Virgiliu Gheorghe: TURNESOLUL – „Covid‒19” sau despre boala egoismului

10:40, 23 septembrie 2020 | Actual | 9 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Despre „Covid” vorbește toată lumea. În ce casă nu se aud comentarii, în ce zi nu pomenim numele acestui virus sau nu vorbim despre pandemia care a dat lumea peste cap? Deschizi televizorul sau radioul ‒ sau, pur și simplu, vrei să parcurgi un studiu pe internet, și undeva pe pagină ți se amintește de „Covid-19”. Da, numai așa se pare că putem spune că suntem în actualitate. E o temă pe buzele tuturor, pentru că viața noastră de acum este marcată puternic de apariția acestui virus. Da, dar nimeni nu se întreabă de ce. Straniu îmi pare și faptul că nici despre etiologia acestui virus nu se întreabă nimeni. Chiar e natural sau a fost fabricat în laborator? A scăpat de sub control printr-o nefericită întâmplare sau a fost răspândit intenționat în lume ‒ și este în continuare răspândit, până când își va atinge scopul? Dumnezeu știe.

Desigur, toate aceste întrebări țin de ordinea lumească a lucrurilor. Există însă și o altă ordine, duhovnicească, ce o determină pe prima, după cum spunea Sfântul Sofronie Saharov, căci cele două realități se întrepătrund și se influențează reciproc. Despre cauzele spirituale ale pandemiei nu am auzit să se vorbească. Poate că, într-adevăr, mai vezi vreo bătrânică tânguindu-se: „Păcatele lumii, maică!” ‒ dar nu dintre cele care urmăresc cu aviditate telenovelele și știrile TV. În rest, suntem cel mult interesați de evoluție și internări, de numărul de cazuri, de câți s-au mai vindecat sau câți au mai murit și dacă n-o să ne bage „ăștia” iar în stare de urgență. Lumea pare mai curând anesteziată de explozia lui „Covid-19” în societate, decât conștientă de tot ce înseamnă el.

Deși toată lumea e stresată și-l privește ca pe un blestem ‒ și, cine știe, poate chiar așa și este ‒, nu sunt văzute și părțile bune ale pandemiei. De pildă, de când cu noul coronavirus, oamenii au început să se gândească mai des la moarte. Sunt mai înfrânați, chiar dacă fără voia lor. Șederea în casă, purtarea măștii și toate celelalte măsuri de siguranță presupun o anume ascultare, pe care o putem vedea ca pe un exercițiu la ascultarea ce I s-ar cuveni lui Dumnezeu. Câți însă oare vor ajunge la ea? Pe urmă, multe dintre ideologiile antihristice, care ne sufocau până mai ieri, au trecut în plan secund. Nu se mai discută obsesiv despre drepturile omului de a-și defini orice identitate i se năzare, în afară de cea pe care Dumnezeu Însuși i-a dat-o prin fire. Și lista părților bune ar putea continua.

O chemare continuă la pocăință

Într-adevăr, pandemia poate fi privită ca o mustrare pe care Domnul a îngăduit-o peste lume, venită, precum ciuma din vremea lui David, în primul rând pentru semeția omului contemporan, care până mai deunăzi credea că „totul e posibil”, că existența i-ar putea fi prelungită la nesfârșit de „atotputernica știință” și multe altele. Și iată că un virus mai mic de un micron aruncă în derizoriu toată această emfază. Dar despre mustrarea lui Dumnezeu și pocăința noastră nu vorbește mai nimeni. Cum ar fi fost dacă peste tot unde se scrie despre „Covid” să se fi pomenit și despre pocăința ninivitenilor, și despre nevoia lumii de curățire de păcat, și despre marea milă a lui Dumnezeu, Care așteaptă de la noi să facem un mic pas, pentru a face El Însuși tot restul pentru noi? Pe noi însă, chiar și în biserici, ne preocupă mai mult măștile și cum să nu ne contaminăm de la Sfânta Împărtășanie sau de la sărutarea icoanelor. A apărut, mai nou, și o teologie a sterilizării, ca pogorământ necesar de la legea lui Dumnezeu.

ADVERTISEMENT

Sigur, e greu și să ne imaginăm că la televizor vom auzi vreodată „glasul celui ce strigă în pustie”. O mortalitate de până în 0,5% pare că nici nu justifică un astfel de mesaj, dar dacă în locul coronavirusului ar fi fost un virus MERS, care are o mortalitate de până la 30%, nici atunci nu s-ar justifica? Ce fac însă stăpânitorii lumii cu mijloacele lor este mai greu pentru noi să ne dăm seama, dar în biserici nu ar trebui oare să auzim vorbindu-se despre pocăință? Aici slujbele nu ar trebui să înceteze o clipă, nici rugăciunile și lacrimile noastre, ale tuturora, pentru păcatele noastre. Aici ar trebui să fie continuă chemarea la schimbarea vieții prin schimbarea minții, prin metanoia. O chemare continuă la pocăință. Vă puteți închipui așa ceva, sau nici măcar nu ne mai punem problema? Credem oare că fără pocăință se va putea rezolva ceva? Desigur, cei fără de credință caută explicații naturale și așteaptă soluții științifice, eventual vaccinul eliberator. Dar ce fac, totuși, cei ce-și zic „credincioși”? Ce facem noi, toți, preoți și ierarhi, credincioși mai mult sau mai puțin practicanți, care credem că există Dumnezeu? De ce nu ne punem toată mintea și inima în Hristos? De ce nu mai putem face astăzi un efort de pocăință colectivă pentru păcatele noastre și ale lumii în care trăim?

