Lucien Cerise: De ce rivalitatea dintre Dreapta și Stânga a rămas în trecut

12:40, 27 mai 2019 | Cărți | 219 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Din cartea ”Neuro-pirații”

Fragment dintr-un interviu acordat Novopress, 13/01/2014 (46) 

Novopress: Într-un interviu recent, ați declarat că noțiunile de dreapta și de stânga sunt depășite, și că nu mai rămânea decât o bătălie pro-viață versus pro-moarte.

Lucien Cerise: Clivajul dreapta/stânga a devenit în definitiv desuet și has been odată cu apariția Manif pour tous. Am asistat la o răsturnare completă a tuturor semnelor și a tuturor semnificațiilor politice. Am văzut manifestații de dreapta împotriva capitalismului și un guvern de stânga care trimitea CRS-urile să se ciocnească cu burghezia catolică și să apere cu lovituri de baston marketizarea liberală a pântecului femeilor. Întreaga construcție a clivajului dreapta/stânga a fost pulverizată de o inversare completă a polilor semantici, de valori și de mesaje: o dreaptă conservatoare ce animă o mișcare revoluționară în adevăratul sens al termenului cu sloganuri de stânga precum ”Omul nu e o marfă”, împotriva unei stângi ultracapitaliste și represive care face să domnească teroarea în beneficiul unei oligarhii. Asta m-a făcut să spun pe Radio Courtoisie că dreapta descoperă în sfârșit capitalismul. Se poate ca asta să fi displăcut cuiva, contează mai puțin, este o situație de urgență națională și trebuie să spunem lucrurilor pe nume.

Pentru a concretiza uniunea sacră ”dincolo de Dreapta și de Stânga” (Arnaud Imatz), noul CNR la care fac apel cu toată tăria în încheierea cărții Guvernării prin haos, trebuie să definim un vocabular comun, să elaborăm elemente de limbaj comune care să redefinească cine este inamic, cine este amic și cine este aliat. Trebuie să rescriem percepția asupra raporturilor de forță bazându-ne pe realitate, și nu pe media. Pentru asta, trebuie să știm să vorbim tuturora într-o limbă potrivită, apoi să îi facem pe oameni să se miște către o limbă comună, construind punți de limbaj și punți cognitive. Fac deci și eu inginerie socială. De fapt, de ani de zile, circul și eu de la ultrastânga la ultradreapta în această perspectivă de sinteză națională și de mare joncțiune ce trebuie construită. Mi-a fost ușor să fac asta datorită faptului că sunt extrem de curios și vreau să înțeleg lumea în care trăiesc, ceea ce mă conduce spre explorarea unor medii sociologice uneori antagoniste, făcând muncă de teren, cum se zice, ceea ce presupune să mergi la fața locului timp de ani de zile pentru a face observație participativă.  Până la urmă, dezvoltăm o capacitate de adaptare la toate mediile, chiar și la cele mai eterogene, și devenim un fel de cameleon, un fel de Proteu. Această adaptabilitate vine și din aceea că formația mea inițială nu este nici politică, nici militantă. E mai întâi în domeniul artelor, apoi al filosofiei cu o specializare în epistemologie, precum și în științele umane și sociale. Astăzi, am o bună cunoaștere practică, mai mult decât teoretică, despre întregul evantai politic.

Dreapta și Stânga mai au doar puțină semnificație, însă doar la nivel psiholigic, conform unei dialectici deschidere/închidere, și cu multe ghilimele: psihologia de dreapta este mai degrabă ”închisă”, în vreme ce psihologia de stânga este mai curând ”deschisă”. Într-un raport de forțe, e mai bine să fii de dreapta, închis, pentru a te apăra mai bine și pentru a contraataca; în shcimb, pentru a colecta și prelucra noi informații, e mai bine să fii de stânga și deschis. La modul ideal, e nevoie de un mediu potrivit. Sistemele vii au nevoie de relații cu mediul lor, deci de deschidere, dar și de închidere, altfel se dizolvă și mor. Un sistem cu totul deschis, fără delimitări, lipsit de frontiere, dispare pur și simplu. Cererea de închidere și de protecție a mișcărilor naționaliste este deci perfect legitimă. Instinctul de conservare împinge în mod natural către închidere. Toate vocile ne cer să ne deschidem mai mult către lume, către Celălalt, către străinătate, către imigrați, către minorități, flatează în noi ”sufletul frumos”, generos din punct de vedere moral și tolerant din punct de vedere intelectual, dar lansează de fapt o capcană de inginerie socială pentru a fabrica consimțământul față de moarte, un fel de dresură pentru a renunța la instinctul de conservare, care cere în mod evident să ne protejăm.

