LATENŢE, CADRE NOOLOGICE, EMOŢII IDENTITARE (4)

12:33, 23 februarie 2019 | Cărți | 926 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Din cartea profesorului Ilie Bădescu „Noopolitica războiului nevăzut” (ed. ”Mica Valahie”, București, 2017), în curs de apariție la Universitatea Populară

Prelegerea a 2-a

Omul – fiinţă cu handicap sau creatură minunată?

Ca să înţelegem condiţia omului ca făptură cu handicap, trebuie să ne amintim că omul are „fiinţă împrumutată”. El nu este om de la sine, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu „a suflat în faţa lui suflare de viaţă” şi binecuvântându-l i-a zis: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.” Iar atunci când l-a pierdut pe Dumnezeu, omul şi-a pierdut „centrul spiritual”, ceea ce-i preschimbă faţa dumnezeiască în „înfăţişări înşelătoare” şi deci transmută exigenţa chipului (divin) în amăgitoare „închipuiri”. Închipuirea sau maladia chipului este una dintre formele cele mai grave ale crizei identitare și deci ale unui deficit emoţional de identitate. El şi-a pierdut fiinţa şi doar refacerea legăturii cu Dumnezeu îi redă fiinţa, adică îl recuperează, îl readuce la statura întregită de unitate între trupul (cel din ţărână) şi sufletul (cel de la Dumnezeu). Când a pierdut această unitate, el şi-a pierdut integritatea, adică devine handicapat cu handicapul fiinţei. În miezul vieţii sale nu mai palpită emoţiile identitare. Despre handicapul acesta fenomenologic vorbesc sociologii fenomenologi, pe care-i vom invoca mai mult ca să arăt că nu suntem singuri în această înţelegere a lucrurilor.

Latenţele sufleteşti, ca substratul abisal al emoţiilor identitare, nu sunt actualizate la fel în toţi oamenii, ci preiau două condiţionări care ţin de făptură: pe aceea a cadrelor (deopotrivă naturale și noologice) şi pe aceea a facultăţilor psihice ale fiecăruia. Facultăţile alcătuiesc „modul dominant al experienţelor psihologice”108 ale fiecăruia. Facultatea artei, care-l deosebeşte pe artist de negustor sau de un ţăran când se află în faţa unui lan de grâu, este expresia unui asemenea „mod dominant al experienţelor psihologice” proprii sau specifice. Aşa cum facultăţile psihice deosebesc oamenii între ei, tot astfel, cadrele noologice, tradiţiile, religia, obiceiurile, miturile, maximele etc., (prin care se exprimă modul dominant al experienţelor noologice) deosebesc popoarele între ele adică imprimă experienţelor lor noo-psihologice (noologice) anumite „moduri dominante”, care, altminteri n-ar exista, iar noi nici n-am putea să vorbim de popoare diferite, căci prin ce s-ar deosebi ele?!

Modul în care popoarele îşi petrec sărbătorile, în care-şi săvârşesc formele de cult, se roagă, îşi evocă eroii compun asemenea „forme” sau moduri noologice dominante, care fac fiinţa lor inteligibilă, adică ne informează asupra fiinţei lor spirituale. Toate acestea se compun și se recompun în fiecare ins ca tot atâtea expresii ale emoţiilor identitare. Cu fiecare sărbătoare, de exemplu, omul trăiește la puterea întregului sentimentul de a fi împreună cu ceilalţi, adică emoţia identităţii sale colective sau etnice (de neam). Cu fiecare rugăciune, trăim și retrăim sentimentul de a fi împreună cu Dumnezeu ca expresie a celei mai cuprinzătoare și mai înalte emoţii identitare dintre cele la care omul se poate ridica. Ș.a.m.d.

Prin urmare, popoarele se deosebesc între ele, prin fiinţa lor spirituală, şi nicidecum prin viaţa zilnică, în care, adeseori se şi îndepărtează de ceea ce au ele propriu ca fiinţe spirituale (distincte).

Abia când intri într-o biserică creştină, într-o sinagogă şi într-o moschee îţi dai seama că oamenii aceia se deosebesc între ei, că unii sunt creştini, alţii mozaici (deci evrei) şi ceilalţi mahomedani (deci musulmani). Intrând într-un templu budist, un indian îşi exprimă fiinţa spirituală comună cu a celorlalţi în expresia ei dominantă şi intensificată la maximum. Ieşind din templu, veşmântul spiritual îşi estompează strălucirea şi culorile, iar sufletul revine la cenuşiul trăirilor care nu prea se deosebesc de ale altor orăşeni (când e orăşean) sau ţărani de pe mapamond.