Ceva, cu siguranță, s-a schimbat în structura lăuntrică a omul contemporan, a lumii creștine în ansamblul ei. Ne doare, dar parcă nu mai simțim și durerea celorlalți, a „întregului Adam”. Pentru aceasta nici durerea noastră nu mai poate fi asumată cu ușurință în Hristos. Ne doare ‒ și-atât! Nu mai vrem decât să ne eliberăm de durere, într-un plan fizic sau psihologic, dar acest lucru nu ne tămăduiește, pentru că nu este o durere purtată împreună cu Hristos. Și aici este principala boală a omenirii, pentru care „Covid”-ul nu e decât un „turnesol”. Căci coronavirusul, cu toate distanțările și măștile lui, nu face decât să ne arate dureros că ne-am separat unii de alții prin egoism, după ce tot egoismul ne-a separat de Însuși Dumnezeu.

Și, pentru că egoismul ne „pune la distanță” de Hristos, am ajuns să fim infinit de departe și de propriul nostru sine, de tot ce avem mai adânc, mai adevărat în noi înșine. De aceea, atât timp cât nu vom anula mai întâi nesfârșitele distanțe din noi înșine, cât nu vom așterne punți pentru uriașele hăuri lăuntrice și nu ne vom scoate măștile de pe chipul sufletului, tămăduirea noastră și a lumii va fi imposibilă. Vom rămâne bolnavi și singuri, chiar dacă nu ne vom îmbolnăvi niciodată de „Covid”, așteptând o minune din afara noastră, dar fără ca noi să facem nimic, fără să facem pocăință, fără să ne întoarcem cu adevărat la Domnul. Iar așteptarea noastră va fi zadarnică, pentru că nu va avea nimic de-a face cu credința lucrătoare, ci mai degrabă cu fatalitatea ce nu poate aminti decât de niște zei ce dau cu zarul.

Adevărata noastră boală

Coronavirusul a developat starea duhovnicească a lumii în care trăim – ca orice năpastă din istoria omenirii, ce nu poate fi complet lipsită de orice rațiune și pronie – și ne-a pus în fața ochilor nenumărate imagini ale dezbinării la care ajuns umanitatea, ce zace inertă pe patul morții de egoism. Căci nu numai un singur om, nu numai un singur popor, ci cu toții suferim de aceeași boală. Ceea ce nu înțelegem însă este că dezbinarea aceasta și neputința noastră de a ne întoarce la Hristos printr-o pocăință personală și colectivă sunt lucruri mult mai grave decât „Covid”-ul. Acestea ne pun mult mai mult în pericol existența. „Covid”-ul nu este decât un mic test prin care Domnul îngăduie să trecem, ca să ne arate care e adevărata noastră boală. Dacă însă nu vom repara nimic în sens ontologic și duhovnicesc, vor urma alte ispite care, în raport cu „Covid”-ul, vor fi precum războaiele atomice față de luptele cu arcul și sabia.

Așadar, ce ar trebui să înțelegem? Că toți suntem una cf. Ioan 17:21, că Hristos S-a jertfit pentru întreaga lume și suferă clipă de clipă pentru fiecare din noi, că vindecarea nu poate fi individuală, iar dacă nu vom găsi puterea să ne rugăm pentru întreaga lume, nici pentru noi nu vom mai avea puterea să ne rugăm. „Covid”-ul încearcă să ne îndepărteze unii de alții, dar noi să căutăm să ne apropiem cu cât mai multă dragoste de aproapele nostru, pentru a-l ajuta, pentru a-l mângâia, pentru a-i da nădejde. „Covid”-ul ne terorizează cu gândul la o moarte iminentă, dar noi să ne punem viața în mâna lui Dumnezeu. Da, unii au făcut tot posibilul ca prin „Covid” să fie adusă moartea în lume, noi însă, dacă vom ști cum să dăm un răspuns duhovnicesc acestei provocări, vom face în așa fel încât prin această boală să fie adusă în lume mai multă nădejde, mai multă întrajutorare, mai multă dragoste și mai multă rugăciune de pocăință, cu durere pentru păcatele noastre și pentru păcatele întregii lumi, pentru că toți suntem din Adam și părtași suferințelor aceluiași mare neam al umanității.

ADVERTISEMENT

Aceasta credem că este calea pe care Domnul ne-o arată și prin „Covid”, acum, mult mai aproape de venirea Lui.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in revista  Familia Ortodoxa/august 2020

Sursa: https://www.activenews.ro

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,