Cum se obține plasticitatea identitară sau inducerea schizofreniei

09:25, 15 mai 2019 | Cărți | 520 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Lucien Cerise din cartea ”Neuro-pirații”

Fragment dintr-un interviu acordat revistei Rebellion, nr. 58, martie/aprilie 2013

R.: Psihanaliza pare să aibă un rol ambivalent în acest fenomen. Care este opinia dvs. despre această școală (despre Freud, Jung sau Lacan)?

LC: Psihanaliza se preocupă să restabilească Supraeul, adică ordinea, autoritatea morală, limitele comportamentale și stabilitatea mentală. Ea este deci dușmana capitalismului. Dar este percepută ca dușmană și de către religii, deoarece le face concurență într-o anumită măsură. Deci, toată lumea o detestă și o aduce la judecată. Problema este că acest proces contra psihanalizei, fiind instrumentat prost, nu este mereu foarte coerent. Se spune în același timp : ”Psihanaliza nu merge” și ”psihanaliza distruge ființele care i se dăruiesc”. Ar trebui să alegem. Cele două acuzații sunt reciproc incompatibile pe plan strict logic.  Dacă psihanaliza nu ar merge, nu ar avea nici un efect, nici chiar distructiv. Ar fi un factor nul, un 0, nici ”mai mult”, nici ”mai puțin”. În fapt, psihanaliza merge, rațiune pentru care poate efectiv să distrugă oamenii care sunt sub influența ei. Aplicațiile ei ies din cadrul terapiei și se regăsesc mult în management, în marketing și, ceea ce se știe mai puțin, în securitate informatică, în ramura sa de inginerie socială, mai precis.

Faptul că Freud a fost la B’nai B’rith este o rațiune suplimentară pentru a ne informa despre metodele de manipulare și de deconstrucție psihologică care ne sunt aplicate. Carl G. Jung trebuie studiat și el în mod obligatoriu, dar Jacques Lacan este și mai precis, propunându-ne o adevărată trusă de unelte ce permit să se acționeze direct asupra noastră și asupra altuia. Pentru a folosi metafore biologice sau informatice, psihanaliza lacaniană și structuralismul în general dau acces la un ”cod genetic” sau la ”codul sursă” al minții și al societății. Spre exemlu, un matem lacanian, schema R (pentru Realitate), modelează mecanismul de construire a încrederii, care este exact același ca mecanismul de construire a realității: putem deci aplica această schemă pentru a abuza de încrederea altcuiva creându-i o realitate virtuală, sau, invers, pentru a împiedica construirea de încredere, în sine sau în altcineva, și pentru a împiedica astfel construirea unei realități viabile în care să se poată viețui. Dacă observați lucrurile de aproape, găsiți ecuația ”încredere = realitate”. Atunci când dispare încrederea, se prăbușește realitatea. În schimb, dacă aveți încredere în mine, încep să vă construiesc realitatea. Vedem pericolul: dacă psihanaliza dezvăluie și dezbracă regulile de bază de construire a realității, a psihismului și a vieții în societate, atunci poate fi utilizată și pentru a deconstrui realitatea, psihismul și pentru a face imposibilă viața în societate. Cum? Jucând pe Oedip, adică pe dialectică. Detaliez.

O societate conține în mod necesar diferențe. O societate perfect omogenă nu există. Or, gestionarea diferențelor. articularea lor funcțională și organică, nu se face singură. Articularea diferențelor poartă un nume: dialectică. Dialectica se învață. Diferențele prime, fondatoare ale oricărei societăți, se rezumă printr-un concept: complexul lui Oedip. Sunt diferențe bărbați/femei și părinți/copii (prin extensie tineri/bătrâni). Aceste diferențe sunt totuși articulate și funcționează împreună, în mod organic, în sânul familiei. Schema familială oferă astfel modelul originar de funcționare a oricărui grup social: diferențe respectate, care nu fuzionează, dar funcționează împreună. Dacă nu interiorizăm acest prim sistem de diferențe articulate, nu putem să interiorizăm alte diferențe și ajungem să dezvoltăm probleme de identitate și de adaptare socială. Adică identitatea este după chipul sistemului social: dialectică. Nu știu cine sunt decât prin opoziție și diferențiere. Identitatea, construcția identitară, se bazează pe poziționarea unei diferențe prime, originare, fondatoare. Pentru a putea acționa în lume și pentru a fi în mod normal socializat, trebuie deci să ies din fluul identitar pre-oedipian, flu fuzional care precede percepția diferențelor.

Într-o înregistrare video din 2013, Alain Soral și echipa sa scot în vileag un document stupefiant. Cu ocazia unei audieri privind proiectul ”Căsătorie pentru toți”, antropologul Maurice Godelier preconiza înlocuirea termenilor ”tată” și ”mamă” prin termenul generic de ”părinți”. După el, cuvântul ”părinte”, care poate desemna simultan tată, mamă, bunic, bunică, prezintă acest dublu avantaj de a șterge diferența dintre sexe și de a șterge diferența dintre generații.

