TEORIA ELITELOR ȘI TEORIA PĂTURII SUPERPUSE. Teoria paretiană și teoria eminesciană despre calitățile și defectele păturii guvernante

16:57, 17 ianuarie 2021 | Actual | 206 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Pentru a nu bâjbâi în ceea ce privește înțelesul distinct al noțiunii eminesciene de „pătură superpusă” este bine să trecem în revistă teoriile elitelor, fiindcă acesta este referențialul teoretic cel mai apropiat de ideea lui Eminescu. Pătura superpusă are pretenție de elită, chiar este „elita guvernantă” a unei societăți. Este însă teoria elitelor capabilă s-o explice? Ca să mergem direct la țintă, vom porni de la abordarea sociologică clasică a elitelor întrunită de celebra lucrare a lui V. Pareto „Traité de Sociologie”, vol. II. „Populațiile, observă Pareto, nu sunt omogene, ci au compoziție eterogenă. Indivizii sunt diferiți între ei (și tot astfel grupurile). Unul este mai combinator, altul este mai conservator, unul este mai egoist, altul mai altruist, unul are o mai mare nevoie de uniformitate, altul, dimpotrivă, are o mai mare nevoie de personalizare etc. Prin urmare, societatea umană nu este omogenă : oamenii sunt diferiți fizic, moral, intelectual”. (V. Pareto, op. cit., p. 1293). O asemenea stare este desemnată de Pareto prin ceea ce el denumește „eterogenitate socială”. Eterogenitatea socială face posibilă și chiar reclamă „circulația socială” a indivizilor și deci a caracteristicilor lor de la un grup social la altul. Această circulație este prima consecință a eterogenității sociale. În comunism, fenomenul a fost o vreme falsificat de doctrina egalizării și omogenizării sociale, în realitate, fenomenul circulației elitelor n-a fost anulat. Conținutul său și mecanismele sale au fost predominant politice. Politicul capătă o pondere neobișnuită în cadrul „circulației sociale” și în sistemul stratificării comuniste. Cercetarea elitelor reclamă, așadar, examinarea circulației sociale și a modurilor acestora. Ce este însă elita, în viziunea lui Pareto și cum se constituie ea?

Trăsătura principală a termenului de elită, scrie M. Kolabinska, în lucrarea ei „La circulation des elites en France”, citată de V. Pareto, este cea de superioritate… Într-un sens larg, eu înțeleg prin elita unei societăți acei oameni care posedă calități de inteligență, de caracter, de capacitate de orice gen, de direcție, de nivel remarcabil. Exclud, în același timp, integral, orice apreciere asupra meritelor și utilităților acestor clase (de oameni)” (cf. p. 5, apud Pareto, p. 1295).

Analiza elitelor, deci, face abstracție de aspectele privind natura bună sau rea, utilă sau inutilă, blamabilă sau lăudabilă, a diverselor caracteristici ale oamenilor, concentrându-se strict asupra „gradului, a nivelului acestor caracteristici”. Altminteri apus, ne putem întreba, „ce indice cantitativ putem atribui fiecărui om în privința gradului în care acela posedă o caracteristică dată” (p. 1296). „Presupunând că se pot atribui indici fiecărui individ, în raport cu ramura lui de activitate, prin care putem caracteriza capacitățile sale în maniera în care punctăm performanțele la un examen la diferite materii școlare, vom fi în măsură să atribuim celui care excelează în profesiunea lui indicele 10, iar celui care nu reușește să aibă nici un client îi vom da 1, spre a putea să-i dăm 0 celui care este cu adevărat cretin” (p. 1296). „Celui ce-a câștigat milioane îi dăm 6 și celui care reușește doar să nu moară de foame îi dăm 1” (ibidem).

Femeii politice, precum Aspasia lui Pericle, Mentenon a lui Ludovic al XlV-lea, Pompadour a lui Ludovic al XV-lea, care au știut să capteze grația celor puternici, și care au jucat un rol în guvernarea pe care ei au exercitat-o, le vom da note de 3 și 9. Destrăbălatei care nu face decât să satisfacă senzualitatea bărbaților și n-are nici o influență asupra treburilor publice, îi vom da nota 0… Unui poet ca Musset îi vom da 8 sau 9 după gust. Unui făcător de rime care-i face pe oameni să fugă recitându-și sonetele, îi vom da 0” (p. 1296).

În toate aceste cazuri, Pareto ne previne să nu prejudecăm problema elitelor prin „întrebări pe care le-am putea pune asupra eticii acestor calități ori asupra utilității lor sociale” (p.1297).

