TRANSUMANISMUL DECRIPTAT. Prof. univ. dr. Sebastian Moldovan: Părintele Jean Boboc despre metamorfozele umanului

21:32, 4 ianuarie 2022 | Actual, Cărți, Social | 130 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Transumanismul pare a deveni mitul fondator al etapei istorice în care tocmai am intrat. Putem considera că acordarea Premiului Nobel pentru Chimie din anul 2020 pentru descoperirea – recentă, în 2012 – a celei mai performante metode de manipulare genetică cunoscute până în prezent, este vorba de așa numita procedură CRISPR-Cas9, reprezintă consacrarea de către comunitatea științifică internațională a posibilității de a modifica în mod controlat nu doar structura genetică a celulelor somatice, ci și a liniilor celulare germinale, cu alte cuvinte a genomului și a genofondului uman, cu implicații antropologice și ecologice pe cât de ample, pe atât de greu de prevăzut. Pentru o mișcare precum transumanismul, care propune preluarea evoluției naturale, determinată prin interacțiunea adaptativă, dar aleatorie, dintre organisme și mediul lor de viață, și asumarea direcționării acestei evoluții de către inteligența umană prin produsele sale biotehnologice, editarea genetică cu ajutorul CRISPR-Cas9 oferă nu doar un argument suplimentar că îmbunătățirea omului pe cale tehnologică este posibilă, ci și un plus de credibilitate morală, culturală și politică.

Aceasta nu înseamnă, însă, că știm deja ce avem de făcut cu asemenea posibilități realmente prometeice. Așa cum s-a constatat de multă vreme, ceea ce putem face ia un avans tot mai mare față de ceea ce suntem convinși că merită făcut. Inovația tehnologică, atât de ardent căutată – pentru că produce „plus valoare” și în cursa cunoașterii, și în cea a veniturilor, și în cea a prestigiului – aduce cu sine și o perplexitate morală cu atât mai mare, cu cât experiența de care dispunem pentru a ne întemeia evaluările etice este tot mai recentă și, ca atare, mai restrânsă. Inedite sunt nu doar tehnologiile noastre, ci și efectele asupra condiției umane ca atare (de pildă, fecundarea in vitro, indispensabilă pentru aplicarea editării genetice la terapii de tip germline).

Am putea spune că transumanismul este viziunea optimiștilor, a celor care consideră că riscurile pe care ni le asumăm promovând asemenea intervenții tot mai profunde asupra condiției noastre, până la a-i modifica trăsături considerate definitorii, inalterabile și indiscutabile, vor fi mai mici decât beneficiile de care putem avea parte, până nu de mult de neimaginat, precum înlăturarea maladiilor genetice, „tratarea” îmbătrânirii, prelungirea vieții și a calității acesteia – fizice, psihologice și chiar morale – la scara centenară, dacă nu chiar la imortalitatea fizică. În tabăra opusă se află cei care adoptă o viziune mai degrabă sceptică sau pesimistă, insistând asupra nenumăratelor incertitudini în care ne aflăm în privința implicațiilor concrete – medicale, psihologice, economice, sociale, politice, culturale – nu doar ale aplicațiilor acestor tehnologii, dar și ale cercetărilor indispensabile pentru translația din laborator în practica clinică. Un proverb de origini imemoriale spune că „paza bună trece primejdia rea”; în termeni actuali, recurgerea la principiul precauției pare cu atât mai justificată cu cât structura de piață a relațiilor globale, inclusiv în domeniul cercetării și dezvoltării tehnico-științifice, creează o presiune concurențială crescândă și tot mai greu de stăpânit. [1]

Printre obligațiile unei precauții mature este și cea a cunoașterii cât mai profunde și cât mai largi din partea publicului, deoarece nu doar viața, activitatea sau interesele oamenilor de știință sunt afectate de noile tehnologii. [2] După un alt principiul etic, toate persoanele afectate au dreptul de a fi consultate și responsabilitatea de a se pronunța în deciziile privitoare la aplicarea acestor tehnologii. În acest sens, toate posibilitățile de popularizare serioasă a problematicilor multiple implicate reprezintă contribuții bine-venite. În vederea unei asemenea cunoașteri, Editura Doxologia pune la dispoziția publicului de limbă română, în traducerea lui Emanuel Valeriu, acest volum remarcabil al regretatului Părinte Jean Boboc. Prin experiența sa profesională și participarea sa angajată la prezența Bisericii în viața cetății, Părintele Boboc este, probabil, cea mai calificată persoană să ne ofere o prezentare comprehensivă, dar accesibilă, a ideilor directoare ale curentului transumanist și ale implicațiilor posibile ale acestora în viața noastră.

