Smerenia vindecă durerea

23:18, 19 aprilie 2021 | Actual, Religie | 231 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)

Toate patimile sunt periculoase şi afectează negativ viaţa noastră spirituală. Dar există două patimi care nu numai că sunt periculoase, dar atunci când s-au manifestat pentru primele dăţi au schimbat configuraţia ierarhiei cereşti şi a ordinii zidite de Dumnezeu pe pământ. Patimile despre care este vorba sunt mândria şi egoismul. Datorită lor, macrocosmosul spiritual şi material şi-au modificat funcţionarea prin căderea îngerilor şi prin căderea lui Adam. Dacă în planul spiritual, datorită purităţii ontologice a îngerilor, mândria şi egoismul îngerilor răi au luat cote maxime şi cu neputinţă de convertit, în planul fizico-spiritual din care face parte omul, cele două patimi au alunecat în zona microcosmosului, afectându-ne pe fiecare în parte. A devenit o problemă personală a fiecărui om cum va rezista în faţa acestor patimi şi cum se va salva de căderea definitivă alături de îngerii răi.
Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur, ci l-a însoţit la început prin revelaţie naturală şi mai apoi prin profeţi. Dar Calea, Adevărul şi Viaţa s-a întrupat prin Iisus Hristos. El este Cel ce ne-a descoperit desăvârşit cele două virtuţi care ucid mândria şi egoismul: smerenia şi iubirea. Cele două sunt legate una de cealaltă ca şi patimile asupra cărora au putere şi au fost trăite de Mântuitor spre a ne fi învăţătură: Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea deplină a importanţei proprii .  Smerenia din iubire este singura şi cea mai directă cale spre ordonarea microcosmosului nostru sufletesc spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a fost atât de clar! El a vorbit puţin despre smerenie dar ne-a arătat-o prin viaţa Lui. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte (Filipeni 2, 8). Cugetul smerit şi iubirea devin semnele apartenenţei unui om la ucenicia în Hristos. A fi creştin înseamnă a-ţi ordona viaţa spirituală fără mândrie şi egoism şi a ţi-o îndrepta total spre Dumnezeu. Smerenia ne aşează dintr-o dată în starea firească a existenţei noastre . Ea nu este o virtute oarecare. Ea a refăcut ordinea distrusă de mândria şi egoismul lui Adam şi fără ea noi nu putem beneficia de darul ce ni l-a dat Hristos: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei 11, 29-30)

Firea smereniei

“Fericit este monahul care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor”. (Evagrie Ponticul, Cuv.d.rug., cap.123, în Fil.rom., vol.I, p.101)

“Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoştinţă (Matei 11,29)”. (Mc.Asc. D.înch., cap.107, în Fil.rom., vol.I, p.264)

“Definiţia smeritei cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale”. (Diadoh al Foticeii, Def., nr.6, în Fil.rom., vol.I, p.338)

“Căci oricine e smerit este, desigur, şi blând, şi oricine e blând este, desigur, şi smerit; smerit, ca unul ce se ştie pe sine avându-şi existenţa ca dar; blând, ca unul ce înţelege întrebuinţarea ce trebuie să o facă de puterile dăruite lui după fire, făcându-le să slujească raţiunii spre naşterea virtuţii şi refuzând cu totul să pună lucrarea lor la dispoziţia simţirii. De aceea el este cu mintea într-o neîntrecută mişcare spre Dumnezeu, iar cu simţirea rămâne nemişcat, nemaivrând să simtă nicidecum nimic din cele ce supără cu adevărat trupul şi nelăsând să se întipărească în suflet nici o umbră de întristare, ca să nu se clatine dispoziţia pricinuitoare de bucurie din el ”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, T.T.n., în Fil.rom., vol.II, p.264)

“Bunul smereniei e greu de câştigat. Aceasta fiindcă e aducător de înălţare şi iubit de Dumnezeu, şi pierzător aproape al tuturor relelor urâte de Dumnezeu şi aflătoare în noi. Vei afla uşor într-un om lucrările parţiale ale altor multe virtuţi. Dar căutând în el mireasma smereniei, anevoie o vei găsi. De aceea trebuie multă trezvie pentru a dobândi bunul acesta. Scriptura zice că diavolul este necurat fiindcă a lepădat de la început acest bun al smeritei cugetări şi a iubit mândria”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta întâi, cap.63, în Fil.rom., vol.IV, p.62,63)

“Zis-a Domnul: Cel ce se va smeri pe sine ca acest prunc, se va înălţa, iar ce-l ce se înalţă pe sine, se va smeri (Luca 18,14). Învăţa-ţi de la Mine, zice; vezi că smerenia este învăţătură? Căci porunca Lui este viaţa veşnică, iar aceasta e smerenia. Aşadar, cel ce nu este smerit a căzut din viaţă şi în partea cea dimpotrivă se va afla”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta a doua, cap.89, în Fil.rom., vol.IV, p.89)

“Smerita cugetare dăruită din cer prin harul lui Dumnezeu la vremea sa, după multe lupte, întristare şi lacrimi, celor ce o cer, e neasemănat mai puternică şi mai mare decât smerenia care vine în cei ce au căzut din virtute. Cei ce s-au învrednicit de ea sunt cu adevărat bărbaţi desăvârşi-ţi şi neclătinaţi de ispite”. (Ioan Carpatiul, Cap.mâng.,  cap.72, în Fil.rom., vol.IV, p.144)

