Trump, pacificator sau instigator la război în Orientul Mijlociu?

09:07, 15 ianuarie 2019 | Actual, Externe | 920 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Dacă îndepărtăm fanfaronada președintelui american și anunțurile sale șocante privind retragerea SUA din Orientul Mijlociu, faptele nu arată decât că SUA continuă, prin statul profund, aceeași politică externă a tandemului Clinton-Obama.

Totul a început cu așa-zisa ”primăvară arabă”, un șir de revolte facilitat de limba arabă ca lingua franca și de rețelele sociale. A început în ianuarie 2011, în Tunisia, o țară aflată sub influența Frantei. La cel moment, ministrul de Externe francez, Michele Alliot-Marie, se afla în vacanță chiar în Tunisia dictatorului Zine El-Abidine Ben Ali, căruia chiar i-a promis sprijin la nivel de know-how pentru oprirea revoltelor. Se pare că Parisul nu avea știință de mișcarea de răsturnare a regimului din Tunisia. Tunisia, o țară mică, fără greutate strategică, relativ prospera și o destinație turistică, implicată în multe parteneriate cu UE, fusese aleasă pentru a da scânteia revoltelor arabe în state cu adevărat importante – Siria, Libia. De cine fusese aleasă? Se pare că nu de Franța. Protestele se întind însă unde nu trebuia – în Egipt – lucru demonstrat de faptul că întreaga revoluție egipteană (cu venirea la putere a Fraților Musulmani) a fost inversată printr-o lovitură de stat militară ce a adus la putere, până azi, un regim cel puțin la fel de represiv și militarizat precum cel al lui Hosni Mubarak, lucru demonstrat apoi de achitarea membrilor familiei Mubarak și de condamnarea la moarte a liderilor politici aduși la putere de ”primăvara egipteană”. Să fi fost revolta din Egipt riposta Franței la ”deranjul” provocat în zona sa de influență? Doar timpul va putea răspunde la această întrebare. Dincolo de Egipt, revoltele din Bahrain și războiul devastator ce are loc și acum în Yemen au fost celelalte produse secundare ale ”primăverii arabe”

Un memoriu pentru Hillary Clinton echivalent cu un război

În cele din urmă, revolta a atins ținta – în august 2011 este asasinat Muamar Gaddafi, iar în aprilie izbucnesc protestele din Siria. Un an mai târziu, secretarul de Stat Hillary Clinton primește un memoriu din partea diplomatului James Rubin, fost membru al administrației Bill Clinton. Memoriul, publicat de WikiLeaks și analizat acum de Consortium News, stabilește practic pașii SUA în Orientul Mijlociu. În primul rând, Clinton este consiliată să nu încheie un acord nuclear cu Iranul. Apoi, Clinton este sfătuită ca SUA să intervină pentru îndepărtarea regimului Assad din Siria, inclusiv prin susținerea grupărilor de opoziție inflitrate de elemente jihadiste și teroriste. Washingtonul ar trebui să coopereze ”cu aliați regionali ca Turcia, Arabia Saudită și Qatar, pentru a organiza și antrena forțele siriene rebele”, arată memoriul. Nu trec decât câteva luni și, în august 2012, un raport al spionajului militar al SUA arată cât de periculoasă este această strategie. Raportul avertiza că unii dintre aliatii SUA sprijină crearea ”unui principat salafist” în estul Siriei, care să pună presiune pe Assad. Raportul mai avertiza că acest ”principat” poate evolua într-un ”Stat Islamic”. După doi ani, în 2014, apărea oficial temutul Stat Islamic/ISIS/Daesh, organizația care a ocupat teritorii întise in Siria și Irak, care a inspirat un lung lanț de atentate teroriste în Europa. După trei ani, în 2015, Europa era lovită de criza refugiaților sirieni. În ciuda avertismentelor, administrația Clinton-Obama, nu a luat nicio măsură.

