NATO după NATO: Marșul către Est, sau un Drang nach Osten revizitat

10:31, 6 iunie 2019 | Cărți | 439 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Radu Toma din cartea ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019 

La 11 iulie 2018, președintele Donald Trump a deschis Summitul NATO de la Bruxelles cu atacuri și critici violente împotriva Germaniei și a altor aliați europeni. Seara, ora coastei de Est a Americii, postul public național de televiziune PBS, cea mai de încredere și mai frecventată sursă videomedia, favorita a 80% din gospodăriile americane, a oferit zecilor de milioane de telespectatori o emisiune de excepție (1). Veterana Judy Woodruff, mulți ani corespondentă NBC și CNN la Casa Albă etc., i-a avut ca oaspeți pe Victoria Nuland, fostă secretar de Stat adjunct pentru Europa, VIP neoconservator și veche adversară a Rusiei, și profesorul John Mearsheimer, expert în științe politice de la Universitatea din Chicago, critic al politicilor Washingtonului față de Moscova după încheierea Războiului Rece, al obiectivelor strategice ale NATO în Europa de Est și autor al opiniei că euroatlanticii trebuie să recunoască Ucraina ca un stat-tampon necesar între Vest și Rusia, precum și liberul acces al acesteia din urmă la Marea Neagră, Strâmtori și în lume (2). Lăsând la o parte atacurile cunoscute ale Victoriei Nuland împotriva Uniunii Europene în general, și a rușilor în special, cu care a obișnuit toate audiențele, de la Bruxelles, București și fostul Maidan de la Kiev, trebuie reținută prognoza analitică remarcabilă a profesorului Mearsheimer referitoare la starea și perspectivele pe termen scurt și mediu ale alianței nord-atlantice, în configurația politică actuală americană și globalistă, îl cităm: „Problema-cheie este ce anume se va întâmpla în următorii doi ani și jumătate? Și apoi, dacă președintele Trump va fi reales în 2020, ce va urma? Este greu de imaginat că această alianță ar putea spera să fie într-o formă bună în 2021, în cazul că el va pleca de la Casa Albă. Și este greu de crezut că va supraviețui, dacă Trump va rămâne acolo încă patru ani. Vreau să spun că, încet-încet, dar sigur, NATO se destramă”. 

Tradus și în limba română (3), profesorul Mearsheimer este cunoscut pentru faimoasele sale predicții geostrategice privind Estul Europei și \alte părți. A fost aproape singura voce care s-a împotrivit în 1994, atunci când Ucraina a cedat Moscovei arsenalul ei nuclear, și a prezis că, fără acele arme, într-o bună zi acea țară nu se va putea opune Rusiei, ceea ce s-a întâmplat în 2014, când aceasta și-a realipit Crimeea (4). Am putea cita aproape la nesfârșit opinii experte și întâmplări vechi sau mai noi privind declinul vădit al NATO, asemănătoare celei exprimate de profesorul american – de pildă, Turcia membră a NATO și Rusia adversară a alianței mențin un tratat de prietenie, de frățietate, pecetluit acum aproape 100 ani de către Lenin și Kemal Atatürk; aceeași Turcie, în NATO din 1952, se va dota în 2019 cu rachete rusești S-400, făcute pentru stăvilirea mișcărilor NATO în Est, iar Erdogan a propus Kremlinului să producă împreună cu Turcia următoarea generație de rachete, S-500, arme concepute de ruși tot împotriva alianței nord-atlantice etc. Ne vom limita, însă, numai la un singur comentariu. 