*

Jean Boboc s-a născut în 1943 în Franța, din mamă franceză și tată român, de origine vâlceană, de la care a moștenit pasiunea pentru ființa umană, în măreția și precaritatea sa – tatăl fiind medic –, cât și preocuparea pentru cultura și spiritualitatea românească, întărită și rafinată în cercurile intelectuale și bisericești ale emigrației francofone românești. Licențiat apoi medic, specialitatea Farmacologie și Toxicologie clinică, la facultatea de medicină din Paris, s-a dedicat profesional cercetării medicale aplicate, în Franța și Statele Unite, și, ulterior, conducerii unor companii farmaceutice din SUA, Canada și America latină. Doctorul Boboc a fost o figură importantă în mediile exilului românesc din Franța și America. În 1974 a fondat și a devenit președinte al Asociației francezilor de origine română și al Bibliotecii române din Paris (cu sediul la celebra biserică românească din rue de Beauvais, în Cartierul Latin), după modelul celei din Freiburg, și a contribuit prin conferințe și publicații la păstrarea și promovarea conștiinței și culturii românești în Occident, în special la cunoașterea istoriei și a situației românilor din teritoriile dezmembrate, de dincolo de Prut, dar și a celor din sudul Dunării. A fost în toate privințele o personalitate cu preocupări multilaterale, cele profesionale, științifice, interferând permanent cu cele culturale și social-politice și cu interesul pentru viața spirituală și religioasă, cel din urmă debutând în adolescență și devenind dominant în puterea vârstei.

Sub șocul morții timpurii a tatălui (în ziua în care fiul împlinea 18 ani) și al întâlnirii cu Părintele Vasile Boldeanu, parohul bisericii pariziene, tânărul Jean descoperă universul spiritual al Ortodoxiei și se implică în viața parohiei, inclusiv ca și consilier al acesteia. La sfârșitul anilor ’60, într-o perioadă marcată de revoluția studențească și sindicalistă, urmează, influențat de Mircea Eliade, cursurile de la Institutul de Știință și Teologie a Religiilor din cadrul renumitului Institut Catholique de Paris. Peste ani, revenit din SUA, studiază teologia la Institutul Teologic Ortodox „Saint Serge” din Paris, unde obține licența, în 2006, apoi titlul de master, în 2008, și doctoratul, în 2013. Între timp, fusese hirotonit ca diacon, în 2007, iar în mai 2009, ca preot, de către IPS Mitropolit Iosif, pentru biserica Sfinților Arhangheli din Paris, cu ocazia consfințirii reunificării, după 61 de ani de separare, între comunitatea românească din exilul francez și Biserica Ortodoxă Română, ocazie cu care biserica din capitala Franței a devenit catedrala Mitropoliei Ortodoxe Române din Europa Occidentală și Meridională. [3]

Sub auspiciile aceleiași Mitropolii, în 2008-2009, ia ființă Centrul Ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae”, o remarcabilă instituție bilingvă de educație și misiune teologică, pentru formarea continuă a clerului, cateheților și laicilor din cuprinsul eparhiei, dar nu numai, al cărui prim decan a fost Părintele Boboc și unde a predat cursuri de antropologie și de bioetică. Sub egida Centrului, Părintele a început proiectul de traducere în limba franceză a capodoperelor marelui teolog român Dumitru Stăniloae, reușind să publice în timpul vieții două dintre acestea, Spiritualitatea ortodoxă/Ascetica și mistica și Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă. [4]

În calitate de preot și de profesor de bioetică, atât la Centrul „Dumitru Stăniloae”, cât și la Institutul Teologic „Saint Serge” – aici, ca urmaș la catedră al binecunoscutului teolog american Pr. John Breck, unul dintre pionierii bioeticii ortodoxe -, Părintele Boboc a reprezentat Patriarhia Română în grupul tematic de lucru privind bioetica al Conferinței Bisericilor Europene (CEC). [5] Activitatea sa din ultimii în spațiul public, pe teme de antropologie, apologetică și bioetică, prin emisiuni, conferințe, interviuri, participări la simpozioane și alte forme de manifestări academice, l-a impus ca o voce proeminentă a Bisericii Ortodoxe, [6] însă i-a afectat sănătatea. Recidiva unei suferințe mai vechi l-a obligat la o lungă spitalizare, iar în seara zilei de 4 aprilie 2019, Joia Sfintelor Pătimiri din acel an, Părintele Jean Boboc a ieșit din vadul acestei lumi pentru a participa de dincolo la Misterul Pascal.