Sa formăm deci o clasă dintre cei care au indicii cei mai ridicați în ramura în care-și desfășoară activitatea, și să dăm acestei clase numele de elită. (s. red.) …Pentru studiul pe care-l vom întreprinde asupra echilibrului social, e bine să divizăm această clasă în două. Vom pune într-o parte pe cei care, direct sau indirect, joacă un rol notabil în guvernare; ei vor constitui elita guvernamentală(s.n.). Restul va forma elita non-guvernamentală” (ibidem, p. 1 297).

Decuparea elitei ne previne asupra restului populației, care va alcătui împreună o categorie aparte. „Avem deci două pături în populație: 1. pătura sau stratul inferior, clasa străină elitei… ; 2. pătura sau stratul superior, elita, care se divizează în două : a) elita guvernamentală și b) elita non-guvernamentală (p.1 298).

Pentru repartizarea fiecărui individ la locul lui nu există examene. Acestea sunt „suplinite de alte mijloace: prin anumite etichete care înlocuiesc examenul… De exemplu, eticheta de avocat desemnează un om care trebuie să cunoască dreptul și care adesea îl cunoaște, dar care uneori nu-1 cunoaște deloc. Într-o manieră similară, într-o elită guvernamentală se găsesc toți cei care poartă eticheta funcțiilor politice de un anume rang (de exemplu : ministru, senator, deputat, șef de serviciu într-un minister, președinte al curții de apel, general, colonel etc.), în afara excepțiilor inevitabile (s.n.) a celor care au reușit să se strecoare printre cei dintâi fără a poseda calitățile corespunzătoare etichetei pe care au obținut-o” (p. 1 298).

Pareto era conștient de „puterea” etichetei de status (titlul) și de asemeni sesiza fenomenul (nou în ordinea istorică) al separării calității personale de eticheta poziției, adică de titlul deținut. Este drept că Pareto atribuie acestui fenomen un statut de excepție.

În cadrul sociologiei românești, M. Eminescu observase (evident, înaintea lui Pareto) că în cazul societății românești, excepția devine regulă, astfel că guvernanții sunt posesori de titluri (etichete) nu însă, obligatoriu, și de calitățile cerute pentru buna funcționare a titlului. Intre titlu (eticheta funcției) și calitatea personală cerută de bunul exercițiu al funcției, poate să dispară orice legătură și acest fenomen îl va conduce pe Eminescu la formularea celor două idei sociologice cruciale ale concepției sale și anume : teoria selecției negative și teoria compensației. Aceste două teorii sunt cele mai adecvate formule sociologice pentru o societate în care excepția capătă statutul regulii, îmbracă un caracter cvasiregulat (cum a fost cazul regimului comunist în prima fază).

Pareto nu admite acest fenomen decât cu caracter de excepție, chiar dacă frecvența celor care fac proba unei inadecvații între eticheta de status (titlul deținut) și calitățile personale este mai mare în cazul elitei guvernamentale decât a celei neguvernamentale.

Aceste excepții, precizează Pareto, (este vorba despre cei ce s-au strecurat în elita guvernamentală fără a poseda capacități la înălțimea titlurilor deținute, n.n.I.B.) sunt mult mai considerabile decât pentru avocați, medici, ingineri sau pentru cei ce s-au îmbogățit prin abilitatea lor proprie oripentru cei care fac proba talentului în muzică, în literatură etc. Motivul este, între altele, că întoate ramurile activității umane etichetele sunt obținute direct de fiecare individ, învreme ce pentru elită o parte a etichetelor sunt ereditare ; de exemplu, cele ale bogăției. Altădată existau etichete ereditare și în elita guvernamentală. Astăzi, sunt creditare doar cele ale suveranilor. Dar, dacă ereditatea directă a dispărut, ereditatea indirectă a rămas puternică” (ibidem).