Trebuie să mărturisim faptul că în spațiul francofon cea mai mare parte a organizațiilor de extremă stângă s-au lăsat din plin infiltrate de-a lungul timpului din cauza exact a deschiderii lor și acum sunt pilotate pe sub mână de Comisia Europeană, Tel Aviv și Washington. ”Antifasciștii” francezi au produs o serie de fluturași și autocolante scrise direct în engleză (Support your local antifa, etc.), ceea ce îi ferește pe agenții lor din CIA să se mai obosească să învețe limba noastră; în plus, sper că ați remarcat faptul că ei nu îi atacă niciodată pe stăpânii lor  sus-numiți, totuși adevărații fasciști, dar se iau de Soral, Dieudonné sau Frontul Național, care nu au însă nici o responsabilitate în ”Nakba hexagonală” pe care o trăim. Reprezentanții Stângii încă independente și capabile să ia în considerare o închidere protecționistă suveranistă sunt în general atacați de ”antifa” ca fiind niște ”roș-negri”, pentru a-i denigra: Étienne Chouard, Michel Collon, Jean-Claude Michéa, Jacques Cheminade, Jean-Pierre Chevènement, Partidul muncitoresc independent, Rețeaua Voltaire, Polul renașterii comuniste, site-ul Le Grand Soir, mișcările național-bolșevică și național-revoluționară precum Rébellion la Toulouse, secțiunile locale ale sindicatelor din PCF sau Attac, adeseori dezavuate de conducători (ne aducem aminte de René Balme). În ce mă privește, sunt încă cu un picior la stânga, în mediul asociativ al relocalizării și permaculturii, deci în branșa environamentalistă, care este mai curând anarho-scolo-descrescătoare-ludită-survivalistă-situaționistă decât propriu-zis marxistă, și căreia i-am putea asocia pe cei din Tarnac sau Notre-Dame-des-Landes. Oameni curajoși și inteligenți, dar care trebuie să înțeleagă că este pierdută cauza lor dacă vârful puterii nu le este favorabil. Neglijarea de către ei a chestiunii statului-națiune îi va pierde, dar trebuie să le întindem o mână totuși, deoarece nu ne sunt dușmani.

Ceea ce mă fidelizează față de acest mediu, dincolo de idei sau de persoane simpatice, este perspectiva muncii manuale. Asta în optica unei chestionări antropologice cu privire la ceea ce înseamnă ”a aparține speciei umane”. Condiția umană normală este munca manuală în cadrul unor mici comunități rurale, în care rolurile și identitățile sunt specializate în funcție de sexe și vârste (de unde complexul lui Oedip, structură mentală hetero-normativă la fundamentul oricărei culturi). Acest mod de viață a constituit 99 % din istoria omenirii, până la exodul rural din a doua jumătate a secolului XX. Acest mod de viață este deci norma în istoria speciei; ceea ce se îndepărtează de la ea de vreo cincizeci de ani ține pur și simplu de anomalia patologică. Pentru a le înțelege bine, trebuie să le trăiești personal, să le experimentezi pe teren, să simți fizic asta. Atunci când trebuie să lucrăm un sol și să facem să crească din el ceea ce ne trebuie pentru a trăi, sarcinile se repartizează spontan în funcție de aptitudinile fiecăruia. Falsele probleme dintre bărbați și femei, dintre tineri și bătrâni, dispar. Nu avem timp pentru genul acesta de prostii, deoarece există lucruri mai urgente de făcut. Vedem atunci concret și în acțiune ce este un organism social, un colectiv viu: este focalizarea tuturor energiilor asupra unui obiect material (sat, teren), de care trebuie ”să avem grijă” în comun. Supraviețuirea fizică a unui grup într-un mediu ostil sau indiferent a șlefuit de-a lungul secolelor invariantele speciei noastre. Există într-adevăr constante antropologice, derivate din imperative de supraviețuire fizică, din care este imposibil să ne extragem fără să ne autodistrugem. A încălca aceste constante antropologice înseamnă a pregăti genocidul speciei umane și înlocuirea ei cu o specie non-umană, clonată, robotizată, zombificată. Este calea urmată de câteva decenii de o lume occidentală în plină ”terțiarizare”, care încearcă să impună o nouă concepție despre viață, de tip ultraliberal, întru totul maleabilă, dar mai ales desprinsă de corp și aflată sub control științific și tehnologic total: OMG vegetale, animale și umane, brevetare a materialului viu, Catalog al semințelor autorizate (ordonat de UE), identitate virtuală, confuzie de gen, ”căsătorie homo” (încă ilegală în Franța din cauza voturilor trucate din Adunare), GPA, PMA, marketizare a  omului și închiriere a pântecului femeilor (Pierre Bergé), contracepție și avort de confort, eugenism, eutanasie a celor non-productivi, a bătrânilor și bolnavilor, RFID ( Radio-Frequency Identification) pentru toți… Într-un cuvânt, ”cea mai bună dintre lumile” transumaniste a lui Aldous Huxley. Cu relocalizarea, încerc să rămân în contact cu ”originile mele umane”, de țăran, care trebuie să fabrice totul cu mâinile sale și care nu își petrece vremea în fața unui ecran sau unui cuptor cu microunde.

(va urma)

Traducere de Ruxandra Iordache

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,