*

Volumul de față reprezintă a doua operă teologică majoră a Părintelui Boboc, continuarea unei alte lucrări de anvergură, Marea metamorfoză, apărută în două ediții la prestigioasa editură pariziană Cerf, [7] o pledoarie pentru depășirea unei interpretări naturaliste și dualiste, dominantă în antropologia occidentală, responsabilă, în opinia autorului, pentru apariția naturalismului modern, mai întâi, și apoi a curentelor deconstructiviste post-moderne, care au pregătit curentul transumanist. Ambele volume își au originea în dizertația masterală intitulată „De animae natura, animation et désanimation. Perspectives eschatologiques”, scrisă sub coordonarea Părintelui John Breck, temă pe care autorul o va prelungi și dezvolta în teza de doctorat „Homo absconditus et eschatologicus. Éléments pour une théo-anthropologie orthodoxe, ternaire, apophatique et pneumatique”, coordonată de Pr. Prof. Nicolas Cernokrak. [8] Această teză va fi publicată ca Marea metamorfoză, din care provine, la rândul său, așa cum vom vedea, Transumanismul decriptat. [9]

Părintele Boboc s-a dedicat acestui proiect de cercetare antropologică pornind de la numeroasele provocări pe care medicina și științele contemporane ale vieții le adresează viziunii creștine tradiționale asupra omului. Dintre acestea, probabil cea mai masivă contestare vizează concepția despre autoritatea absolută a Creatorului asupra începutului și sfârșitului vieții, dacă ne gândim la tehnicile de asistare biomedicală a procreației, la identificarea morții biologice cu moartea cerebrală și la acceptarea tot mai răspândită a eutanasiei. Asemenea viziuni și practici nu ar fi fost posibile fără o schimbare majoră a înțelegerii ființei și ființării umane în raport cu antropologia creștină, schimbare în care apariția evoluționismului și a geneticii a marcat o ruptură epistemologică decisivă. Teologul Jean Boboc nu se situează pe o poziție antiștiințifică; dimpotrivă, ca medic și om de știință, dar și creștin practicant, se alătură mișcării transdisciplinare, inițiate de Basarab Nicolescu, în încercarea de a descoperi acel „terț inclus” prin care credința și știința se pot regăsi și pot colabora pentru recunoașterea demnității și a vocației omului și a creației și pentru împlinirea lor în comuniune cu Creatorul. [10] O perspectivă generoasă, un demers merituos, însă pentru promovarea cărora teologul-om de știință are de înfruntat doi adversari redutabili: o tradiție teologică tot mai îndepărtată de profunzimea originilor și o ideologie scientistă tot mai aproape de lichidarea acestora. Două antropologii antagoniste, cea dualistă occidentală și cea tehnoprogresivistă, ivite, succesiv și cu elemente de continuitate, nu doar de ruptură, din aceeași uitare (ne)teologică a îndumnezeirii și a premisei pneumatologice a acesteia. Primei înstrăinări antropologice și răsturnării ei Părintele Boboc îi dedică Marea transformare, celei de-a doua, Transumanismul decriptat.

Una dintre cele mai profunde schimbări antropologice la care asistăm este separarea radicală dintre sexualitate și procreație. Pe seama drepturilor la „sănătate reproductivă” – de fapt, în mare măsură, a dreptului la avort și la mijloace anticoncepționale -, relațiile intime sunt eliberate de povara „sarcinii nedorite”; pe seama tehnologiilor de fertilizare artificială, procreația este eliberată de „blocajele naturii”. În ambele contexte, în epicentrul controverselor și luptelor culturale și politice, se află statutul copilului nenăscut, mai ales în prima etapă a dezvoltării sale, cea embrionară. Într-o viziune numită generic „sfințenia vieții”, la care aderă în general majoritatea confesiunilor creștine semnificative, acestea recunosc copilul nenăscut ca persoană pe întreaga durată a vieții intrauterine, recurgând îndeosebi la argumentul însuflețirii organismului embrionar și fetal, iar pentru aceasta cele occidentale au trebuit să redescopere însuflețirea imediată, abandonată prin Anselm din Cantebury, Grațian și Toma din Aquino. Or, argumentul însuflețirii a fost formulat și transmis într-o perioadă în care cunoștințele de embriologie erau precare (practic, fără cunoașterea gameților și a dezvoltării embrionare mai ales înainte de implantare). Cunoștințele contemporane schimbă total datele problemei, afirmă Părintele Boboc: întâlnirea gameților, fertilizarea, singamia nucleelor haploide și formarea zigotului, celula originară a organismului, toate acestea dovedesc că începutul unei noi ființe umane nu este și începutul vieții ca atare. Concepția unui trup care primește viață din afară, prin însuflețire, are o lungă și frumoasă carieră, dar nu mai poate da seama de realitate (p. 456). [11] În plus, însuflețirea întârziată (treptată, mai precis, printr-o succesiune de însuflețiri) poate justifica moral atât crearea, manipularea și distrugerea „pre-embrionilor”, avortul la cerere timpuriu, cât și prelevarea de organe de la pacienți în moarte cerebrală, de vreme ce un suflet rațional nu poate fi presupus înainte de apariția cortexului cerebral sau după ce acesta își încetează activitatea (p. 271, n. 1).