Oricine știe câteva elemente de antropologie sau de psihanaliză, reperează imediat unde vrea să ajungă Godelier: la a produce cu intenție un flu identitar, deci psihoză, ștergând complexul lui Oedip, diferențele bărbați/femei și părinți/copii, deci diferențele din cadrul familiei, și prin extensie din cadrul societății. În fapt, diferențele persistă în realitate, dar nu mai sunt percepute, nici interiorizate. Dacă diferențele nu mai sunt percepute, identitățile cu atât mai puțin. Această incapacitate de a percepe, de a interioriza și de a gestiona diferențele și identitățile poartă un nume: psihoză, flu identitar. ”Nu știu cine sunt pentru că nu știu cine este în fața mea.” Godelier și partizanii teoriei de gen, pe care ar trebui să o redenumim ”teoria confuziei de gen”, caută să producă flu identitar la copii, dar de ce nu și la adulți. Caută deci să producă handicapați mentali, incapabili de socializare. Caută să creeze probleme de identitate și să genereze patologii mentale și sociale, care vor sfârși în sinucideri, în omoruri și toxicomanii de compensare.

Ștergerea diferențelor fondatoare înseamnă ștergerea limitelor, a tuturor limitelor. Obiectivul este plasticitatea identitară infinită, pe care o vom redenumi ”libertate identitară infinită” pentru a agăța mai bine prada cu un cârlig dezirabil, cu prețul emergenței unor noi suferințe. Tot în filmarea sa din ianuarie 2013, Soral remarca pe bună dreptate că ”libertatea înseamnă nebunie”. Deleuze și Guattari au fost exact tribunii acestei nebunii, pronind de la L’Anti-Œdipe, această biblie antipsihiatrică, al cărei subtitlu este Capitalisme et schizophrénie. Publicat în 1972, acest text a marcat profund gândirea libertară. El face o apologie a schizofreniei ca fiind desăvârșirea capitalismului în calitate de eliberare din toate structurile și din toate limitele psihice, comportamentale și identitare. Alianța obiectivă între libertarism și liberalism este deci încheiată oficial și revendicată de vreo patruzeci de ani.

O libertate fără limite ne înnebunește și împiedică socializarea. La polul opus, psihanaliza se învârte cu totul în jurul acestui adagiu: ”Libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea altora.” Limita, Supraeul în jargonul freudian, are un efect pozitiv și negativ în același timp. Limita reprimă exprimarea liberă a dorinței. A învăța să trăiești în societate înseamnă a învăța că nu faci ce vrei și că există limite de respectat. Există limite în exprimarea dorinței mele, există reguli, legi, structuri, cadre, interdicții de respectat fără de care societatea nu poate funcționa. Această reprimare a libertății dorinței permite deci să trăim în societate, dar induce și frustrare. Această frustrare se poate acumula, închista, poate deveni o nevroză. Ea reprezenta cea mai curentă patologie până în anii șaptezeci. Ordinea socială exercitată de o autoritate morală și interiorizarea unei limite (un tată sau un falus simbolic) era simultan represivă și socializantă, frustrantă și structurantă, nevrotică și normativă. Era modul normal de socializare în specia umană, cu avantaje și inconveniente. Era guvernarea prin ordine, prin impunere a unor limite rigide care să nu fie niciodată depășite, sub amenințarea unei pedepse.

Anume această ordine veche, cea a speciei noastre și a constantelor sale antropologice, este atacată la ora actuală. Occidentul postmodern a văzut născându-se o ”ordine nouă”, un mod de guvernare prin haos care este o formă de control social cu totul nouă, ce constă în a suprima toate limitele și în a lăsa dorința să se exprime liber. Într-o primă fază avem impresia că în sfârșit putem respira, ne amuzăm, fără Supraeul falic și dominator. Atunci când îl ucidem Tatăl, problema este că suntem recuperați de Mamă, care în realitate este la fel de despotică precum Tatăl. În Mai 68, Lacan le spunea studenților săi libertari : ”Și voi căutați un stăpân.” În speță, o Stăpână, deoarece libera exprimare a dorinței, fără vreo limită sau structură, este modul de a fi isteric, apoi pervers, apoi psihotic. Fără reprimarea dorinței, nu există sublimare, simbolizare, structurare psihică și comportamentală posibilă, nu există acces la limbaj și la dialectica articulată.

Există deci o veritabilă inginerie psihosocială a înlăturării limitelor, a transgresării interdicțiilor, legilor, tabuurilor, și a abolirii frontierelor, deci o inginerie a desocializării, a sălbăticirii, a destructurării maselor și a regresului civilizațional provocat, într-un cuvânt inginerie a dez-oedipizării, pusă în aplicare de oameni care știu exact ce fac, datorită sau din cauza lui Freud și Lacan (Jung nu a recunoscut caracterul fondator al lui Oedip și al limitei), fie că e vorba de psihanaliști propriu-ziși sau de autori impregnați de psihanaliză. Teoria confuziei de gen nu este decât un instrument al acestei ofensive a Capitalului de a transforma ființa umană într-o materie plastică modelabilă la infinit, de a fludifica toate structurile așa cum recomandă Institutul Tavistock, pentru a ajunge la ”societatea lichidă” descrisă de Zygmunt Bauman.

Rezultatul acestei dezumanizări sau dez-ominizări, este ceea ce alți psihologi denunță, între care Julia Kristeva, încă din anii optzeci, în Les Nouvelles Maladies de l’âme, sau Asociația lacaniană internațională (ALI), mai ales Charles Melman și Jean-Pierre Lebrun în L’Homme sans gravité: explozia acestor patologii foarte contemporane, depresie, perversiune, toxicomanie, isterie banalizată, psihoze înghețate, stări limită, borderline, sociopatie, psihopatie. Să citim și pe Dominique Barbier, Dany-Robert Dufour sau Jean-Claude Michéa.

(va urma)

Traducere de Ruxandra Iordache