Calistrat M. Atudorei: RĂZBOIUL ECONOMIC (I)

16:55, 16 august 2019 | Cărți | 360 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Statele Unite ale Americii a devenit un stat militarizat, o mașină a războiului perpetuu, orientată în mod fundamental către dominarea celorlalte state, pe toate planurile. Acest statut este privit în teoriile realismului politic, așa cum arătat, ca o expresie a tendinței oricărei super-puteri de a obține hegemonia, pentru a-și asigura în felul acesta un grad maximal de securitate. Din perspectiva realismului politic Puterea unui stat este conferită în special de forța militară pe care acel stat o are deoarece persuasiunea sa devine în felul acesta irezistibilă. În ultimă instanță „dreptul forței” este cel mai puternic argument. Este util să reamintesc că realismul politic explică mai exact că puterea unui stat reprezintă capacitatea acestuia de a-și converti resursele latente (componentele socio-economice) în putere efectivă (putere militară).

Urmând logica acestei ecuații a puterii înțelegem de ce Statele Unite caută cu obstinație să controleze cât mai multe resurse și piețe pe plan global și realizează investiții uriașe pentru a implementa o armată care să controleze întreaga planetă. Așadar pentru a fundamenta Puterea, pentru a alimenta mașina de război, este nevoie de resurse. Resursele au devenit un obiectiv strategic și din acest motiv Casa Albă și-a anunțat oficial determinarea asumând că „accesul neîngrădit la piețele-cheie, la aprovizionarea cu energie și la resursele strategice” reprezintă un „interes vital pentru securitatea SUA”, pentru care este hotărâtă să recurgă inclusiv la „utilizarea unilaterală a puterii militare[1].

Controlul piețelor înseamnă însă mult mai mult decât accesul la resurse. Înseamnă și controlul sistemului economic-financiar la nivel global.

Am menționat anterior că un pas decisiv în acest sens a fost efectuat după al Doilea Război Mondial, odată cu fondarea unei puternice rețele de instituții globale. Dincolo de idealurile pacifiste și altruiste afișate, aceste instituții sunt construite în așa fel încât să asigure un consistent avantaj pentru sistemul economic al Statelor Unite. Dolarul american este moneda de referință a rezervelor valutare globale, în care se efectuează cele mai multe schimburi comerciale și la care se raportează Banca Mondială (BM), Fondul Monetar Internațional (FMI) sau Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Sistemul petrodolar, ce favorizează continuu, în mod implicit, cererea de dolari americani pe piața globală, reprezintă, am putea spune, însuși axul structural al dominației americane pe plan economic.

Sistemul petrodolar este un acord negociat în anii 1970, prin care națiunile OPEC[2] își vând petrolul în dolari, fapt care generează în felul acesta o cerere artificială pentru moneda americană. Potrivit site-lui Investopedia, sistemul petrodolar a fost înființat de către elitele americane pentru a înlocui sistemul Bretton Woods, care a dat faliment în anul 1971, după ce principiul echivalării valorilor financiare cu cantități standard din aur nu a mai putut fi menținut. Motivul a fost acela că după războiul din Vietnam (1961-1975) datoriile SUA au crescut necontrolat, ceea ce a condus la emiterea (tipărirea) de dolari fără acoperire în aur și apoi la inflație. Administrația Nixon a decis în consecință să pună capăt convertibilității dolarului american în aur deoarece nu mai era capabilă să facă plățile internaționale în aur. Ca soluție de înlocuire a vechiului sistem, în anul 1973 „SUA a încheiat un acord cu Arabia Saudită pentru standardizarea prețurilor petrolului în dolari. Prin această afacere s-a născut sistemul petrodolar, care a adus o schimbare de paradigmă, de la o rată de schimb fixă și de la valutele susținute prin aur, la cele ne susținute prin aur și la regimurile cu rată variabilă”[3]. Prin intermediul acestui sistem petrodolar, dolarul american a rămas valuta de rezervă (de bază) a lumii deoarece toate tranzacțiile de vânzare a petrolului au loc în dolari SUA, continuând să stimuleze cererea internațională pentru moneda americană. Să observăm că sistemul petrodolar oferă continuu piețelor financiare ale Statelor Unite surse de lichiditate și intrări de capital străin. Aceasta face să se creeze permanent surplusuri de rezerve în dolari americani pentru țările producătoare de petrol, ceea ce susține apoi un circuit de „reciclare” a acestor surplusuri prin diverse alte investiții masive făcute tot cu dolari americani. Statele Unite și-au putut susține astfel obiectivul de a deveni puterea hegemonică și în economia globală, nu doar pe plan militar.

Aceste observații ne fac să înțelegem mai bine rolul dolarului american în sistemul economic internațional, precum și miza pentru care administrațiile de la Washington au vizat foarte strict și chiar agresiv controlul economic și politic al țărilor deținătoare de petrol din Orientul Mijlociu. Așa cum am arătat pe parcursul lucrării, șirul intervențiilor în forță ale Americii în aceste state a început cu Irakul, în anul 2003. Bineînțeles, intervențiile militare americane au avut cu totul alte motivații oficiale, care aparent nu aveau absolut nicio legătură cu petrodolarul și planurile de hegemonie.