La rândul ei, însuflețirea simultană, receptată în creștinismul răsăritean ca doctrină dominantă (astăzi, unica), prin scrierile Sf. Grigorie al Nyssei și Maxim Mărturisitorul, deși salvează unitatea naturii umane și afirmă demnitatea de „chip al lui Dumnezeu” de la concepere, poate fi și ea în dificultate, consideră autorul, prin discreția Părinților față de antropologia prenatală, al căror scop a fost cu precădere unul de natură morală, urmărind combaterea avorturilor. Referințele lor la un statut al embrionului au fost rare și indirecte, legate de alte preocupări (p. 272), ceea ce și explică păstrarea unui echivoc între cele două opțiuni explicative, traducianismul și creațianismul (p. 197; 459), primul predominat la Sf. Grigorie al Nyssei, cel de-al doilea la Maxim Mărturisitorul, și astfel a unei ambiguități privind rolul Creatorului în ivirea pe lume a unui nou suflet și chiar a responsabilității Sale proprii în această venire (p. 459). [12] Pentru Părintele Boboc, neclaritatea privind unirea sufletului și a trupului – cum și când se unește cu organismul incipient? – o atrage pe cea privind originea acestuia – de unde apare? – și, mai important, pe cea privind ontologia acestuia: de fapt, ce este sufletul? Însă această discreție nu este nici întâmplătoare, nici irelevantă. Ceea ce pare a fi un deficit doctrinar se dovedește a fi, mai întâi, o caracteristică specifică modului apofatic de a face teologie al Părinților, care nu mizează pe puterea rațiunii, ci pe cea a cunoașterii duhovnicești, adică revelate. În al doilea rând, tocmai această lipsă de „acrivologie” – cum o numește Sf. Vasile cel Mare în canonul al doilea – privind viața intrauterină și, mai general, originea sufletului, face ca viziunea inspirată a Părinților să rămână deschisă unei convergențe cu teoriile științifice actuale (p. 329; 234, n.1).

Totuși, Părintele Boboc acuză deficiența antropologiei patristice în cea ce privește ontologia sufletului, precum și prețul plătit de aceasta pentru o altă convergență, cea din secolul al IV-lea, când deschiderea spre cultura epocii, dominată de neoplatonism, ar fi diminuat – ulterior până la estompare – , viziunea tripartită sau ternară asupra naturii umane – compusă din trup, suflet și duh – specifică antropologiei preniceene, mai ales Evangheliilor și Sf. Ap. Pavel. Într-adevăr, în 1 Tes 5,23, acesta scrie: „Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit și întreg duhul vostru și sufletul și trupul să fie păzit, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”, iar un duh al omului mai este menționat în pasaje precum Rom 8,16; 1 Cor 2,11; Cor 2,13; 7,13; Evr 4,12. Pornind de ceea ce consideră a fi o antropologie paulină tripartită consistentă și de la prezența curentă a trihotomiei la Părinții și scriitorii creștini dinainte de sec. IV (Iustin Martirul, Tatian, Atenagora, Tertulian, Origen), îndeosebi la Sf. Irineu al Lyonului, [13] autorul deschide în Marea metamorfoză un vast șantier de cercetare pentru recuperarea și promovarea acestei viziuni antropologice, dacă nu pierdută, cel puțin uitată sau ascunsă în exprimări care, fie desemnează o dualitate de ordin moral, nu constitutiv (e.g., „omul lăuntric” vs. „omul din afară”; p. 188 sq), fie preferă termenului biblic pneuma pe cel filosofic nous, interpretat, pe cât de frecvent, pe atât de superficial, cu partea cea mai profundă a sufletului, interpretare prin care doctrina creștină genuină a constituției trihotomice a omului regresează într-un dualism platonic.