2. Compoziția sufletească a elitelor. Elite „lei”, elite „vulpi”

Elitele se deosebesc între ele printr-o anumită compoziție sufletească, o anumită combinare de afecte (sentimente, înclinații) puternice și persistente în timp, pe care Pareto lenumește „reziduuri”. Aceste afecte (sentimente) care aupersistența „instinctelor”, fără a se confunda cu acestea, se distribuie eterogen într-o populație. Prin urmare, societatea umană nueste omogenă; oamenii sunt diferiți fizic, moral, intelectual. Apare, iată, posibilitatea să distingem elitele înfuncție de compoziția psihologică a conduitei lor (ca și de fenomenul circulației indivizilor, între cele două „straturi” ale unei societăți, proces pe care Pareto îl asimilează „circulației elitelor”. Pareto face deosebirea între elite șimaseînfuncție de clasa de afecte („reziduuri”) care predomină încompoziția lor sufletească (psihologică). Astfel, în compoziția psihologică a elitei predomină instinctul combinărilor, iar în compoziția psihologică a masei predomină „reziduul” numit de el al persistenței agregatelor (atitudini conservatoare). Elitele pot fi diferențiate înfuncție de preponderența elementelor „S” (înclinații speculative spre risc) sau „R(înclinații rentiere) încompoziția conduitei lor economice.„Speculatorii” și „Rentierii” grupează indivizii după înclinațiile lor economice spre speculă și risc, pe de o parte, sau spre economisire și prudență, pe de alta. Proporția reziduurilorîncompoziția psihologică aelitelor este variabilă. Pareto subliniază că, după revoluții, sentimentele religioase ale elitelor se întăresc nu slăbesc („Reforma protestantă însecolul al XVI-lea, revoluția engleză înperioada lui Cromwell, revoluția franceză de la 1789, implică uriașe maree religioase, care, ieșite din clasele inferioare, submerg scepticismului claselor superioare”. Ibidem). Elitele reprezintă, remarcă Pareto, o realitate generală a sistemelor de putere, indiferent de regimurile politice (democrație, monarhie etc.). Ele guvernează masa recurgând, în acest sens, fie la forță,fie la viclenie.Preluând o clasificare a lui Machiavelli, Pareto distinge între „elitele lei” și „elitele vulpi”. Elitele „lei” guvernează folosind „forța”, elitele „vulpi” se folosesc în guvernare de „viclenie”. „Clasa guvernantă” poate folosi violențaori, dimpotrivă, recurge la șiretenie,la fraudă și corupție sau, într-un cuvânt, guvernanții din leise preschimbă în vulpi…Și cel ce-a moștenit un patrimoniu este ușor numit senator, în anumite țări, unde te poți face ales deputat plătind electorii și adulându-i prin profesiuni de credință arhidemocratice, socialiste, anarhiste.” (Ibidem, p. 1 299).

A la long, un atare mod de a acționa produce un efect puternic asupra selecției clasei guvernate, în care doar vulpilesunt chemate să facă parte, în vreme ce leiisunt respinși. Cel ce cunoaște cel mai bine arta de a-și slăbi adversarul prin corupție, de a recupera prin fraudă și înșelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forței, acela este cel mai bun dintre guvernanți… În acest fel, reziduurile instinctului combinărilor (I-a clasă) se întăresc în clasa guvernantă ; cele ale persistenței agregatelor (clasa a II-a) slăbesc, întrucât primele sunt utile în combinații ingenioase care vor fi folosite în locul rezistenței deschise; în vreme ce reziduurile clasei a II-a se vor înclina în fața rezistenței deschise, și un sentiment puternic al persistenței agregatelor va împiedica suplețea… Predominarea instinctelor combinărilor, slăbirea persistenței agregatelor predispun clasa guvernantă să se preocupe mai mult de prezent și să-i pese mai puțin de viitor. Individul prevalează asupra familiei, cetățeanul asupra colectivității și asupra națiunii. Interesele prezente sau din, viitorul imediat, ca și interesele materiale prevalează asupra intereselor viitorului îndepărtat și asupra intereselor ideale… O parte a fenomenelor se observă și în relațiile internaționale. Războaiele devin esențialmente economice. Sunt evitate cele contra celor puternici; nu se atacă decât slabii. Aceste războaie sunt socotite înainte de orice o speculație.” (p. 1 386—1 387).

E mult mai greu să deposedezi de putere o clasă guvernantă care se slujește pentru a guverna de șiretenie, fraudă, corupție. Aceasta îi va asimila pe cei ce prezintă aceleași caracteristici din clasa guvernată.

3. Masă și elite

Întreaga sociologie a elitei împărtășește teza că elita este făuritoare a istoriei, iar masa suportă actul guvernării, manipularea și violența elitei. Adepții clasici ai acestei poziții sunt, V. Pareto, G. Mosca, R. Michels. Ideea subiacentă, implicit împărtășită de toți adepții acestei teorii, este aceea că indiferent de modul în care s-a obținut puterea,ea este trecută în sarcina unei „elite guvernante”.

Masa este definită în această perspectivă ca ceea ce este opus elitei, ca parte pasivă,manipulată și ca bază de recrutare a elitei ca ansamblu de „publicuri” (la Etzioni) etc. Conceptul de elită reapare la A. Etzioni (The Active Society, London, The Free Press, 1971, p. 113). Elita este purtătoarea „conștiinței active”a societății în raport cu „publicurile” (masa). Masa (publicurile) devine „activă” dacă elita îi oferă „contexte” pentru interpretarea și folosirea informației societale.

Modurile de gândire (contextele) indică tipul elitelor. Contextul „instrumental” este asociat elitelor „tehnice”, cel normativ, „elitelor intelectuale” și cel coercitiv, elitelor „politice”. Chestiunea este altfel abordată de Ortega y Gasset în teoria sa despre „revolta maselor”. „Sufletul mediocru, știindu-se mediocru are îndrăzneala, spune Ortega, de a afirma drepturile mediocrității și de a le impune pretutindeni” (La Revolte des Masses, Paris, Stock., 1937, p. 10).

