regiunea pontică – membri noi și aspiranți – au adus pentru occidentali frontiere noi, vecini noi și probleme noi, cum sunt terorismul internațional, migrații masive din vecinătăți extraeuropene, securitatea surselor și transporturilor de energie către Europa etc. Sesizând vidul de securitate apărut, în 1996 Turcia a inițiat grupul exclusiv al riveranilor BLACKSEAFOR (Grupul de cooperare navală de la Marea Neagră) pentru îmbunătățirea siguranței arealului. Puțin mai târziu SUA au început să-și afirme interesul pentru Marea Neagră, ca o parte din strategia lor globalistă de combatere a terorismului, au solicitat accesul extins al navelor lor de război prin Strâmtori și au mers până la a cere modificări la Convenția de la Montreux. UE a rămas o prezență anemică la Marea Neagră, din păcate și economică, la nivelul declarațiilor de bune intenții, ceea ce a dat peste cap planificări strategice euroatlantice comune și a adus, adeseori, criticile justificate ale părții americane. Rusia lui Putin continuă să vadă, de trei secole, Marea Neagră și Strâmtorile ca debușeul ei către lume, dar, în ascensiune după debutul secolului și din aceleași motive de securitate națională ca și americanii, o percep și ca un scut natural așezat la frontiere, împotriva amenințărilor externe. Agenda și așa încărcată a Mării Negre s-a mărit în deceniul și jumătate trecut, odată cu interesul internațional în creștere pentru coridoarele transportului de hidrocarburi Est-Vest. În acest punct, neîncrederea și rivalitatea dintre SUA/NATO/UE și Rusia privind prezentul și viitorul arealului au scos deja la iveală elemente ale unui nou Război Rece.

În egală măsură, însă, anul 2018 ne-a semnalat dificultăți serioase în stabilirea unei strategii euroatlantice coerente și consistente nu numai la capătul Europei dinspre Atlantic, dar și la cel către Asia:

– din 2005 Marea Neagră a devenit prioritatea nr. 1 a NATO extins în Est. Dar, evoluția ulterioară a evenimentelor, așa cum vom constata, s-a bazat pe o serie de calcule politice eronate. S-a contat pe „amorțeala Rusiei” din perioada Elțîn, dar s-a întâmplat dinamizarea acelei țări în perioada Putin. S-a vorbit de reîntoarcerea la bunele relații turco-americane din deceniile trecute, și s-a ajuns la o Turcie necooperantă și antiamericană. S-a mers pe ideea că democratizarea și atracțiozitatea economică a UE sunt suficiente și că NATO poate fi liantul care-i va ține împreună pe riveranii membri Bulgaria, România și Turcia și aspiranții Ucraina și Georgia, dar s-a dovedit că acel liant există numai pe hârtiile de la Bruxelles și Washington, și în imaginația unor politicieni și factori decizionali necunoscători ai realităților de la Marea Neagră etc.;

– Turcia, departe de a fi liderul militar local al riveranilor și aspiranților NATO la Marea Neagră, a demonstrat necontenit, că pune istoria și experiența rodată de sute de ani, și interesele ei economice și politice, ca riverană și vecină cu Rusia, mai presus decât apartenența la NATO și stand-by-ul sâcâitor și ridicol al ascensiunii în UE, o altă instituție vestică semisufocată de strânsoarea germană și de bruxellocrație, și în declin, odată cu NATO;