Părintele Boboc întreprinde o amplă argumentare a distincției deopotrivă ontologice și funcționale a duhului de suflet, trecând în revistă tradiția biblică (printre locurile considerate cele mai relevante: Gen 2,7,22; Deut 6,5; Ps 30,5; 33,17; Luca 1,46-47; 23,43-46; Ioan 3,5-8; 4,21-25; 6,63; 12,25; 19,30, plus cele pauline) și cea patristică răsăriteană; pe lângă pasaje din Părinții amintiți deja, sunt invocate și discutate texte din Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Macarie Egipteanul, Efrem Sirul, Marcu Ascetul, Chiril al Alexandriei, Anastasie Sinaitul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Simeon Nou Teolog, Nichita Stitatul, Teolipt al Filadelfiei, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila. Evident, afectați de uitarea acuzată, autori contemporani reprezentând antropologia ternară sunt mult mai greu de găsit. Dintre ortodocși, autorul îi poate valorifica doar pe Părinții Gheorghi Florovski și Ioannis Romanidis, într-o măsură destul de limitată, André Scrima și Dumitru Stăniloae, ceva mai pe larg, iar pe J.-Cl. Larchet numai incidental. Mult mai mult oferă în sensul dorit doi autori eterodocși, renumitul teolog Henri de Lubac, SJ, și laicul Michel Fromaget, un antropolog francez polimat, cel mai important promotor actual al antropologiei tripartite. [14]

Din aceste resurse, Jean Boboc alcătuiește o serie de argumente probatoare cu valoare euristică inegală, dar a căror putere de convingere rezultă din efectul lor combinat. Nu e locul aici decât pentru a le enumera pe cele mai importante. O parte dintre acestea sunt directe: diferența terminologică, semantică și lexicală, dintre pneuma și psuche în pasajele biblice examinate (passim); argumentul învierii sau al nemuririi prin har, iar nu prin natura sa, a sufletului, creat, cu un început, ca și trupul pe care îl animă (p. 197 sq; 543 sq); distincția categorică dintre viața duhovnicească (spirituală, contemplativă, noetică) și cea psihică, mintală (cognitivă-afectivă-volițională), distincție esențială, specifică isihasmului, și care presupune discontinuitatea ontologică dintre duh și suflet (p. 191 sq; 207; 449 sq). [15] O altă serie de argumente sunt indirecte, punând în evidență dificultățile dualismului antropologic. În principal, Părintele Boboc subliniază chestiunea, destul de confuză și controversată, a părților, puterilor sau facultăților sufletului, model multifuncțional care trebuie să explice diversitatea de roluri pe care acesta le joacă în constituția omului, de la însuflețirea vitală, la tipurile de activități psihologice și comportamentale amintite, până la de rugăciunea curată și experiențele mistice. Părintele deplânge ca incoerentă în raport cu principiul simplității substanțiale a sufletului compartimentarea și etajarea puterilor acestuia, care rezultă inevitabil din dorința de a-i atribui, laolaltă, toate aceste aspecte (p. 2019, 216, 270 n. 2) În schimb, distribuirea lor în două clase, funcțiile naturale psihosomatice – corespunzătoare unității dintre trupul compus și sufletul simplu -, respectiv funcția transformatoare, specifică duhului, în comuniunea acestuia cu Duhul Sfânt (p. 217), ar evita acest neajuns. Și nu ar fi singurul. [16]

