Acțiunea directă: o cale de impas semnalată de inamic

09:38, 1 iulie 2019 | Cărți | 424 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Lucien Cerise: Din cartea ”Neuro-pirații”

 

Care ar fi în Franța lui 2015 fezabilitatea practică a opțiunii numite ”revoluționară”? Care este potențialul de reușită al unei acțiuni ce constă în a pune mâna pe arme pentru a declanșa o insurecție populară care să ducă la o răsturnare a regimului în funcție? Știind că insurgenții se vor găsi rapid în opoziție față de profesioniștii violenței fizice, faimoasele ”forțe de ordine” (adeseori de fapt ”forțe de dezordine”) ale poliției și armatei, această opțiune presupune minim un antrenament specific pentru tehnicile de luptă, precum și o condiție fizică în stare să facă față adversarului. Autorul acestor rânduri, aplicându-și lui însuși o metodă științifică experimentală în cadrul unui test de fezabilitate pentru care a fost propriul cobai, și-a luat răgazul, vreme de mai mulți ani, de a se pregăti fizic și mental pentru metodele paramilitare, practicând armele de foc și inițiindu-se în lupta corp la corp (close combat), mergând ”pe terenul” manifestațiilor și mișcărilor sociale care degenerează în vitrine sparte, mașini incendiate și diferite sabotaje, în fine, intrând în anumite medii sociologice zise ”marginale” sau ”extremiste”, ele însele plasate sub supraveghere, toate acestea completate de o abordare istorică și conceptuală (lecturi și conferințe) a chestiunilor legate de informații și de strategie militară.

În urma acestui studiu îndelungat se impun mai multe concluzii: fără o condiție fizică de nivel optimum și o experiență trăită și practică a situațiilor de stres, deci fără o condiționare specifică a minții și trupului, a cărei abordare nu poate fi furnizată decât de un antrenament zilnic pe termen lung cu o încadrare de nivel profesional de tip ”forțe speciale”, nu rezistăm decât zece minute în fața inamicului. Un adevărat hău separă amatorul de profesionist, pe care nici nu îl bănuim înainte de a ne fi confruntat cu el, și care ne face modești atunci când am apucat să gustăm un pic din el.

De altfel, pentru a nu-i mai descuraja pe cititorii noștri să o ia pe calea acțiunii directe și violente, să observăm că toate revoluțiile aparent populare și venind de jos, de la 1789 la pseudo-Primăvara arabă, trecând prin 1917 și Mai 68, sunt întotdeauna în fapt pilotate de la vârf de minorități active, servicii de informații, ”societăți de gândire” mai mult sau mai puțin discrete sau secrete, mafie și    diverse lobbies. Și deaorece natura poporului este conservatoare și pașnică, până la resemnare, ea nu se lansează niciodată spontan în întreprinderi de destabilizare a ordinii comune stabilite. În plus, puciurile, loviturile de stat și revoluțiile diverse sunt operațiuni care presupun un înalt grad de organizare centralizată, deci un număr mic de actori puternic coordonați, dovedindu-se irealizabile sub aspect tehnic de către mase.

Nici un regim politic nu a reunit niciodată 100 % de mulțumiți, există întotdeauna o rațiune, bună sau rea, de a nu fi mulțimiți, ceea ce reprezintă o hrană pentru un substrat de opoziție față de oricare sistem, orcare ar fi el. (A căuta consensul total este, în rest, o fantasmă utopică și politic imatură, nostalgie a universului omogen și homeostatic din uterul matern.) Dar de îndată ce o mișcare de contestare în mod autentic populară se conturează și riscă să reprezinte o amenințare reală pentru regimul în funcție, aceasta e recuperată și dezamorsată sau instrumentalizată de minorități active locale și/sau străine într-o perspectivă de ingerință și de răsturnare a regimului de la putere. ”Să agităm poporul înainte de a ne folosi de el”, spunea Talleyrand.

Puterea, oricare ar fi ea, își pune mereu aceeași întrebare: cum va reuși să-și gestioneze propria exterioritate, propria sa contradicție sau opoziție? Mai degrabă decât să aștepte să apară pentru a încerca să o infiltreze și să o aducă înapoi, cel mai bun mijloc constă în a o crea din timp pe de-a-ntregul piesă cu piesă. În acest scop, o enormă muncă de scrutare și anticipare a gândurilor și comportamentelor este zi de zi aplicată populațiilor. Pentru a nu vorbi decât de Franța, frumoasa noastră țară a fost cu totul plasată de multă vreme sub supraveghere totală, video, telefonică, electronică (Echelon), și sub influență ideologică mai cu seamă de acel ”trolling remunerat” pe forumuri Internet pentru a înregistra tendințele emergente (veghere a semnalelor memetice slabe, decelare a semnelor precoce[1]), dar mai ales pentru a practica dezinformarea, spre exemplu prin intermediul falselor profiluri Facebook, menite să dea iluzia unui număr mare de susținători ai unei idei sau ai unei figuri mediatice. Citim în această privință două texte accesibile pe Internet: Tehnicile secrete de control asupra forumurilor și opiniei publice[2] și Confesiuni ale unui troll remunerat.[3]

Această muncă de supraveghere și de influențare a populației ar fi desigur insuficientă fără informația umană (Humint), adică fără infiltrarea în grupurile politice sau asociative, fără a uita difuzarea de către think tanks-urile puterii a unor elemente de limbaj cu funcție incapacitantă precum antirasismul, antifascismul, anticonspiraționismul, antihomofobia, sans-frontierismul, etc. Acest război cultural pentru cucerirea discursurilor și creierelor se sprijină și pe ”informații ambientale” prin intermediul agenților însărcinați să ia temperatura și care petrec seri întregi ascultând și discutând în bistrourile din cartierele nevralgice. Uneori, chiar patronul barului…[4]

”Detectarea precoce a semnelor de radicalizare trebuie să fie o prioritate”, așa cum spunea Manuel Valls în Libération la 30 mai 2013. Munca de reperare a indivizilor borderline susceptibili să treacă la un act fizic, începând cu simplul agitator de manifestații – eventual instigator și incendiator de mașini – până la criminalul toxicoman, permite neutralizarea lor, dar și recuperarea lor pentru a fi folosiți. Metodologiile de profilare psihologică, precum și de ”anticipare pre-cognitivă” și de inducție comportamentală au ajuns la momentul de față la un înalt grad de perfecționare. În termeni de cibernetică, atunci când apare spontan o turbulență locală și amenință să destabilizeze întreg sistemul, poate fi indicat să se provoace artificial o altă turbulență locală mai puternică, chiar alături, pentru a o absorbi și resorbi pe cea dintâi. Ceea ce se numește și ”contra-foc”. Marea artă a acestui tip de inginerie socială a haosului constă în a provoca din start TOATE turbulențele locale, așa încât să nu mai rămână loc suficient pentru a se forma turbulențe spontante și necontrolate, pentru a se stabili un control asupra tuturor zonelor de turbulență. În termeni de cindinică (cyndinics, engleză – n.tr.), știința gestionării riscurilor, pentru a ne reduce propria zonă de incertitudine, provocăm zone de incertitudine pentru celălalt, zone de instabilitate aparentă în care noi tragem sforile, pentru că noi i-am conceput parametrii.

(va urma)

Traducere de Ruxandra Iordache

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,