La Ortega y Gasset, deci, avem o definiție culturologică a elitei (ca fiind opusă „mediocrității masei”) și o definiție sociologică a masei, ca fiind acea parte mediocră revoltată”.Mediocritatea și numărul devin suportul unei reacții de mare amploare : „revolta maselor”. Ed. Shills este cel care înalță conceptul de masă la o carieră sociologică spectaculoasă în teoria sa despre geneza „societății de masă”. „Pentru prima dată în, istorie, mari agregate de ființe umane, care trăiesc pe un teritoriu foarte întins, au putut să intre într-o societate relativ liberă fără a fi constrânse”. A doua trăsătură a „societății de masă” este faptul că, pentru prima dată, grație ei, „centrul” simbolic al societății (instituțiile și valorilede legitimare) este direct și strâns legat de „periferia” socială, adică de „masa” propriu-zisă.

O altă caracteristică a societății de masă este expansiunea și deci difuziunea „culturii primare” (jocurile, spectacolele sportive, adică activități cu un conținut simbolic redus) asupra întregii societăți, chiar dacă „stratificarea culturală” a acesteia se menține : „cultura superioară” sau „centrală”, „cultura mediocră”’ (reproductivă, neoriginală) și „cultura primară” (săracă în conținuturi simbolice și bogată în conținuturi hedoniste).

Creșterea „culturii mediocre” și „brute” în cadrul societății, atașarea individului la întreg și agregarea unui mare număr de indivizi în mari ansambluri fără intervenția constrângerii sunt principalele trăsături ale „societății de masă”.

În toate teoriile elitiste s-a operat cu distincția dintre o minoritate organizată și raționalizatoare și o majoritate dezorganizată din care se compune masa. Elita, deci, are un rol pozitiv în istorie și salvator pentru mase. Eminescu va răsturna radical perspectiva întrucât va dovedi că elita, alias „pătura superpusă”, este forța dezorganizatoare și irațională, față cu clasele pozitive și cu „țara reală”. Ca să nu alunecăm în confuzii e bine să recapitulăm, pe scurt, și sociologia marxistă în chestiune. Pentru marxiști, masele se organizează progresiv pe măsură ce trec de la o compoziție de clasă difuză la o compoziție de clasă structurată, conștientă de sine și organizată (partide, organizații, instituții). Agentul esențial deci este clasa socială, care urmează un proces natural (spontan și legic) de trecere de la o compoziție difuză la una înalt structurată când, din rândurile ei, vor ieși atât personalitățile cât și instituțiile de clasă, aflate în slujba intereselor clasei. La Marx, clasele au rolul hotărâtor în istorie, nu elitele. Istoria omenirii este o istorie de clasă, în care rolul de bază revine maselor, nu elitelor, iar personalităților le revine un rol în măsura în care se situează pe poziția maselor. Conceptul de masă în marxism este un „elaborat sociologic” adecvat epocii industrialismului clasic și producțiilor de masă, epocă în care se căutau corective la problema conflictelor într-o revoluție socială (socializarea mijloacelor de producție). Cum istoria merge, spune Marx, spre socializarea progresivă a muncii și spre concentrarea puterii și a mijloacelor de producție (a proprietății, în primul rând), urmează că masele deposedate vor avea rolul decisiv în „rezolvarea” acestei contradicții, prin „revoluție proletară” (a masei proletarizate). Marx a edificat astfel o utopie eshatologică proletariană, conform căreia „masa proletară” este eliberatoarea întregii omeniri. Acest „eshaton-proletar” al viziunii mesianice a lui Marx șterge deosebirile dintre neamuri și comunități, îneacă religiile într-un singur cult, acela al Proletarului și astfel izvodește modelul unei societăți total masificate, omogenizate, fără religii și fără neamuri, în care stăpânește egalitarismul total și, probabil, mediocritatea atotcuprinzătoare.

Circulația elitelor și teoria selecției sociale negative

Pentru a denumi modul în care „diversele grupuri sociale se amestecă între ele, Pareto a inventat termenul de „circulație socială”. Într-o societate, indivizii circulă de la un grup la altul, și, în această deplasare, poartă cu ei anumite tendințe latente, anumite caracteristici, atitudini, sentimente, calități sau defecte etc. Legea cea mai generală care guvernează această circulație socială, crede Pareto, este aceea care intreține în societate tendința de grupare a celor cu indici înalți de excelență într-o clasă superioară, numită elită, și a celor cu indici inferiori de excelență într-o „parteinferioara, numită „masă”. Ori de câte ori, în „masa” celor de jos se ivesc indivizi cu indici superiori, ei vor fi absorbiți de elită. Trecerea indivizilor înzestrați din „masă” în „elită” este denumită de către Pareto „circulația elitelor”. Când această circulație este blocată se produc revoluțiile. Circulația elitelor poate fi cercetată sub două aspecte : volum și „viteză de circulație. Distribuția caracterelor intelectuale, a meritelor etc., într-o populație (societate) nu se desfășoară la întâmplare, ci după legea polarizării indivizilor în elite și mase.