La șapte ani de la memoriul amintit adresat lui Hillary Clinton, noua admninistrație Trump încearcă să repare coșmarul creat în Orientul Mijlociu. Sarcina este aproape imposibilă, pentru că strategii lui Hillary Clinton nu au ținut cont de reacția Rusiei. Memoriul din 2012 arată: ”Unii spun că implicarea SUA riscă un război cu Rusia. Însă exemplul Kosvo arată altceva. În acel caz, Rusia avea legături politice și etnice cu sârbii, legături care nu există între Rusia și Siria. Chiar și în Kosovo, Rusia nu a făcut nimic mai mult decât să se plângă”. Însă Rusia a intervenit în Siria și a făcut-o mult mai convingător decât în Kosovo. Apoi, ieșirea din mlaștina siriana pare imposibilă câtă vreme deciziile președintelui Trump sunt reinterpretate de membri ai administrației pentru a se mula cât mai mult pe vechea strategie Obama-Clinton.

Politica prin ”subcontractori”

În aceste zile, secretarul de Stat, Mike Pompeo, și consilierul pentru Securitate al Casei Albe, John Bolton, încearcă, în numele statului profund american, să reducă din excesele președintelui Donald Trump. Șocul cel mai mare produs de Trump a fost anunțarea retragerii miliarilor americani din Siria, iar Bolton și Pompeo au luat imediat calea Orientului Mijlociu pentru a-și asigura aliații că președintele a mințit sau a exagerat, că planul SUA este cu totul altul.

Însă John Boldton a văzut că întâlnirea sa cu președintele Turciei a fost refuzată, ba chiar a fost admonestat public de Recep Erdogan pentru liniile roșii pe care le-a pus pentru retragerea din Siria și pentru protejarea aliaților kurzi ai Americii. Când oare un înalt oficial american a mai fost într-o altă țară și i-a fost refuzată o întâlnire cu președintele, pentru ca apoi să fie admonestat public și trimis in SUA cu mâna goală? Iar secretarul de Stat Mike Pompeo a ținut un discurs la Cairo în care a arătat că SUA renunță la sustinerea principiilor democratice în Orientul Mijlociu și nu mai urmăresc aici decât intervenții în interesul SUA, dar pe spezele regimurilor autoritare din regiune.

Pentru publicația The National, din Emiratele Arabe Unite, politica americană în Orientul Mijlociu a administrației Trump începe să ia forma unei structuri corporatiste, prin care SUA deleagă sarcinile de pe teren unor subcontractori. Secretarul de Stat Pompeo a vorbit la Cairo despre cum SUA ”îi vor ajuta pe parteneri” să lupte cu Statul Islamic și pentru a împiedica transformarea Libanului într-un nou front al războiului din Siria. Apoi, Pompeo a lăsat să se înțeleagă un lucru de neconceput în urmă cu câteva luni – SUA sunt dispuse să renunțe la planul îndepărtării regimului Assad din Siria. ”Nu va exista nicio asistență americană pentru reconstrucție în zonele siriene deținute de al-Assad până când Iranul și interpușii săi nu se vor retrage și până când nu se va ajunge la un progres ireversibil către o soluție politică”. Așadar, SUA sunt dispuse să mențină regimul Assad, câtă vreme acesta renunță la alianța cu Iranul.

Cine face politica externă a SUA?

În acest fel, Pompeo se îndepărtează de angajamentul administrației Trump că SUA ”vor conduce din față”, sugerând că se va reveni la strategia administrației Obama, cea prin care SUA ”conduc din spate” acțiunile în diverse zone ale lumii, considera The National. A fost gândită această schimbare de strategie a SUA în Orientul Mijlociu sau este ea consecința paraliziei induse administrației Trump de structurile statului profund, în primul rând prin nesfârșita anchetă a procurorilor FBI privind presupusa complicitate dintre președinte și Rusia, în timpul campaniei electorale din 2016?

O privire înapoi către ultimul an al administrației Trump ne poate aduce câteva răspunsuri. După întâlnirea de la Helsinki din 2018 dintre președinții Putin și Trump, oficialii de la Kremlin au crezut că relația bilaterală poate face un pas înainte și că SUA vor lăsa Rusiei rolul de vioară întâi în Siria. Imediat însă, dosarul sirian a fost preluat de structurile statului de birocrații de la Pentagon, Departamentul de Stat și Consiliul Național de Securitate. În acest fel, concesiile americane s-au evaporat, iar Rusia a continuat cu acuzele că SUA sprijină grupările teroriste din Siria.