– la audierile în atenție de la Washington, în 2005, au participat primii patru cei mai importanți membri ai viitoarei administrații americane, ce urma să se instaleze la Casa Albă abia peste patru ani, în ianuarie 2009, astfel: președintele Barack Obama, vicepreședintele Biden, secretarul de Stat John Kerry și șeful Pentagonului, Chuck Hagel. Prezența lor acolo ne descifrează două lucruri: (1) Marea Neagră urma să capete o prioritate deosebită în viitoarea agendă de planificări strategice americane în Europa, după încheierea administrației neoconservatoare a lui Bush Jr. şi (2) resetarea neizbutită a relațiilor cu Rusia în 2010 (21), dar și celelalte evenimente majore de la Marea Neagră: eșecul acceptării Georgiei și Ucrainei în NATO la Summitul de la București, în aprilie 2008, războiul din Georgia august același an, revenirea Crimeii la Rusia în martie 2014, apropierea turco-rusă din ultimii ani etc. toate acestea și altele au dus la declinul proiectului lansat la Washington în 2005 și, ulterior, al prezenței operaționale a alianței militare nord-atlantice în arealul pontic;

– în urmă cu două decenii, aderarea est-europenilor la Uniunea Europeană era condiționată de intrarea prealabilă în NATO, chestiunea făcea sens, dacă alianța militară nu s-ar fi instalat acolo prima, Europa de Est ar fi fost vulnerabilă, situație în care UE și-ar fi amânat propria extindere. Mai mult, la vremea respectivă, atunci când a venit vorba de extinderea către Est, se pornea de la premisa că, în viitor, NATO și UE se vor potența reciproc în efortul de democratizare și dezvoltare generală a regiunii. S-a știut atunci, după cum se știe și acum, că „simbioza”, conlucrarea strânsă NATO – UE depindea de o relație puternică SUA – UE. După douăzeci de ani, criza transatlantică actuală – SUA impută Germaniei că, în locul susținerii financiare a alianței și securității în cadrul NATO (22), preferă finanțarea Moscovei și securitatea energetică alături de Rusia – și performanța economică slabă, generală, a UE în Est și spațiul ex-sovietic, au contribuit decisiv la slăbirea alianței militare nord-atlantice.

– dominate de viziunea neoconservatoare asupra politicii externe a Statelor Unite, o viziune intervenționistă, supremațistă și de continuă provocare și antagonizare a Rusiei, audierile de la 5 martie 2005 din Senatul SUA pot fi considerate un alt eșec al epocii neoconservatoare din politica externă a Statelor Unite, de astă dată în arealul României și Mării Negre.

Din fericire, după ce i-au ascultat pe toți, legiuitorii Americii au dovedit cumpătare și înțelepciune. 

Note: 

(12) Loc cit., p. 27;

(13) Loc cit., p. 35;

(14) Ibidem, p. 37;

(15) Vezi Bush, George W., Remarks to the US Military Academy, cfr.org., 1 June 2002; Gaddis, John Lewis, Grand Strategy of Transformation, Foreign Policy (133), 2002, pp. 50-57; Tyler, Patrick E., US Strategy Plan Calls For Insuring No Rival Develop, The New York Times, 8 March 1992; Mann, James, Rise of the Vulcans: the history of Bush’s war cabinet, Viking, New York, 2004, 448 p.;

(16) Leiva, Caputo Orlando, The World Economy and the United States at the Beginning of the Twenty-first Century, în „Latin American Perspectives”, 34 (1), pp. 9-15, 2007;

(17) Senate Hearing 109-112..., p. 39;

(18) Loc cit., p. 42;

(19) Loc cit., p. 45;

(20) Vezi discursul fostului președinte Traian Băsescu rostit la Council on Foreign Relations, la Washington, la 9 martie 2005;

 (21) Trenin, Dmitri, Welcome to Cold War II, Foreign Policy, 4 March 2014;

(22) Încă în 2010 avertiza un expert și profesor de științe politice și relații transatlantice de la Universitatea George Washington, din capitala Statelor Unite: „Cei mai mulți membri ai NATO nu vor aduce contribuții militare majore, n-au făcut-o în trecut, n-o vor face nici în viitor. Statele Unite vor continua să facă presiuni pentru o contribuție mai consistentă a europenilor, dar efectele lor vor fi doar marginale”, vezi Goldgeier, James O., The Future of NATO, Council on Foreign Relations, New York, Council Special Report No. 51, February 2010, 45 p., p. 16.

(va urma)

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,