Înrădăcinarea identitară ca unealtă a controlului social

08:15, 26 martie 2019 | Cărți | 1177 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Lucien Cerise din cartea ”Neuro-pirații”

Cea dintâi strategie, cea care vizează o reînrădăcinare imediată, poate fi supusă criticii. Ființa umană are rădăcini, desigur, dar nu suntem plante. Suntem chiar programați genetic pentru a ne deplasa în spațiu, spre deosebire de plante. Posibilitatea de dezrădăcinare face deci parte intrinsecă din natura noastră genetică, la fel ca migrația, nomadismul, călătoria, rătăcirea și tot ceea ce se învârte în jurul deplasării geografice. Nu e vorba aici de a promova dezrădăcinarea, ci de a ne asuma condiția umană ca fiind problematică în mod intrinsec, deoarece este prinsă între tendințe contradictorii. În plan identitar, suntem mereu prinși între vectorul înrădăcinării și vectorul dezrădăcinării, între aici și acolo. În termeni psihologici, suntem mereu prinși între ”mama” și ”tata”. A crede că e suficientă înrădăcinarea pentru a regla toate problemele ține de o fantasmă, cea de a sfârși cu lumea și cu problemele cronice pe care ni le ridică pentru a ne întoarce înapoi în burta mamei. Traducerea comportamentală la vârsta adultă a acestei fantasme este faimoasa căutare a unui ”grup fuzional”, care îi însuflețește pe mulți și care reprezintă otrava prin excelență a vieții în societate.

Reîntoarcerea imediată la o înrădăcinare identitară simplă, de tip comunitar sau comunitarist, este deci o falsă bună idee. De fapt, ideea poate părea seducătoare: să rămânem ”între noi”, între oameni care sunt asemănători, între albi și negri, între evrei, creștini sau musulmani, între europeni sau între asiatici, între homosexuali, între rapperi, între gotici, între cei de stânga sau de dreapta, etc. Această soluție de repliere comunitară ar fi pertinentă dacă ea ar permite să se reașeze o autentică suveranitate politică. Impresia de suveranitate este produsă de închiderea comunității în chestiune, care dă sentimentul de a-și stăpâni destinul controlându-și limitele și frontierele. Din nefericire, această înrădăcinare identitară și comunitară nu prezintă în sine nici o garanție a suveranității politice. Mai rău, promovarea înrădăcinării identitare etnice sau culturale poate chiar să constituie un instrument de alienare deosebit de eficient. De la replierea voluntară și până la ghettoizarea alienată și la neputința politică organizată de către vârful puterii nu e decât un pas. În realitate însă, adevăratul scop al puterii nu este dezrădăcinarea, ci separatismul. Or, pentru a ajunge la separatisme, trebuie uneori să se treacă în mod aparent paradoxal prin rubrica ”înrădăcinare”. Criminologia a oferit modele de control social care exact asta fac, și anume promovarea înrădăcinării identitare și comunitare. Comunitarismul este testat și aprobat în mediul carceral deja de decenii întregi ca o tehnică de gestionare a grupurilor. În închisoare, indivizii se înrădăcinează în comunitatea lor, ceea ce îi protejează împotriva unei anumite violențe, desigur, dar nu sunt totuși liberi și sunt chiar mai ușor de supravegheat, fiecare grup comunitar rămânând separat de ceilalți sub privirea panoptică a puterii, care aplică încă o dată celebrul ”divide ca să stăpânești”. Fragmentarea unei mase umane în subgrupuri închise asupra lor însele și care nu comunică, sau dacă o fac, o fac cu autorizarea și medierea unui controlor la checkpoint, permite asigurarea unei mai bune stabilități și previzibilități a sistemului global pentru cei ce îl gestionează.

Dialectica înrădăcinare/dezrădăcinare este deci subtilă în manevrarea ei și produce efecte uneori contra-intuitive. Spre exemplu, înrădăcinarea în regiune, în rasă sau în religie poate echivala cu dezrădăcinarea de națiune, deci cu angajarea pe calea separatismului și a neputinței politice. Doar națiunea poate ceva pe plan politic, deoarece doar națiunea este o organizare politică. Rasa nu este o organizare politică, e o informație genetică, or politica ține de epigenetică. Regionalismul ține de epigenetică dar are o suprafață politică prea redusă. Cât despre religie, și ea aparține epigeneticii, deci politicului, iar suprafața sa se poate dovedi suficientă, dar dimensiunea dogmatică oprește accesul către dimensiunile strategice și tactice.

 

(va urma) 

Traducere de Ruxandra Iordache

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,