În ce privește relația cu Turcia, administrația Trump a lăsat impresia că președintele Erdogan va primi mână liberă în Siria și va putea decide singur soarta milițiilor kurde de aici, care sunt considerate grupări teroriste în Turcia. Bucuria regimului de la Ankara a fost și mai scurtă decât a Rusiei, căci, din nou statul profund american a intervenit și a stabilit linii roșii pentru retragerea SUA din Siria, condiții pe care președintele Trump nu le-a expus vreodată.

A reînviat doctrina Reagan?

Nu puțini analiști consideră că strategia Washingtonului este aceea de a mima o retragere din prim-planul conflictelor din Orientul Mijlociu (din Siria și Afganistan), pentru a lăsa greul pe umerii Rusiei, Turciei și Iranului (cele trei state implicate în formatul Astana de soluționare a conflictului din Siria). Este o strategie care împovărează Rusia cu marile costuri ale acestor războaie, cu responsabilitatea pentru atrocitățile care se vor mai comite și cu prețul uriaș al reconstrucției, totul în condițiile în care SUA vor continua sancțiunile și politica de slăbire a economiei ruse.

Retragerea americană nu va fi una totală, strategică. Mesajul secretarului de Stat Pompeo și al consilierului prezidențial Bolton este că retragerea SUA va fi una tactică, limitată, condiționată. Iar cel mai important este ca Washingtonul urmărește crearea unei alianțe între Arabia Saudită (alături de celelalte monarhii autoritare din Consiliul de Cooperare al Golfului), Egipt, Iordania și Israel.

Întâlnire de taină Israel- Arabia Saudită – Egipt

Israelul și statele arabe amintite par să o fi luat înaintea Washingtonului pe calea acestei Aliante Strategice din Orientul Mijlociu, iar propunerile pe care le-au formulat conțin multe capcane pentru administrația Trump. Publicația Middle East Eye scrie că, în decembrie 2018, într-o capitală din Golf a avut loc o întâlnire între șefii serviciilor secrete din Arabia Saudită, Egipt, Iordania și Israel. Cei patru oficiali au căzut de acord asupra a patru măsuri. Vestea proastă pentru SUA este că cele patru state consideră că pericolul major penru regiune este reprezentat nu de Iran, ci de un aliat din NATO – Turcia (aflată în relații apropiate acum cu Iranul, dar cu o armată mult mai puternică, și, de asemenea, o aliată a emiratului Qatar, singura monarhie din Golf care îndrăznește să nu se supună comandamentelor venite din Arabia Saudită).

Al-Assad, reacceptat pentru a pune piedici Turciei

Prima măsură convenită de șeful Mossadului și omologii săi din cele trei state arabe este aceea de a ajuta administrația Trump să-și îndeplinească promisiunea retragerii celor 14.000 de militari americani din Afganistan. A doua măsură  este aceea de a reduce influența Turciei asupra formațiunilor politice sunnite din Irak, pentru ca acestea să intre în sfera intereselor Arabiei Saudite. A treia măsură este cea amintită chiar de secretarul de Stat Pompeo, la Cairo, săptămâna trecută. Arabia Saudită, Israelul, Egiptul și Iordania sunt gata să accepte perpetuarea regiomului Assad din Siria, cu condiția ca acesta să renunțe la obediența față de Iran. ”Nu se așteaptă ca Bashar al Assad să rupă relația cu Iranul, însa vor ca Bashar să se folosească de Iran, nu să fie folosit de Iran. Mesajul a fost: întoarce-te la politica tatălui tău față de iranieni, pe care i-a văzut parteneri egali, nu suzerani”, spune un oficial din Golf care a oferit informații despre discuțiile sefilor serviciilor secrete arabe și israeliene. Pentru a-l determina pe Assad să facă acest pas, statele amintite sunt dispuse să ofere Siriei susținere împotriva prezenței militare a Turciei și să-i garateze revenirea în Liga Arabă. Acest lucru ar urma să se întâmple la Summitul Ligii Arabe ce va avea loc în martie, în Algeria.