Cea de-a doua lege ne previne că procesul selecției indivizilor din care se va compune elita nu se desfășoară strict la nivelul elitei (în interiorul grupului superior) ci în toată masa populației, astfel încât între elită și masă se desfășoară un continuu proces de circulație denumit de către Pareto „circulația elitelor. Aceasta are un caracter necesar, ceea ce ne permite să vorbim despre ea ca despre o lege sociologică.

Ori de câte ori procesul de circulație a elitelor este împiedicat, sunt întrunite condițiile violenței sociale.

Elitele cuprind „anumite agregate”, adeseori rău definite, pe care le numim aristocrații.

Există situații în care numărul celor care aparțin acestor aristocrații posedă caracterele necesare pentru a rămâne în cadrul elitei. „Cu câteva excepții, la origine, aristocrațiile războinice, religioase, comerciale, plutocrațiile, trebuie să fi făcut parte din elită și uneori aceasta era în întregime constituită din ele… Atunci eticheta corespundea caracterului efectiv. Dar apoi, cu timpul, se produse o fisură, adesea considerabilă și câteodată foarte serioasă; …aristocrațiile care, la origine, jucaseră un rol important în elita guvernamentală, sfârșiră prin a nu mai constitui decât o parte minimă. Este ceea ce s-a întâmplat mai ales cu aristocrația războinică”.

Aristocrațiile nu durează… Este incontestabil că după o anumită perioadă ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocrații.” „Poporul atenian a constituit o aristocrație, în raport cu restul populației, al metecilor și al sclavilor. Ea dispăru fără a lăsa nici o descendență. Diverse aristocrații romane dispărură… în Germania, aristocrația actuală este, în mare parte, constituită din descendenții vasalilor vechilor seniori” (p„ 1303—1304).

Aristocrațiile simt polul moral al societăților ; ele dau direcția și înțelesurile mai înalte ale acestora, dar și decad. Decadența aristocrațiilor nu este un fenomen strict cantitativ, ci și calitativ, energia lor scade și se modifică proporțiile reziduurilor (tendințelor latente, de natură afectivă) care le-au ajutat să dobândească putere. Baza de recrutare a clasei guvernante, deci, nu este constituită de indivizi, ci de familiile distribuite în toate clasele, inclusiv în cele inferioare, care furnizează energia și proporțiile de reziduuri de care o elită are nevoie pentru a-și menține puterea. Dacă aceste mișcări de circulație a indivizilor și, cu ei odată, a reziduurilor încetează, „pătura guvernantă merge spre ruină și aceasta antrenează adesea cu ea și pe aceea a națiunii întregi. Acumularea de elemente superioare în clasele inferioare și, invers, de elemente inferioare în clasele superioare, este o cauză puternică de perturbare a echilibrului”, (cf. V. Pareto, „Traite de Sociologie generale”, Paris, 1933).

Există forme evoluționare și forme revoluționare de schimbare. „Revoluțiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulației elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le mențină la putere, și ele evită să facă uz de forță ; în vreme ce în clasele inferioare se dezvoltă elementele superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a guverna și care sunt dispuse să facă uz de forță” (p. 1 305).

Revoluțiile trec puterea către o nouă clasă, care va adăuga proiectelor de scurt termen, pe cele de lung termen, și va propune scopuri ideale și îndepărtate ; scepticismul va ceda în fața credinței. Numai aceste schimbări și profilul elitelor ne îngăduie să vorbim de revoluții. Energia claselor de jos nu este suficientă spre a salva patria dacă procesele salvării (reforme, războaie etc.) au fost rău pregătite și rău conduse de clasele diligente ale țării (p. 1389). Alteori, ca în Revoluția franceză, energia populară este suficientă pentru a salva patria”; „clasele inferioare ale societății (au avut timpul necesar) să deposedeze de putere propria lor clasă dirigentă și să-i substituie o alta mult mai energică și în care instinctele persistenței agregatelor se găsesc într-o proporție superioară” (p. 1 389).

