Calistrat M. Atudorei: RĂZBOIUL ECONOMIC (III)

10:12, 2 septembrie 2019 | Cărți | 370 vizualizări | Un comentariu Autor:

Rivalitatea cu China 

Relațiile dintre Statele Unite și China au degenerat accelerat în ultimii ani, apropiindu-se de o ostilitate fățișă. Ascensiunea extraordinară a economiei chineze este considerată de administrațiile SUA ca reprezentând o amenințare structurală pentru poziția de lider economic mondial a Americii.

Pentru a sesiza dinamicile economice pe plan mondial este semnificativ să observăm că în conformitate cu datele sintetizate de Asia Times[1], de la criza financiară din 2008 – care a devastat Occidentul – economia Chinei a crescut cu 139%, în timp ce creșterea[2] SUA a fost de doar 34%. În același timp, economia Uniunii Europene a înregistrat o scădere (creștere negativă) de 2%.

Totodată, de la aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) în anul 2002, economia chineză a făcut progrese fenomenale în termeni comerciali. În 17 ani a trecut de la contabilizarea a mai puțin de 5% din comerțul mondial la aproximativ 14,56%, în 2017.

Economiștii din lumea întreagă pun succesul fulminant al Chinei în primul rând pe seama așa-numitului „capitalism de stat”, caracterizat de faptul că în China nu există o reală competiție internă și o piață liberă, ci economia este condusă dictatorial de „partidul unic”. Deși Occidentul critică organizarea internă chineză, axată pe o ideologie comunistă, totalitară, are dificultăți în a recunoaște că îi face foarte greu față.

SUA acuză practicile comerciale neloiale care sunt susținute de către autoritățile de la Beijing, inclusiv furtul de proprietate intelectuală de la partenerii vestici, ceea ce ar fi provocat prejudicii consistente industriei americane. Administrațiile de la Washington consideră că cel mai mare deficit comercial bilateral al Statelor Unite provine, de departe, din tranzacțiile cu China. Unul dintre argumentele economiștilor americani este acela că din 2002, când China a aderat la OMC, deficitul comercial al SUA în relația cu China a crescut de aproape trei ori, ajungând în 2017 la suma de 375 miliarde de dolari.

Disputa economică dintre Statele Unite și China adevenit foarte tensionată din vara lui 2018, când United States Trade Representative (USTR) a estimat că valoarea prejudiciului de partea americană se ridică la o sumă asociată de 50 miliarde USD anual. Pentru a compensa scăderea activității economice suferite de SUA, USTR a anunțat că va majora substanțial tarifele importurilor de produse chinezești. China a răspuns imediat, majorând la rândul său tarifele la importurile din SUA. Washingtonul a răspuns printr-o nouă majorare, la fel și Beijingul. Prejudiciile de ambele părți au urcat la sute de miliarde de dolari, dar mai mult decât atât, au antrenat o serioasă perturbare și în relațiile cu ceilalți parteneri comerciali din comunitatea internațională, față de care trebuiau de asemenea să fie ridicate tarifele.

Oficialii chinezi au criticat cu fermitate aceste practici comerciale ale SUA, apreciind că acestea reprezintă expresii ale „unilateralismului” și „protecționismului” american. Chinezii au declarat că America a ignorat normele OMC și că măsurile impuse de Washington nu sunt altceva decât o formă de război economic. Beijingul a criticat de asemenea noul acord NAFTA (Acordul SUA-Mexic-Canada, sau USMCA), semnat pe 30 septembrie 2018, care acordă – la insistențele guvernului american – în mod efectiv Statelor Unite un drept de veto (așa-numita „clauză anti-dragon”) asupra stabilirii unui potențial acord comercial cu China al membrilor tratatului. În opinia analiștilor de la Asian Review[3], măsura este proiectată de șoimii Washingtonului ca model pentru viitoarele negocieri cu alte entități (cum ar fi UE, Marea Britanie sau Japonia) și, bineînțeles, ca o metodă de izolare economică a Chinei.

Să remarcăm că în cadrul zonei asiatice China reprezintă un hegemon regional atât din punct de vedere economic, cât și politic și chiar militar. Însă orientarea Chinei nu concordă cu planurile Americii, motiv pentru care Casa Albă aplică alte duble standarde pentru a submina autoritatea chineză.

Una dintre acestea este desfășurarea de ample exerciții militare navale internaționale în Marea Chinei de Sud, conduse de SUA. Perspectivele întrezărite de Washington se profilează de pe acum a fi sumbre. Nu întâmplător Mike Pence a declarat recent că „Poate că cea mai mare provocare cu care se va confrunta NATO în deceniile următoare este modul în care trebuie să ne adaptăm cu toții la ascensiunea Republicii Populare Chineze”[4].

O a doua măsură, care irită enorm partea chineză, este încurajarea Taiwanului (o insulă denumită și Republica Chineză) în atitudinea sa de nesubordonare față de guvernul chinez.

Conflictul comercial cu Statele Unite și sancțiunile împotriva celor mai mari parteneri comerciali ai Chinei au forțat Beijingul să ia măsuri pentru diminuarea dependenței sale de dolarul american. În acest scop Banca Populară Chineză a redus în mod regulat cota posesiunilor sale în valuta SUA. În același timp China urmărește să-și internaționalizeze propria monedă, yuanul(sau renminbi), care a fost inclus în octombrie 2016 în lista rezervelor valutare (basket of reserve currencies) recunoscute de FMI, alături de dolarul american, yenul japonez, euro și lira sterlină.

O inițiativă chineză pe care America urmărește să o frâneze prin orice mijloace este desfășurarea amplului proiect „Beltand Road Initiative” (BRI), denumit și „noul drum al mătăsii”. Prin enormele oportunități multilaterale pe care le deschide, proiectul are potențialul de a accelera integrarea euro-asiatică (UE – China) și, pe termen lung, va revoluționa atât Uniunea Economică a Eurasiei (EAEU), cât și Organizația de Cooperare din Shanghai (SCO), două organizații ce au deja un mare impact economic în zona asiatică. Aproximativ 150 de state sunt cooptate până acum în proiectul noului „drum al mătăsii”.

În pregătirea acordurilor comerciale pentru BRI, președintele chinez Xi Jinping a vizitat Europa în perioada martie-aprilie 2019. Giuseppe Conti, premierul Italiei, a devenit primul lider al G7 care a semnat un memorandum de sprijinire a inițiativei BRI. Apoi, în data de 9 aprilie, președintele chinez a participat la un important summit China-UE la Bruxelles, unde s-a întâlnit cu cei mai importanți lideri europeni ai momentului: cancelarul german Angela Merkel, președintele francez Emmanuel Macron și președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. În cadrul acestor întâlniri, Xi Jinping a semnat deja un acord cu președintele Franței. Potrivit informațiilor publicate de Reuters[5], acordul a implicat 15 contracte bilaterale în valoare de 63,6 miliarde de dolari, inclusiv contracte pentru energia regenerabilă, transport maritim și bancar, precum și un ordin de livrare a 300 de avioane Airbus.

Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe. Conducerea UE declară oficial că China este un „rival economic” pentru Uniune și că țările din Europa de Est nu ar trebui să aibă relații comerciale cu China. În realitate, în special pentru Franța și Germania contractele cu China curg. Explicația este că guvernanții de la Bruxelles și din toate statele europene știu foarte bine că Washingtonul va pedepsi dur orice „aliat” atlantic care se apropie prea mult de Beijing. Sau de Moscova ori Teheran. Cu toate acestea, observăm că încet, dar sigur, UE își schimbă prioritățile și se întoarce dinspre Occident spre Orient.

(va urma)