A patra măsură convenita de Israel și cele mai importante state arabe este sprijiirea kurzilor sirieni împotriva Turciei și, în plus, susținerea regimului din Kurdistanul Irakian care caută independența și este considerat din acest motiv un pericol major la Ankara.

Trei dintre măsurile convenite sunt îndreptate împotriva Turciei. Arabia Saudită, unul dintre cei mai vocali dușmani ai regimului Assad, ”a fost de acord cu acest sprijin pentru Assad doar pentru a slăbi Turcia”, spune oficialul citat. Israelul, stat care a bombardat constant ținte din Siria lui Assad, a ținut legătura cu regimul de la Damasc prin intermediul afaceriștilor sirieni creștini și alawiți, secta din care face parte președintele Assad, mai scrie Middle East Eye.

Un NATO arab: soluție sau invitație la război regional?

Este însă posibilă crearea unei Alianțe Strategice în Orientul Mijlociu condusă de Israel și aliații arabi, alături de SUA, care să aplice măsurile amintite mai sus? Arabii îi văd pe israelieni drept inamicul public numărul unu, iar o asemenea alianță ar duce la pierderea încrederii populare în guvernele autoritare din statele arabe implicate. Apoi, o asemenea alianță ar duce la pierderea sprijinului Egiptului și Arabiei Saudite pentru palestinieni, ce s-ar vedea forțați să accepte o soluție finală impusă în conflictuil cu Israelul, lucru ce ar oferi un atu Turciei, ca singur stat musulman care rămâne fidel cauzei palestiniene. În plus, între monarhiile din Golf și Qatar există o disputa puternică, în care bogatul emirat este susținut de Turcia și Iran. Se adaugă situația delicată în care se află prințul moștenitor și liderul de facto al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, acuzat pe baza dovezilor furnizate de Turcia că a comandat asasinarea jurnalistului Jamal Khashoggi. Toate acestea îngreunează mult formarea unei alianțe israeliano-sunnite în Orientul Mijlociu.

Însă poate cea mai mare piedică în calea unui NATO arab este actuala viziune a administrației americane asupra alianțelor. Președintele Trump este mai mult decât nemulțumit de NATO în varianta sa originală. De ce ar mai avea nevoie de un nou NATO, de data aceasta arab? Un ”NATO arab”, numit Alianța Strategică din Orientul Mijlociu sau altfel, ar multiplica multe din problemele actualului NATO, scrie The National Interest. Dacă, așa cum declară surse din administrația SUA, noua alianță își va propune să lupte nu numai împotriva Iranului, ci și a agresiunii, terorismului și extremismului, atunci se va ajunge la situația în care acest nou NATO ar fi îndreptat împotriva propriilor membri. De ce? Pentru că Arabia Saudită a subvenționat masiv curentul wahhabist intolerant, a desabilizat Yemenul, Siria, Libia. Pentru că majoritatea teroriștilor de la 11 septembrie 2001 erau saudiți.

Apoi, nu toate statele acestei posibile alianțe văd un pericol în Iran. Iranul este inamicul numărul unu în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrain (unde majoritatea populației este șiită), un însă în Egipt, Qatar, Kuweit, Oman. ”Oferirea acestui instrumet saudiților este o invitație deschisă la război în regiune, la incompetență și corupție. Arabia Saudită va folosi alianța pentru a-și promova interesele și obiectivele proprii, nu pe cele americane și ale celorlalți membri. Saudiții vor folosi noua alianță susținută de SUA pentru a-i supune pe vecinii lor mai moderați din Golf”, scrie National Interest.

Greu de înfăptuit sau nu, viabilă sau nu, o asemenea alianță menită să se opună Iranului și Turciei se înscrie în strategia administratiei Trump de a conduce Orientul Mijlociu în spirit corporatist, prin subcontractori. ”Abordarea aceasta are un nume – izolaționism – și începe în timpul administrației Obama, doar că atunci se manifesta tăcut și sub acoperire. Diferența este doar că izolaționismul lui Trump este bazat pe intimidare și fanfaronadă, asta în timp ce, în mod public, SUA resping ideea că ar abandona conducerea lumii din perspectiva măreției americane”, scrie The National.

Sursa: https://www.cotidianul.ro

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,