Relația dintre aceste reziduuri și folosirea forței este cât se poate de clar marcată de Pareto. Când, într-o țară, o clasă guvernantă A,absoarbe cele mai multe elemente din toată populația sub aspectul șireteniei, clasa guvernată Beste privată în mare parte de aceste elemente și astfel nu mai are speranțe să învingă vreodată clasa A,atâta vreme cât ar lupta cu ea în baza acelorași elemente. Or, cel ce folosește șiretenia e mai puțin capabil să folosească forța. „În consecință, dacă se acumulează în partea Aoamenii care știu mai bine să se folosească de viclenie, consecința este că se acumulează în partea B oameni mult mai apți să folosească forța” (p. 1400). In concepția lui Pareto, cauza violenței este dezechilibrul dintre cele două clase de reziduuri între elită și masă. În genere, partea Baduce în elita guvernantă a societății o mare cantitate de reziduuri ale persistenței agregatelor (religiozitate, orientări spre păstrarea integrității persoanei și a grupului etc.). Grație acestora, colectivitatea redobândește stabilitate și forță. O elită cu o slabă proporție de reziduuri ale persistenței agregatelor este si ea „degenerată” și antrenează societatea însăși pe drumul ruinei. „Dacă clasa guvernantă pierde prea multe sentimente ale persistenței agregatelor, se ajunge la un punct în care nu mai este capabilă de a-și mai apăra, nu numai propria-i putere, ci ceea ce este și mai rău, chiar independența țării” (p. 1 402).

Legea circulației elitelor reglează circulația titlurilor sau, în termenul lui Pareto, a etichetelor, nu circulația capacităților. Pareto face ipoteza normală (valabilă pentru cazul normal) că între etichetă și gradul de excelență al celui care-o deține ca titlu, ca funcție, în genere, ca poziție, există o relație statistic necesară și încadrează toate abaterile în clasa excepțiilor nesemnificative.

Să ne imaginăm însă o societate în care nu funcționează corelația dintre titlu și competență (capacitățile cerute de titlu). În acest caz, legea circulației sociale nu se va bloca dar ceea ce va circula va fi nu excedentul unei capacități ci deficitul ei. Eminescu numește acest proces selecție socială negativă. Pareto analizează cazul în care selecția socială este un joc de „sumă pozitivă” și ignoră cazul acelui joc al selecției de „sumă negativă”, când ceea ce se adună în „elită” dă un rezultat de „sumă negativă”. În acest caz, elita este un loc de acumulare a deficitului social și acest deficit se rezolvă pe seama muncii necompensate, și se traduce în parazitism social. Am dorit să atragem atenția asupra unui caz extrem al teoriei circulației elitelor, un. caz în care, în elită se selectează inșii necreatori, malonești, pur speculativi, etc. Evidențierea acestui fenomen este, cum vedem, o consecință teoretică a unei idei sociologice, nu pur și simplu expresia unei stări afective de respingere. în cazul societății românești, Eminescu a dezvoltat teoria elitelor și a circulației sociale în această direcție pentru că tocmai aceasta corespundea razului românesc. Teoria însă, cum vedem, rămâne valabilă independent de cazul românesc pur și simplu. Ideea teoretică a selecției negative și deci a unei elite cu semnul minus nu-și pierde valabilitatea când părăsim cazul empiric al societății românești. Ea este cu adevărat o idee teoretică nu pur și simplu o „generalizare empirică” și ca atare își păstrează valoarea teoretică independent de situația empirică prin care s-a „ilustrat”.

Ce este o elită cu semnul minus ? Aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruți de titlurile ocupate („etichetele” corespunzătoare locului deținut într-o „clasă” a societății).

Elita, în sensul sociologiei paretiene, îi cuprinde pe cei care au indicii maximi de capacitate. Din acest punct de vedere vom constata că acest concept al lui Pareto este un concept teoretic, redă. adică, un caz limită. Oricum, elita reprezintă o „clasă pozitivă”, la Pareto, adică acea „clasă” care grupează cele mai înalte capacități în raport cu titlurile („etichetele”) corespunzătoare. Putem să ne imaginăm însă și cazulopus, al unei „clase negative”, care grupează, altminteri spus, indivizii cu indicii de capacitate reală sub nivelul celor ceruți de titluri (etichete de status, în termeni paretieni). Cazul acesta ar fi acela în care, de exemplu, în elita medicilor s-ar afla nu medicul cu indicele cel mai ridicat de capacitate, ci acela care are indicele cel mai scăzut de capacitate. Când această clasă negativă devine „elită guvernantă”,, ea se manifestă ca o „pătură superpusă”, care nu provine dintr-o circulație socială între masă și elite, ci dintr-o circulație între „elitele” sau „grupurile” aflate deasupra societății, neamestecate cu și necontrolate de către societatea locală (de către masă). Ea cuprinde persoane cu titluri, dar capacități, fără merite și fără caracter. Acesta este sensul eminescian al „păturii superpuse”.