Mecanismul îndatorării statelor

Dolarul este o bancnotă emisă de Federal Reserve Bank (FED), un cartel privat ce are prin lege autoritatea de a emite monedă. Un aspect esențial, asupra căruia m-am referit și anterior, este că din anul 1971 moneda americană nu mai are acoperire în aur. În data de 15 august 1971 președintele american Richard M. Nixon a șocat piața globală atunci când în mod oficial a pus capăt convertibilității internaționale a dolarilor americani în aur, aducând astfel sfârșitul acordului Bretton Woods.

Din acel moment moneda americană a devenit „monedă fiat”, adică o entitate abstractă, ce nu mai este susținută de vreo valoare fizică.

Prin anularea acoperirii în aur a dolarilor, Washington-ul a afectat nu numai politica economică americană, ci și politica economică globală. În sistemul Bretton Woods toate monedele își echivalau valoarea în raport cu dolarul. Iar dolarul își deriva valoarea din prețul fix stabilit al rezervelor de aur. Dar când valoarea dolarului a fost detașată de aur, el a devenit ceea ce economiștii numesc o „monedă plutitoare” (floating currency). Prin termenul „plutitor” se înțelege că moneda nu este atașată, nu este echivalată în raport cu o valoare fizică, externă. Termenul cel mai utilizat este acela de „fiat money”. Bineînțeles, de când dolarul a devenit o monedă „plutitoare”, și restul monedelor care anterior fuseseră echivalate în dolari, au devenit la rândul lor „valute plutitoare” (monede fiat).

Prin emiterea la scară mondială a unei valute care nu este fixată de vreo valoare fizică și pentru care percepea și anumite taxe, Federal Reserve Bank și-a dezvoltat un interes puternic în menținerea unei cereri globale, stabile și în creștere pentru dolarii SUA. Și, într-adevăr, puterea de dominație a dolarului american a crescut continuu, iar celelalte state ale lumii au ajuns să contribuie în mod implicit la acest proces care de fapt le creează o dependență păguboasă. Iar dacă vreun stat ajunge în dificultate economică, cartelul[4] instituțiilor financiare globale propune o soluție seducătoare: să îi acorde împrumuturi. Dar afluxul de dolari va aduce o ameliorare doar pe termen scurt. Pe termen lung dependența de dolar se accentuează întrucât împrumuturile devin aproape imposibil de returnat. Prin această veritabilă cursă statele intră într-o spirală a datoriilor care cresc amețitor de la an la an, fapt care la nivel politic le face mult mai ușor de influențat. Iată pe scurt cum statele lumii ajung progresiv prin acest sistem în postura de state vasale sistemului financiar internațional.

Bineînțeles, situația a generat în timp din partea statelor înșelate o serie de inițiative de a trece la alte monede de referință. Dar aceste încercări au fost prompt și aspru pedepsite. Sub diferite pretexte respectivele țări au fost atacate economic și chiar militar de NATO (condusă de SUA) și nu de puține ori conducătorii acelor state au fost asasinați și înlocuiți cu alții mai… cooperanți.

În acest punct devine necesar să evidențiez un lucru: sistemul financiar ce controlează lumea nu avantajează Statele Unite ca națiune, ci doar „Elita” financiară internațională, care și-a stabilit centre de control global în America și care se folosește de administrația de la Washington. Să observăm în acest sens că deși aceste elite financiare au acumulat bogății uriașe, poporul american însuși este îngenuncheat și dominat prin inginerii financiare. Fără a intra prea mult în detalii, menționez că dolarii americani sunt emiși de instituția privată Federal Reserve Bank sub formă de împrumut acordat guvernului Statelor Unite, sub titulatura de „Note ale Rezervei Federale”. Pentru acest împrumut Federal Reserve percepe și o dobândă, a cărei rată tot FED o stabilește. Evident, cu cât sumele „împrumutate” sunt mai mari, cu atât dobânzile sunt mai uriașe. Acesta este unul dintre motivele (foarte puțin aduse în atenția opiniei publice) care explică de ce Statele Unite au început de zeci de ani să acumuleze datorii colosale.

Înțelegând foarte bine că acest sistem financiar înrobește și distruge economia americană, în data de 4 iunie 1963, preşedintele J.F. Kennedy a emis un ordin executiv (ordinul cu nr. 11110) prin care a retras FED autorizarea de a tipări bancnote și a transferat această funcție Trezoreriei SUA, pe care a împuternicit-o să tipărească dolari cu titulatura de „United States Note”. El urmărea în feul acesta să stopeze frauda prin care Federal Reserve extorca poporul american prin bani falși pentru care lua și dobândă. În raportul său economic prezentat în fața Congresului, Kennedy spunea: „Solicit Congresului să ia măsuri prompte și să abroge (…) autorizarea Sistemului Federal de Rezervă să emită bancnote”[5]. După cum știm, la câteva luni după ce a semnat acest ordin, în noiembrie 1963, J.F. Kennedy a fost asasinat.