“Temelia (substanţa) bogăţiei e aurul; a virtuţii, smerenia. Precum deci cel lipsit de aur este sărac, chiar dacă nu pare celor din afară, aşa, fără smerenie, nevoitorul nu va fi virtuos”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.40, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Cel ce se urcă în smerita cugetare coboară mai jos decât cugetul său. Dar se suie mai sus cel ce nu o are pe aceasta. Acesta nu rabdă să se măsoare de bună voie cu cei mai mici. De aceea îşi arată întristarea pentru neşederea în fruntea mesei (Luca 14,7;20,46)”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.42, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Bine este nevoitorului să cugete că e mai mic decât lucrarea lui, dar să facă lucruri mai mari decât frica lui. Căci astfel se va afla cinstit la oameni şi lucrător neruşinat lui Dumnezeu (2 Timotei 2,15)”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.43, în Fil.rom., vol.IV, p.282)

“Precum credinţa este temelia celor nădăjduite (Evrei 11,1), aşa este chibzuinţa temelia sufletului; iar smerenia, a virtuţii. Dar e de mirat cum cele desăvârşite prin ele însele se fac nedesăvârşite fără cele întâmplătoare (fără accidente)”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.51, în Fil.rom., vol.IV, p.283)

“Dacă nimenea nu rămâne nesmerit în rugăciune (căci se frânge în smerenie cel ce se roagă), cel ce se poartă cu semeţie în cele din afară nu se roagă întru smerenie”. (Ilie Ecdicul, Cul.sen., cap.97, în Fil.rom., vol.IV, p.289)

“…luând darul smereniei, se socoteşte pe sine ca nefiind nimic. Căci blândeţea e materia smereniei, iar aceasta este uşa nepătimirii. Şi prin aceasta, cel ce-şi cunoaşte firea sa intră la dragostea desăvârşită, care nu cade”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.56)

“…cel cu cuget smerit se ocărăşte şi se învinovăţeşte pe sine când îi vin necazuri, şi nu pe altcineva. Şi răbdând astfel, cere de la Dumnezeu dezlegare şi aflând-o, se bucură şi rabdă cu mulţumire. Şi câştigând cercarea (experienţa) din acestea, primeşte cunoştinţă. Iar cunoscând neputinţa şi neştiinţa sa, caută cu stăruinţă pe doctor şi căutând află vindecarea, cum a zis Însuşi Hristos”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.105)

“Iar semnele smeritei cugetări sunt: având cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci când nu pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutând să afle ceva prin care să se silească pe sine. Iar când dobândeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luând dar de la Dumnezeu şi neputând afla ceva ca să întoarcă Făcătorului de bine, rămâne lucrând pururea, socotindu-se pe sine mai îndatorat”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.112)

“Căci sfânta smerenie e mai presus de fire şi nu poate să o aibă cel ce nu crede, ci o socoteşte contrară firii”. (Petru Damaschinul, Înv.duh., cuv.23, în Fil.rom., vol.V, p.238,239)

“Altceva este vorbirea smerită şi altceva cugetarea smerită; altceva este smerenia şi altceva este floarea smereniei; altceva este rodul acesteia şi altceva dulceaţa frumuseţii lui, şi altceva decât acestea urmările ce decurg din el. Dintre acestea, unele atârnă de noi, altele nu atârnă de noi. Cele ce atârnă de noi sunt: să cugetăm toate, să ţinem seama de toate, să spunem şi să facem toate câte ne duc la smerenie; dar sfânta smerenie şi celelalte însuşiri ale ei, harismele şi lucrările ei sunt darul lui Dumnezeu şi nu atârnă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate seminţele care atârnă de el”. (Sf. Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.91, în Fil.rom., vol.VI, p.43)

“Smerenia nu se dobândeşte prin înconvoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau prin hrana neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie după David: Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu le va urgisi (Psalmi 50,19)”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.24, în Fil.rom., vol.VI, p.236)

“Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia le dobândesc nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire şi prin ostenelile din afară ale virtuţii; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea şi spre nevoinţa trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc şi înalt vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălăşluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuţii”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.25, în Fil.rom., vol.VI, p.236)

“Pe cât e de departe răsăritul de apus, pe atât e de departe vorbirea smerită de adevărata smerenie. Şi cu cât e mai mare cerul ca pământul şi sufletul ca trupul, cu atât e mai desăvârşită şi mai mare smerita cugetare dată celor desăvârşiţi prin Sfântul Duh, decât adevărata smerenie”. (Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta a doua, cap.28, în Fil.rom., vol.VI, p.237)

“Precum deci în strămoşul nostru şi în cei ca el rădăcina şi maica tuturor relelor este părerea de sine, aşa şi în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, şi în cei ce doresc să vieţuiască după El începutul, izvorul şi temelia tuturor celor bune este smerenia”. (Calist şi Ignatie Xanthopol, C.100cap., cap.15, în Fil.rom., vol.VIII, p.39)

“Alta este smerenia mâhnită a celor ce plâng şi alta, mustrarea conştiinţei vecină cu deznădejdea a celor ce păcătuiesc încă; şi alta, fericita bogăţie a smereniei ce se iveşte în cei desăvârşiţi prin lucrarea lui Dumnezeu.  Să nu ne grăbim să o aflăm pe cea de a treia prin cuvinte. Căci în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea desăvârşită a defăimării. Căci deprinderea rea de mai înainte   chinuieşte de multe ori şi pe cel ce plânge. Şi nu e de mirare”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.5, cap.9, în Fil.rom., vol.IX, p.150,151)

“Dar dacă nimic nu însoţeşte smerita cugetare ca plânsul , nimic nu i se împotriveşte acesteia ca râsul ”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.7, cap.10, în Fil.rom., vol.IX, p.167)

“Smerită cugetare arată nu cel ce se defaimă pe sine; căci cum nu se va răbda pe sine? Ci cel ce ocărât fiind de altul, nu-şi micşorează dragostea faţă de acesta”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.21, cap.15, în Fil.rom., vol.IX, p.271)

Sursa: https://csf.md