Prin urmare, într-o societate nu circulă doar indivizii, ci și „etichetele”, astfel că la „adăpostul” unei etichete pot circula nu „capacități” ci „nulități” și în felul acesta, în loculcapacităților, în elită se acumulează nulitățile. Și aceasta pentru că orice titlu are un indice de excelență care variază: de la un minim la un maxim.

În viziunea lui Pareto, o elită este o mărime sociologică de valoare pozitivă. Dar această mărime poate avea o valoare negativă dacă în elită se grupează indivizi cu indici minimi de capacitate profesională în raport cu titlurile (etichetele) deținute. Aceasta este o „clasă negativă”. De unde putem deduce aceasta?

O elită poate fi redată computațional de produsul dintre un număr de indivizi cu capacități maxime și un număr de titluri a căror funcționalitate optimă este dependentă de asemenea capacități. Deci:

Dar pot fi cazuri în care mărimile să fie asociate prin relație invers proporțională: deci nivelurile profesionale care cer competențe maxime să fie ocupate de indivizi cu capacități minime. Deci:

este cazul în care avem un deficit de capacități profesionale în grupul celor care ocupă (dețin) locurile într-o elită. Cândnumărul celor care dețin „eticheta” unei clase fără a avea calitățile corespunzătoare acesteia îl depășește pe al celor care posedă eticheta și au calități corespunzătoare ei, vorbim despre „clasă negativă”. Putem imagina următoarele situații tipice:

unde

Pinumărul profesiunilor (P)care compun „eticheta” (i)

Ni= numărul indivizilor care ocupă „locurile” sau etalează „eticheta” unei clase. Indicii (imaxși imin) de capacitate ai acestor indivizi pot fi maximi sau minimi.

Pareto asimilează conceptul său de elită acelor cazuri în care „locurile” sau „eticheta” cu indici maximi de capacitate sunt ocupate/deținute de indivizi cu indici maximi de capacitate (este primul caz). Cazul al doilea descrie acele situații în care elitele capătă profil de „clasă negativă” (clasă în care se acumulează un deficit de capacități și competențe pe seama celor care dețin locurile cu indici maximi ei înșiși având doar capacități mediocre, cu indici minimi).

Prin urmare, este corect să vorbim, în linia gândirii economice și sociologice eminesciene, despre „clase pozitive” și „clase negative”. Revenind la chestiunea elitelor, vom sesiza că acestea sunt „clase teoretice” întrucât prezumăm că ele trebuie să fie constituite din „titluri” („etichete”) sau „locuri” cu indici superiori la care sunt îndrituiți numai indivizii cu indici maximi de capacitate. Aceste ansambluri de „locuri” (sau titluri) cu indici superiori de capacitate, prin care recunoaștem elitele teoretice, pot fi ocupate de membrii proveniți fie din „clase negative” fie „pozitive”. Procesul prin care o „elită”, ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelență, este „acaparată” de inși cu indici inferiori de capacitate („clasă negativă”) poartă numele de „selecție socială negativă” și cel care-a elaborat paradigma acestui tip de selecție a fost M. Eminescu.

Pareto ne previne asupra acelor cazuri de ereditate indirectă în privința ocupării funcțiilor („titlurilor” sau „locurilor” unei elite). Este situația ocupării funcțiilor grație unei etichete politice, de pildă. Astfel, poți ocupa o funcție nu pentru că deții indicii de capacitate ceruți de funcția respectivă, ci întrucât obții acces la ea grație titlului politic(eticheta sau capitalul politic) deținut. Și acest caz a fost amplu cercetat de Eminescu.În societatea de după decembrie ’89, de pildă, calitatea (eticheta) de „disident” a servit pentru o recrutare în elită. Aceasta calitate (etichetă) politică poate prelua, cum vedem, rolul de factor compensator al deficitului de capacitate (competență), contribuind astfel la falsificarea elitei. In societățile occidentale acest factor compensator este de natură economică (averea, capitalul economic), în cele răsăritene, acest factor compensator este de natură politică (deci, capitalul politic acumulat).

Că Pareto atribuie statutul de excepție deviațiilor de la tipul teoretizat de el o spune el însuși : „Dacă toate aceste deviații de la tip ar fi puțin importante am putea să le neglijăm… Se știe că există persoane care posedă diplome fără a le merita; dar, în fine, experiența arată că, în ansamblu, putem să nu ținem seama de acest fapt” (ibidem, p 1299).

Dar tot el ne previne asupra semnificației speciale pe care o capătă această excepție. În realitate, „deviațiile sunt prea numeroase spre a fi neglijate”. Însă Pareto nu reține din constatarea acestei variații decât faptul că ele influențează echilibrul social nicidecum faptul că direcția lor ar merge până acolo încât titlurile unei elite ar putea fi ocupate de o „clasă negativă” contribuind astfel nu doar la tulburarea echilibrului social ci chiar la declinul și degenerarea unui popor.