Cea mai gravă consecință a antropologiei dualiste o reprezintă, pentru Părintele Boboc, nu o viziune teoretică reducționistă, eronată, ci o existență redusă, ratată, existența specifică acelui „om sufletesc” – firesc sau natural, după cum a fost tradus grecescul anthropos psuchikos din 1 Cor 2,14 -, omul limitat la puterile sale trupești și sufletești (neputincioase, desigur), care a uitat de cea mai importantă dintre dimensiunile sale (iar nu părțile, p. 264), anume duhul, și de cea mai importantă dintre deveniri, cea duhovnicească, calea dinspre chipul natural spre asemănarea prin har cu Creatorul său, adică spre theosis, îndumnezeire. Acestei lipse fatale de înduhovnicire – un adevărat a-pneumatism, cum îl numește – Părintele îi opune „nașterea din nou”, „din apă și din Duh”, a vieții „de Sus”, a „făpturii celei noi”, a „omului duhovnicesc” (pneumatikos), [17] cea despre care vestesc Evangheliile și dă mărturie Tradiția Bisericii și care presupune, în primă instanță, recunoașterea acestei dimensiuni constitutive a existenței umane iar, apoi, valorificarea ei prin practica ascetic-sacramental-duhovnicesc necontenită de unire conștientă cu Hristos în Duhul Sfânt. Venind pe lume într-o condiție deplorabilă, cea de muritori, și ducând aici o existență la propriu larvară (v. Ps 21,6), suntem chemați la o transformare sau transfigurare reală a acesteia, prin procesul unei nașterii nu din viața intrauterină la cea extrauterină, ci din viața psihosomatică la cea duhovnicească, asemenea prefacerii care are loc în ciclul de viață al multor animale, de la stadiul de larvă la cel de adult (p. 210-214; 257-259). În ceea ce îi privește pe oameni, această prefacere ființială are ca temei nu simpla animare a trupului nostru cu suflet rațional – desigur de la bun început, adică de la concepere -, căci aceasta nu este decât omul natural, somato-psihic (cf. p. 457), căzut, omul „tunicilor de piele” (Gen 3,21), pe care îl moștenim filogenetic, prin fluxul unei vieți care curge mereu, în virtutea poruncii originare (Gen 1,28), dar sub forma alterată a nașterii, stricăciunii și morții. Adevăratul ei temei este duhul nostru, prin care Creatorul-Duh mai întâi ne cuprinde și ne asumă, printr-o voință proto-ontogenetică, chiar la ivirea în această lume ca celulă primordială. [18] În acest duh se va sălășlui ulterior, prin Botez, Duhul, unindu-ne cu Hristos tainic, ca să ne ofere întregul parcurs al transformării noastre duhovnicești, nașterea din nou, înfierea, moartea de bună-voie, învierea și moștenirea vieții veșnice ca îndumnezeire. Este marea metamorfoză despre care ne vorbește imperativ Apostolul Pavel (Rom 12,2: „schimbați-vă întru înnoirea minții” (cf. Efes 4,23); iar în 2 Cor 3,18: „ne schimbăm din slavă în slavă, ca după Duhul Domnului”), nu o schimbare oarecare în gândire și comportament – o dezvoltare personală, în termenii de astăzi -, ci nașterea în Duh și prin duh, de la stadiul prenatal prebaptismal, al omului natural, la cel infantil, al nou-născutului în Hristos (1 Cor 3,1), spre stadiul de adult, al maturității duhovnicești în Hristos (Efes 4,13) și spre cel al desăvârșirii eshatologice, ultima dintre schimbări, în care va învia și se va înduhovnici deplin și trupul nostru (1 Cor 15,51) (p. 566 sq). [19]

Privind existența și destinul omului în această perspectivă, Părintele Jean Boboc pledează pentru recuperarea antropologiei revelate teocentrice (p. 190), o teo-antropologie completă, ternară, apofatică, pneumatică și eshatologică, fiecare dintre acești termeni punând în evidență ceea ce lipsește antropologiilor plate, de tip dualist sau monist. [20] Condiția sine qua non este recunoașterea lui homo absconditus, dimensiunea transcendentă a ființei umane, denumită de Tradiție în chip felurit – duh, inimă, minte, om lăuntric. Ca în cazul Duhului Sfânt, însă, a cărui cunoaștere este inefabilă, tainică, duhul omului nu este cognoscibil nici pe calea curentă a conștiinței de sine, nici pe cea intelectuală, rațională, reflexivă și discursivă, ci numai apofatic, în inima smerită și curățită, în cămara ascunsă în care Cel nevăzut este, aude, vede și se face văzut (Matei 6,4). În acest sens, deși desemnat în expresiile „tripartit” sau „ternar” – ca al treilea, sau mai degrabă, primul? – duhul nu poate fi considerat o „parte” a omului pe același plan cu trupul și sufletul, la fel de accesibil empiric ca acestea, ci ca un terț ascuns, inclus și incluziv, despre care putem spune și că se află în miezul nostru cel mai profund, dar și că ne cuprinde, unindu-ne fără confuzie sufletul și trupul în persoana unică a fiecăruia (p. 508). [21]