Venită de la președintele Trump, pretenția de a mări de la 2% la 4% contribuția la alianță a membrilor ei ne amintește o situație asemănătoare, petrecută în urmă cu mai bine de șase decenii. În 1955, anul Conferinței de la Geneva, au început primele discuții și negocieri privind armele atomice. Apoi, brusc, premierul sovietic la acea vreme, Nikita Hrușciov,” a plusat” și propus interzicerea imediată și totală a testelor nucleare (5). Evident, occidentalii au respins poziția maximalistă a sovieticilor, aveau să urmeze ani de negocieri anevoioase, abia în 1963 s-a ajuns la un tratat internațional realist, cu reduceri parțiale ale experiențelor. Dar, manevra lui Hrușciov dăduse roade, pentru o bună perioadă de vreme cursa înarmărilor atomice fusese torpilată de către liderul sovietic. Cererea imposibilă, la Summitul de la Bruxelles, a președintelui american, de dublare a unei contribuții pe care și așa majoritatea membrilor nu o plătesc, aduce mai degrabă cu o altă lovitură în plină figură primită de NATO de la Trump, în stilul Hrușciov 1955… 

Care anume sunt cauzele și de ce natură, politice, ideologice, economice, strategico-militare, hegemonice, sau altele, aflate în spatele noii agende și a expansiunii NATO în Europa de Est, după dispariția „rațiunii sale de existență” (raison d’être), comunismul și Uniunea Sovietică?* 

Răzbunătorii lui Troțki în Estul Europei: o mitologie comunistă veche

pentru o ideologie hegemonică americană nouă

Precursorii neoconservatorilor americani de astăzi – aripa „uliilor” a partidului republican, artizani din ultimele decenii până recent ai politicii externe supremațiste a SUA, inclusiv în Europa de Est – au fost membri ai organizaţiilor socialiste americane din anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut, troţkişti, oponenţi ai lui Stalin, anticomunişti şi antisovietici după Al Doilea Război Mondial (6). Imediat după 1945 mulţi au venit în Europa, la Berlin, în contact direct cu inamicul sovietic, dispunând de fonduri în cadrul „Planului Marshall” şi de asistenţă clandestină din partea guvernului. În 1950 au creat Congresul internaţional pentru libertatea culturală, organizaţie concepută pentru anihilarea influenţei ideologiei comuniste în Europa Occidentală, cu lider Irving Kristol, părintele neoconservatorismului (7). Primul director al CIA, Allen Dulles, a finanţat personal, ani la rândul, publicaţiile grupului, „Encounter”, „The New Leader” și „Commentary”, ultima cu sediul la New York. Imediat după război, în timp ce controlau piaţa ideologică în Statele Unite, prima generaţie de neoconservatori a preluat propaganda şi o bună parte din operaţiunile secrete împotriva comuniştilor în Europa Occidentală, rămânea sarcina urmaşilor lor să le extindă, când se va ivi ocazia, către Est. În anii ’70 o parte dintre vechii şi noii neoconservatori s-au asociat cu gruparea troţkistă Social Democrats/USA şi, împreună cu secţia internaţională a federaţiei naţionale sindicale americane AFL-CIO şi cu fonduri de la guvern, au pus bazele viitoarei lor strategii, de promovare a unei politici externe mai dinamice a SUA (8). În 1980, după câştigarea alegerilor, fostul președinte Ronald Reagan a creat imediat un grup de consilieri pentru stabilirea noilor direcţii de politică externă (The New Directions Advisory Committee), încredinţat neoconservatorilor. Au început aproape instantaneu sporirea cheltuielilor militare şi „mici războaie”, 25 la număr („little splendid wars”, cum se spunea în anturajul preşedintelui) în America Centrală, Afghanistan şi Africa. Orientată de neoconservatori, politica externă reaganistă a fost impregnată de zelul misionar al exportului de valori americane, s-au făcut primii paşi ai globalismului şi hegemoniei SUA în lume. Neoconservatorii au preluat de facto Casa Albă și conducerea Americii (9), au lansat ofensiva „finală” împotriva Moscovei comuniste – visul de o viaţă în exil al lui Troţki – precum şi „revoluţia democratică” permanentă a administraţiei Reagan. Şi astfel, în spatele celor două sloganuri esenţiale ale noii expansiuni ideologice a SUA, anume democratizarea lumii şi politica de promovare a drepturilor omului (10), s-a născut un paradox uluitor: resursele uriaşe ale Americii, banii plătitorului de taxe american, au fost puşi la lucru, ca să susţină o dispută veche, încă de pe vremea când trăia Lenin, dintre doi ideologi şi lideri supremi ai comunismului internaţional, Troţki şi Stalin! Fie că a fost vorba de fosta Rusie Sovietică, apoi de Uniunea Sovietică şi astăzi de Rusia lui Vladimir Putin, de şapte decenii Kremlinul a rămas „ţinta închisă” (locked up target) a trei generaţii de neoconservatori, din vremea celui de Al Doilea Război Mondial și până în zilele noastre, perindate pe la Washington, la Pentagon, la Casa Albă, pe strada 23 la Departamentul de Stat, pe Capitol Hill etc.