Numărul (acestor deviații) este variabil; și din această variație rezultă fenomene de o mare importanță pentru echilibrul social. Este deci necesar să fie studiate în mod special” (p. 1299). Altminteri spus, este necesar să cercetăm modul în care „diversele grupuri ale populației se amestecă”.

Acest proces este numit, cum am văzut, de către Pareto „circulație socială” și când se iau în considerare cele două grupări mari ale populației — elitele și restul populației — procesul de circulație între acestea poartă numele de circulație a elitelor.

Să insistăm încă asupra sensurilor pe care Eminescu le atribuie noțiunii de „selecție socială negativă”. Teoria darwinistă ne spune că lupta pentru supraviețuire sacrifică elementele cele mai slabe și le selectează pe cele superioare, mai bine adaptate. „Selecția naturală” în viziunea lui Darwin, este un proces cu semn pozitiv, pentru că cei ce supraviețuiesc (prin selecție naturală) sunt cei mai buni, mai bine adaptați. Eminescu face, însă, constatarea că uneori mediul socialfavorizează și selectează elemente negative: inși malonești, lingușitori, vicleni, hoți etc. Procesul prin care aceste elemente „ajung a exploata și stăpâni elemente sănătoase și puternice”, este denumit de Eminescu „selecție socială negativă”.Superioritateaprin aptitudine, muncă și știința este înlocuită de dominațiaprin viclenie, lingușire, hoție, parazitism, minciună etc.

Naturile viguroase vor căta a întipări mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar, încât slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu de existență” (M. Eminescu,Scrieri politice, Ed. D. Murărașu, Craiova, Scrisul Românesc, 1931, p. 99),

Această „adaptabilitate cu un mediu nesănătos, nedemn” este denumită de Eminescu „selecție socială negativă”. Rezultatul acestei selecții negative este „pătura superpusă”.

Într-un mediu social și național corupt prin influență și dominație străină vor fi promovate în ierarhia socială elementele care se adaptează pasiv, ușor și repede mediului social corupt”. Pe de altă parte, „înmulțirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiași sume de producători” provoacă „declasarea socială”, care devine apoi mediu al selecției negative, căci „oamenii declasați” reprezintă „instrumentele cele mai bune, pentru că sunt cele mai coruptibile cu cari se servesc străinii pentru a exploata țara, populațiile ei autohtone” (ibidem, p. 62—63).

 

Teoria selecției sociale negative este o contribuție originală, a lui Eminescu, la cercetarea procesului prin care o „pătura superpusă” poate schimba întregul sistem de stratificare al unei societăți (cf. I. Ungureanu, „Paradigmele cunoașterii societății”, Ed. Humanitas, 1990, p. 156). În cazul societății românești, guvernanții sunt posesori de titluri („etichete”, cu termenul lui Pareto), nu obligatoriu și de calitățile cerute pentru buna funcționare a titlului. Între titlu (eticheta funcției îndeplinite) și capacitatea personală cerută de exercițiul funcției, nu există uneori aproape nici o legătură și aceasta îl va conduce pe Eminescu la formularea conceptului său de „selecție socială negativă”.

Cu totul altfel stau raporturile la noi (decât în Apus, I.B. s..n.), scrie Eminescu. Trecerea din clasele de jos în cele de fus nu e reglementată prin nici un fel de organizații (…) Fără muncă, fără merit, mii și mii de. indivizi (…) se superpun poporului românesc…” (M. Eminescu, Opere IV, ed. I. Crețu 1938—1939).

Pareto nu admite acest fenomen decât cu caracter de excepție. „Aceste excepții (este vorba despre cei ce s-au strecurat în elita guvernamentală fără a poseda capacități la înălțimea titlurilor deținute, n.n. I. B.) sunt mult mai considerabile decât pentru avocați, medici, ingineri sau pentru cei ce s-au îmbogățit prin abilitarea lor proprie sau încă pentru cei care fac proba talentului în muzică, în literatură” (Pareto, op. cit., p. 1299).

Eminescu demonstrează că, în România, dimpotrivă, excepția devine regulă: „am dovedit că deasupra poporului român istoric (…) s-a superpus o pătură (…). În rândul celor ce-o compun (…) nu se poate naște un autor, de exemplu, un om de științe sau de litere, un om care să compenseze prin știință sau talent munca națională ce-l susține (…) în toate ramurile vieții, intelectuale și ale statului, în toate încheieturile organice ale națiunii s-au încuibat paraziți; tocmai centrele organice sunt cuiburile în care se prăsesc și se înmulțesc”. (M. Eminescu, Ibidem).

Sursa: https://www.activenews.ro