După Părintele Boboc, pierderea treptată a experienței duhovnicești în creștinismul occidental, tot mai preocupat de puterea logicii și de logica puterii, este cea care explică o altă metamorfoză, anume involuția istorică a credinței și culturii creștine și apariția umanismului deist, apoi ateu, până la anti-umanismele recente. De la o teo-antropologie ternară, la una dualistă, ostilă trupului și opacă la duh, în numele unui suflet ultra-mentalizat, redus la cugetare, apoi la antropologia monistă naturalistă, care nu mai cunoaște decât organismul material și fenomenele „psihice” emergente din acesta, asistăm la o istorie a ascunderii duhului, nu a descoperirii sale, în pofida viziunii lui Ioachim din Fiore și a feluritelor spiritualisme pe care le-a inspirat. Revelarea dialectică a spiritului în istorie pe care o identifica Hegel se dovedește a fi în primul rând un șir de negări: a duhului, a sufletului, a lui Dumnezeu și, în cele din urmă, a omului însuși.

La finalul Marii metamorfoze, autorul adaugă o anexă amplă intitulată „Antropologia morții”, de fapt un capitol dedicat trecerii în revistă a acestor negări, plecând de la ateismul deghizat ca deism în filosofia franceză a Luminilor, unde zămislesc deja germenii eugenismului și ai unei „soluții finale”, urmat de auto-divinizarea omului, metafizică la Feuerbach, politică la Marx, de „omorârea lui Dumnezeu” și ivirea supra-omului la Nietzsche, de „ființa spre moarte” la Heidegger și de omul animal, profund doar în instinctele sale, la Freud, și sfârșind într-un inevitabil dead-end al acestui traseu nihilist, cultura post-modernă, pe cât de deconstructivistă în privința lui „a fi” și a unui sens transcendent al existenței, pe atât de productivă în privința lui „a avea”, a unui spirit (!) compulsiv, obsedat de drepturile sale de consum și de libertatea de a se auto-imagina după bunul plac.

Sfârșitul culturii antropocentrice dualiste, cândva teocentrice în sensul expus aici, nu pare a fi totuși chiar cel definitiv, devreme ce asistăm, în același timp, la o nouă naștere: „după moartea lui Dumnezeu, apoi a ucigașului său, epoca așa-zis post-modernă se inaugurează cu realități științifice care trezesc speranțele cele mai nebunești ale unei noi umanități, de data aceasta artificiale, ai cărei ucenici vrăjitori îmbracă veșmintele responsabilității științifice și ale unui umanism umanitar plin de compasiune sub masca bioeticii. De data aceasta, utopia unei noi antropologii devine realitate, începându-și opera.” [22]

Este, așa cum demonstrează pe larg volumul de față, Transumanismul decriptat – anunțat deja în finalul anexei respective (p. 640) -, o operă de redefinire, la prima vedere prin excelență subversivă, opusul teo-antropologiei revelate, dar nu printr-o simplă respingere, ci prin uzurparea acesteia. [23] Însă dacă o uzurpare este în cauză, relația dintre cele două merită investigată mai îndeaproape: nu cumva se ascunde aici și o afinitate anume?

În chiar centrul lucrării, în partea a treia, „Să terminăm cu Omul”, în care adresează nucleul ideologic propriu-zis al transumanismului, Jean Boboc arată că „strategia de subversiune” a acestuia urmărește deconstruirea viziunii clasice asupra ființei umane, rezultată din simbioza dintre viziunea antică a naturii și cea creștină a originii și finalității trans-mundane a omului – simbioză care a produs și consacrat conceptele de demnitate și inviolabilitate umană precursoare ale doctrinei contemporane a drepturilor omului -, militând, în același timp, pentru o reconstrucție în care, prin hibridizarea cu propriile artefacte tehnologice, omul este re-creat de către om într-o transformare tot mai profundă și fără oprire. Astfel, asemenea renumitei aporii din logica antică a corabiei lui Tezeu, nu se mai poate știi dacă nava recondiționată mereu mai este sau nu aceeași entitate cu cea originară. Iar dacă pe termen lung ameliorarea și augmentarea propuse de tehno-științe, ale căror prime protocoale deja le experimentăm, arată că omul poate și trebuie depășit, cum susțin cu entuziasm bioprogresiștii, nu este această poziționare ca mijloc, iar nu ca scop, dovada limpede a negării, nu afirmări a omului, cu toate consecințele asupra demnității sale, pe care creștinismul se străduiește încă să o mai apere?