Expansiunea NATO în Europa de Est, Balcani și la Marea Neagră de după 1994, pentru securizarea și susținerea democratizării în aceste regiuni, a fost rezultatul a două decenii de supremație neoconservatoare în politica europeană și euroasiatică a SUA.

După plecarea lui Reagan şi o serie de convulsii ideologice şi organizatorice, crize de identitate şi redefinirea rolului lor politic în lumea postcomunistă, neoconservatorii au identificat două obiective majore pentru anii ’90: rescrierea unei agende noi, coerente, internă şi externă, precum şi atragerea de partea lor a personalităţilor influente din politica, mediul de afaceri şi finanţele americane, sătule de liberalism şi de elitele moderate. Entuziasmat de vremurile bune care se anunţau, scria ideologul triumfalist neoconservator Joshua Muravchik în 1991, în zilele când avioanele americane bombardau Irakul: „Războiul din Golf marchează începutul lui Pax Americana, care va aduce Omenirii nu numai bucuria blue jeanşilor, a rockului şi a Big Mac-ului, dar şi concepţia noastră despre cum trebuie să fie guvernate şi să se comporte naţiunile” (11). Un an mai târziu, în raportul intitulat „Defense Policy Guidance” liderii neoconi Paul Wolfowitz şi I. Lewis Libby argumentau că lumea postcomunistă trebuia să fie organizată prin folosirea forţei militare fără egal a Statelor Unite. În 1999 noua doctrină a războiului preventiv a fost fundamentată în raportul „Reconstrucţia apărării Americii”, pregătit de think tankul neoconservator Project for a New American Century, un grup de viitori membri și consilieri ai echipei lui Bush Jr., din care au făcut parte și Robert Kagan, soțul Victoriei Nuland și autorul „Evangheliei” neoconservatoare Of Power and Paradise: America and Europe in the New World Order (publicată şi în limba română, la Editura Antet, în 2005), și John Bolton, cooptat în actuala administrație Donald Trump. Şi astfel a fost elaborat manualul cu sarcinile de serviciu ce urmau să-i revină lui George W. la viitorul său loc de muncă, Casa Albă. În anul 2000 neoconservatorii au izbutit să-şi impună dominarea în politica Americii şi au pornit să creeze o „lume nouă”, cu vorba bună („the soft side of the new American politics”) şi cu băţul („the hardline military politics”). A fost lansată „Marea Strategie” (The Grand Strategy), concepută încă de la începutul anilor ’40, pentru impunerea supremaţiei Americii lui Bush Jr., pentru „dreptul” ei de a ataca şi ocupa preventiv o altă ţară, de a ignora organismele şi comunitatea internaţională şi de a democratiza întreaga lume. Apoi 11 septembrie 2001 s-a întâmplat şi a inaugurat punerea ei în funcţiune. Aproape instantaneu, politica lui Bush Jr. s-a schimbat dramatic, în discursul privind Starea Națiunii din ianuarie 2002 a afirmat că „Iranul, Irakul și Coreea de Nord constituie Axa Răului” și a vorbit prima oară de războiul preventiv: „Nu voi aștepta ca evenimentele să se întâmple, în timp ce pericolele vor continua să se acumuleze. Nu voi sta degeaba atunci când ele vor veni tot mai aproape. Statele Unite ale Americii nu vor îngădui celor mai primejdioase regiuni din lume să ne amenințe cu cele mai distrugătoare arme existente” (12).