Să remarcăm și că în 2008, atunci când criza economică a lovit întregul sistem financiar american (cu repercursiuni în plan global) statul american a introdus politici fiscale atipice (cum ar fi „bail out” (salvare), „quantitative easing” (relaxare cantitativă) sau „ratele dobânzilor negative”), care au avut scopul de a injecta bani în mod preferențial către sectoarele considerate a fi „too big to fail”, prea mari ca să falimenteze (în special bănci). Tot greul crizei a fost suportat de clasa de mijloc și de cei cu venituri mici, ceea ce le-a ruinat situația financiară și în cele din urmă a adâncit și mai mult prăpastia dintre bogați și săraci.

În prezent, pe fondul uriașelor cheltuieli militare și a devalorizării progresive a dolarului, are loc o agravare a situației fiscale americane. Guvernul federal a ajuns în 2019 la un deficit bugetar de 1,1 trilioane de dolari pe an, ceea ce este imens. Mai exact, SUA are 3,7 trilioane de dolari încasări și 4,8 trilioane cheltuieli. O mare parte din cheltuieli o reprezintă bugetul militar, care este de 700 de miliarde de dolari pe an. Având în vedere deficitul bugetar, înseamnă că economia SUA merge pe ansamblu în pierdere. Datoria SUA a ajuns la o valoare astronomică, este cea mai mare din lume! Dar v-ați întrebat cui datorează America acești bani? Ei bine, răspunsul este edificator: în primul rând instituțiilor financiare care au „împrumutat”-o, desigur! În concluzie, deja a devenit un fel de secret „la vedere” că administrațiile de la Washington, împreună cu Congresul SUA, sunt dependente de Federal Reserve, pe care însă nu o pot reglementa cu adevărat.

În ceea ce privește politica economică externă, constatăm tot mai des în ultimii ani că administrațiile Statelor Unite (ce respectă anumite influențe) sancționează, obstrucționează și blochează prin covârșitoarea dominație a pieței monedei americane, orice stat care nu se supune directivelor Casei Albe. Printre statele intensiv supuse sancțiunilor în perioada actuală se numără Rusia, China, Iran, Turcia sau Venezuela. Departe de a fi simple „amenzi”, sancțiunile pot avea un impact deosebit de sever în economia țării vizate pentru că implică blocarea unor tranzacții de vânzare/cumpărare pe piața globală și multe alte restricții deosebit de incomode. Iar ceea ce este cel mai grav este că sancțiunile efectiv ucid oameni. Media corporatistă vesti că evită această fațetă a realității și preferă să lase să se înțeleagă că sancțiunile ar fi un fel de măsuri blânde de atenționare. Măsuri care doar frânează economia și creează o imagine proastă „elitelor corupte” sau „dictatoriale” ale statului vizat. În realitate, sancțiunile afectează în primul rând populația pentru că restricționează accesul la apa potabilă, la hrană și la medicamente.Pentru a ne face o imagine despre efectul dezastruos pe care blocada sancțiunilor o poate produce reamintesc că în urma embargoului aplicat Irakului prin intermediul ONU (la inițiativa SUA), în perioada 1990-2003, au murit 1,5 milioane de irakieni, dintre care peste jumătate de milion de copii.

Pentru a spune și mai clar lucrurilor pe nume, sancțiunile au devenit o rutină, o armă economică  prin care neoconii din Washington urmăresc să aducă la disperare o națiune, să creeze o revoltă și apoi să intervină militar din motive umanitare, pentru a salva populația și pentru a institui democrația.

Să facem o scurtă trecere în revistă, cu date concrete. Conform US Department of the Treasury[6], președintele Obama a semnat o sută de sancțiuni în timpul celor zece ani cât a stat la Casa Albă. Însă Trump deja l-a depășit după doar doi ani, aprobând câteva sute de sancțiuni. Iată o parte dintre ele.

Aplicarea cea mai distructivă a sancțiunilor are loc în Iran, față de care Trump a anulat un tratat economic major și a introdus 143 de sancțiuni ce au slăbit drastic economia iraniană.

În Siria, Trump a autorizat 287 de sancțiuni pentru regimul Bashar al-Assad, aproape dublu față de numărul de sancțiuni aplicate de Obama.

În Coreea de Nord 80 de sancțiuni, în Libia 43.

Pentru Federația Rusă, Trump a ordonat 105 sancțiuni noi pentru felurite motive, mergând de la anexarea Crimeei și pretinsul amestec în alegerile din 2016, până la așa-zisa tentativă de otrăvire a spionului Serghei Skripal. Plus alte vreo 40 de sancțiuni care se referă la atacuri cibernetice.

În Venezuela sancțiunile impuse de SUA au un efect devastator. Pe lângă faptul că țara era deja grav afectată de sancțiunile lui Obama, Trump a introdus 63 de noi sancțiuni, care practic anulează orice șansă a guvernului Maduro de a redresa economia.

Peste toate acestea, America amenință că orice țară care ar avea curajul să mențină relații comerciale cu statele de pe „lista neagră”, va fi la rândul său sancționată pentru că ar submina ordinea internațională. Să intrăm în câteva detalii care vor împleti aspectele economice cu cele politice.

(va urma)

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,