Însă adultul nu este, în același timp, o depășire a larvei? Nu este orice metamorfoză și o negare a stadiului anterior? Or, ceea ce și teocentrismul antropologic și trans-umanismul descoperă este că transformarea nu este o opțiune, ci un destin. Trans- este ontologic; esența omului este metamorfoza. Desigur, în termenii creștinismului pnevmatic, nu meta-empsihoza, nici meta-ensomatoza sau o combinație a acestora. Pneuma nu este, așa cum am văzut, o simplă dimensiune suplimentară, ci forța trans-formatoare, însă nu singură, ci ca un operator conjugat imanent cu operatorul transcendent care este Duhul Sfânt, ca să folosim o analogie matematică, a căror cooperare aplicată unității compuse psihosomatice realizează depășirea omului, nu prin anulare, ci ca desăvârșire a acestuia. La rândul său, transumanismul acuză deficiența severă, iremediabilă natural și cultural, a condiției umane cunoscute și propune depășirea ei prin cooperarea, mai bine zis sinteza, dintre inteligența umană naturală și cea artificială. Așadar, ceea ce au în comun cele două viziuni transformiste este o paradigmă soteriologică, însă ce fel de metamorfoză oferă fiecare face diferența dintre acestea. [24] Putem discerne această diferență în ceea ce am putea numi matricea soteriologică propusă. Toate soteriologiile, de altfel, operează cu o matrice, mediul specific al gestației, bunăoară cosmosul (religiile păgâne, ecologismul radical) sau istoria (marxismul, nazismul, umanismele); dacă pentru creștinism aceasta este Dumnezeu întrupat, pentru transumanism ea este tehnologia. Or, așa cum observă Părintele Jean Boboc, aici se află aporia, hubris-ul transumanismului: creatorului nu-i poate lipsi obiectul creat; creația de sine perpetuă la care năzuiește transumanismul nu poate evita continua reificare, necontenita auto-prefacere tehnologică în obiect, într-o materie primă mijloc și marfă, la dispoziția puterii și ierarhiilor de putere. Corectitudinea politică, corectitudinea scientistă, corectitudinea genetică, somatocrația (p. 633-642), pe care le simțim deja, sunt semne neîndoielnice ale vremii unui riscul totalitar global. Cine ne asigură că dezlănțuirea puterilor prin progresul cu orice preț, despre care vorbește profesorul Pierre Magnard în prefața cărții, nu va aprinde incendiul civilizațional auto-terminal?

Părintele Jean Boboc se arată destul de pesimist din acest punct de vedere, dar nu și defetist. Destinul creator al omului se poate împlini, nu consuma, cu adevărat, prin cealaltă metamorfoză. Aporia dialecticii antagoniste, care scindează subiectul uman, și personal și social, ca stăpân și ca sclav, poate fi depășită însă numai unindu-ne, fără confuzie, prin duhul nostru, cu Dumnezeu.

*

Este de așteptat ca aplombul critic al Părintele Jean Boboc la adresa curentului pe care îl decriptează, iar uneori chiar denunță, ca și alternativa numai aparent conservatoare – de fapt, transformatoare – pe care o promovează, să trezească rezerve, contra-argumente, poate polemici [25]. Nici nu s-ar putea altfel, ținând cont de miza realităților și ideilor examinate și a evaluării lor morale, mai ales în contextul pluralist contemporan. În orice caz, această examinare amplă, amănunțită și exigentă, într-un stil deopotrivă academic și accesibil, pe înțelesul unui cititor cu o cultură generală rezonabilă, reprezintă prima încercare de anvergură de a înțelege și evalua transumanismul din perspectiva viziunii creștine ortodoxe. Publicarea acestui volum într-o țară cu o istorie, o cultură și o populație predominant creștină sperăm să constituie o contribuție semnificativă la promovarea unei cunoașteri acurate și a unei dezbateri mature asupra unui subiect de o relevanță crescândă și indiscutabilă [26].

Textul de mai sus constituie postfața scrisă de Prof. univ dr. Sebastian Moldovan la cartea Pr. Jean Boboc intitulată, în traducerea în limba română realizată de Dl. Manuel Valeriu, TRANSUMANISMUL DECRIPTAT. Metamorfoza navei lui Tezeu. Notele de subsol pot fi consultate direct în carte, care poate fi comandată de la Editura DOXOLOGIA.

Sursa: https://www.activenews.ro