Încadrat de două administrații republicane dominate de neoconservatori; convins că Rusia va arăta întotdeauna așa cum a arătat sub Boris Elțîn; că est-europenii îi „vor aștepta pe americani” mereu și că lacul turco-rus Marea Neagră poate să devină într-o bună zi la fel de american ca și lacul Michigan, din centrul Americii de Nord, președintele democrat Bill Clinton, la Casa Albă în anii 1993-2001, a adoptat într-o bună măsură practicile de politică externă neoconservatoare, atunci când a promovat reactivarea și extinderea NATO către Europa de Est. 

Note

(1) Trump sets combative tone at NATO with attacks on allies, PBS NewsHour, Washington, D.C., July 11, 2018;

(2) Mearsheimer, John J., Why the Ukraine Crisis Is the West Fault. The Liberal Delusions That Provoked Putin, Foreign Affairs, September/October 2014;

(3) John J. Mearsheimer, Stephen M. Walt, Lobby-ul israelian și politica externă a Statelor Unite, Editura Antet, București, 2008, 406 p.;

(4) Should Ukraine Have Gotten Rid of its Cold War Nukes?, Global Security Newswire, March 3, 2014;

(5) Rhodes, Richard, Dark Sun: The Making of the Hydrogen Bomb, Simon & Schuster, New York, 1996, 736 p.; Reeves, Richard, President Kennedy: Profile of Power, Simon & Schuster, New York, 1993, 798 p.;

(6) Vaisse, Justin, Neoconservatism: The Biography of a Movement, Harvard University Press, 2010, 366 p., pp. 6-11; Wald, Alan, The New York intellectuals: The rise and decline of the anti-Stalinist left from the 1930 to the 1980s, University of North Carolina Press Books, 1987, 440 p.; Wald Alan, Are Trotskyistes running the Pentagon?, History News Network, 27 June 2003; King, Bill, Neoconservatives and Trotskyism, în Enter Stage Right: Politics, Culture, Economics (3) 1-2, 22 March 2004;

(7) Kristol, Irving, Neoconservatism: The Autobiograpy of an Idea, Selected Essays, 1945-1999, Simon & Schuster, New York, 1995, 493 p.;

(8) Ross, Jack, The Socialist Party of America: A Complete History, University of Nebraska Press, 2015, 880 p., tot capitolul 17 tratează tema și este intitulat: Social Democrats USA and the Rise of Neoconservatism; Arin, Kubilai Yado, Think Tanks, the Brain Trusts of US Foreign Policy, VS Springer Science & Business Media, Wiesbaden, 2013, 95 p.;

(9) Lipset, Seymour Martin, Neoconservatism: Myth and Reality, în „Society”, Vol. 25, No. 5, July/August 1988, p. 34;

(10) Friedman, Murray, The neoconservative revolution: Jewish intellectuals and the shaping of public policy, Cambridge University Press, 2006, 303 p.; Dagger, Richard, Neoconservatism, Encyclopaedia Britannica, London, 2016;

 (11) Autor citat, „The New York Times”, January 24, 1991;

(12) The President’s State of the Union Speech, White House Press Release, 29 January 2002. Doctrina Bush a războiului preventiv a fost expusă în documentul intitulat „Strategia de securitate națională a Statelor Unite”, publicat de Consiliul de Securitate Națională al SUA la 20 septembrie 2002.

(va urma)