Dacă un ins oarecare nu simte nimic în faţa figurii lui Ştefan cel Mare, el nu se deosebeşte în clipa aceea de un ungur, ori de un rus, care nici ei nu resimt nimic în faţa aceleiaşi figuri fiindcă nu s-au întâlnit (spiritual, în spirit) cu marele voievod creştin niciodată. Iar ca să te întâlneşti în spirit cu el trebuie să trăieşti după un mod noo-psihologic dominant (cum ar fi bunăoară modul trăirii eroilor, cultul eroilor), altfel el e ca şi inexistent pentru tine, ori, altfel spus, tu eşti mort pentru el. Prin urmare, cultul eroilor este o altă exprimare a emoţiilor identitare.

Un erou este „viu” pentru noi, doar dacă-l asumăm în eroismul lui, adică dacă-l trăim în exemplaritatea lui, printr-o evocare eroic-legendară, cvasimitică. Numai sub această calitate devenim conştienţi de „prezenţa lui lăuntrică”, iar aceasta este una harismatică, repetă, într-un fel, starea pe care-o trăim când harul este în noi. Altfel, „dacă harul este în noi, iar noi nu suntem conştienţi de prezenţa lui lăuntrică, nu suntem altceva decât nişte cadavre care nu simt cu ce sunt îmbrăcate”109. Or, manualul trebuie să transpună elevul în acea stare graţiată care-l ajută să „se îmbrace în har”, aşa cum credinţa şi puterea ei de trăire ne ajută să ne „îmbrăcăm în Hristos”. Să ne imaginăm că un creştin se declară creştin, dar ocoleşte ocaziile de a-L trăi pe Hristos, de la ocazia împărtăşirii euharistice, la cea a rugăciunii zilnice. Cum am putea spune despre acesta că este cu adevărat creştin? Unde este el creştin şi când? („Dacă noi pretindem că lucrul acesta (harul) nu se realizează în noi în nici un fel sau că se îndeplineşte, dar în mod clandestin şi inconştient, fără ca noi să-l observăm deloc, prin ce ne deosebim de cadavre?”, ne întreabă şi se întreabă cel ce este „culmea clasică a contemplaţiei ortodoxe”, Sf. Simeon Noul Teolog (cf: Cuvântul lui Simeon Noul Teolog110). Prin urmare, într-o asemenea „trăire” identificăm harul (care e de la Dumnezeu) şi deopotrivă cadrul noologic sau spiritual care-i mijloceşte actualizarea. La cele trăite şi gândite de N. Crainic, aşadar, noi am adăugat unele precizări privind specificul manifestării harului în viaţa sufletească (faptul că el îmbracă forma latenţelor sufleteşti) şi am pus de la noi ipotezele sociologice asupra „locului” de manifestare a „darurilor” în lume, care sunt „cadrele noologice”.

La toate acestea, am pus încă un accent cu privire la manifestarea funcţională a harului în fuziune cu cadrul său spiritual, adică referitoare la forma de exprimare a acestei fuziuni, care este „învăţătura spirituală” sau de „înţelepciune” practică.

Latenţe, cadre, învăţături, iată garnitura de categorii ale „noii sociologii” spiritualiste, ale unui posibil „sistem de sociologie noologică”. Într-o vreme când mari corporaţii de intelectuali au deschis războiul contra învăţăturilor creştine şi împotriva cadrelor noologice care compun tradiţiile colective ale popoarelor, ameninţând să blocheze actualizarea darurilor (ca latenţe sufleteşti), o revenire la un sistem de sociologie spiritualistă era urgentă. Am făcut lucrul acesta cum am putut. Alţii mai vrednici, aflaţi sub aceeaşi inspiraţie, o vor desăvârşi, adică vor înălţa totul la o mai deplină strălucire. Am readus în discuţie stratul emoţiilor identitare pentru a înţelege unde anume se poate ivi rana fiinţei noastre spirituale. Există situaţii care ne pot răni cu rana care atinge întregitatea sufletului și astfel emoţiile noastre identitare pot fi blocate.

Va urma.