Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu (411)

10:45, 30 martie 2021 | Religie | 308 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Preacuviosului părintele nostru Alexie s-a născut la Roma, fiind singurul copil al patricianului Eufimian şi al Aglaidei, care erau de neam nobil şi bogaţi. Ajungând la vârsta potrivită, tatăl său i-a ales soţie, pregătindu-i cămara de nuntă. După căsătorie, când a intrat în cămara de nuntă, în care se găsea soţia lui, în loc să rămână acolo cu ea, şi-a scos inelul său şi dându-i-l şi binecuvântând-o, a ieşit în ascuns din casă şi a plecat îndată la Edesa. Şi venind la biserica de aici, a rămas pe lângă ea timp de optsprezece ani, îmbrăcat cu haine sărace şi zdrenţuite, hrănindu-se din mila şi îndurarea celor ce veneau la biserică.

Mai târziu a plecat de acolo, căci nu se mai putea să rămână mai multă vreme ascuns, din cauza virtuţilor lui, fiindcă mulţi, înţelegân-du-i viaţa lui virtuoasă, veneau mereu la el şi-l stânjeneau, şi a voit să se ducă în Tarsul Ciliciei, la biserica sfântului apostol Pavel, dar nu şi-a putut împlini această dorinţă, deoarece corabia cu care călătorea, împinsă fiind de vânt, a fost îndrumată într-altă parte. Ajungând deci la Roma, a venit la casa părinţilor lui. Aici, nemaifiind cunoscut de nimeni, îşi petrecea viaţa înaintea porţii casei sale, luat în derâdere şi batjocorit de înşişi servitorii lui, pătimind atât de mult, cât poate pătimi un om străin lipsit de orice îndrăzneală din partea unor oameni petrecăreţi şi gălăgioşi. Când a simţit că i se apropie fericitul sfârşit, a cerut o bucată de hârtie şi a scris pe ea cine este şi unde s-a născut. Şi a păstrat această hârtie la el, până când împăratul Onoriu, după o descoperire dumnezeiască, venind la el, l-a găsit dându-şi duhul. Şi rugându-se de el şi luând de la el scrisoarea şi citind-o în auzul tuturor, au cunoscut cu toţii cele cu privire la el. Deci, toţi fiind cuprinşi de spaimă, au luat şi au îngropat cu cinste şi cu mare cuviinţă sfintele lui rămăşite în biserica sfântului apostol Petru, moaştele lui răspândind după aceea miruri cu bun miros şi vindecări tuturor celor ce se apropiau de ele.

***

Nepătrunse sînt căile pe care îi poartă Dumnezeu pe cei care doresc din tot sufletul să-I placă Lui şi să împlinească Legea Lui cea sfintă. În timpul împăratului Honorius a trăit la Roma Eufimian, un demnitar de rang foarte înalt, respectat de întreaga cetate, şi foarte bogat, împreună cu soţia lui Aglae, duceau amîndoi o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Deşi foarte bogat, Eufimian şi soţia lui luau masa o singură dată pe zi, după apusul soarelui. Această binecuvîntată familie aveau un unic fiu, pe Alexie. Cînd a ajuns la vîrsta cuvenită, Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară încuviinţată, dar împotriva voinţei tînărului. De aceea, chiar din seara nunţii, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a dorit-o, ci şi casa părinţilor săi. El s-a îmbarcat într-o corabie cu care a plutit pînă în cetatea Edessei din Mesopotamia, unde se afla minunata icoană, cunoscută în toată creştinătatea, a chipului Mîntuitorului, trimisă acolo de Mîntuitorul însuşi, la dorinţa Regelui Abgar. Închinîndu-se înaintea acestei minunate icoane, Alexie s-a înveştmîntat în straie de cerşetor şi astfel a vieţuit el în acea cetate timp de şaptesprezece ani, neîncetat rugîndu-se lui Dumnezeu din pridvorul Bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cînd li s-a făcut cunoscut celorlalţi că acesta este un om al lui Dumnezeu, el s-a înspăimîntat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte, şi în taină a plecat şi de acolo, îmbarcîndu-se în corabie, sfîntul a voit să ajungă în Laodiceea. Dar potrivit minunatei purtări de grijă a lui Dumnezeu, corabia a fost luată de vînturi şi purtată pe ape chiar pînă la Roma. Văzînd în această întîmplare degetul lui Dumnezeu, Alexie a hotărît să meargă la casa tatălui său şi acolo, sub chip de străin, să-şi petreacă în continuare cu pocăinţă cealaltă vreme a vieţii sale. Tatăl lui nu 1-a recunoscut, dar milostiv fiind, i-a îngăduit să locuiască în curţile sale, într-o mică colibă. Sfîntul Alexie a rămas în această colibă timp de alţi şaptesprezece ani, hrănindu-se numai cu pîine şi cu apă. Batjocorit de slugi în nenumărate feluri, el a îndurat toate pînă la sfîrşit. Cînd i s-a apropiat sfîrşitul, el a alcătuit o scrisoare, a strîns-o în mînă, şi întinzîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu în ziua de 17 martie a anului 411 după Hristos. În acelaşi moment, de faţă fiind împăratul şi patriarhul, o vedenie s-a arătat în Biserica celor Doisprezece Apostoli, ca un glas mare care a grăit şi a zis: „Căutaţi-l pe Omul lui Dumnezeu.” La scurt timp după aceea s-a descoperit că acest om al lui Dumnezeu locuia în casa lui Eufimian. Împăratul, împreună cu patriarhul şi cu tot clerul şi curtea imperială au sosit la casa lui Eufimian, şi discutînd din destul, au înţeles că acel om al lui Dumnezeu este cerşetorul pe care îl primise Eufimian în curţile sale cu şaptesprezece ani în urmă. Cînd au intrat în colibă, ei 1-au aflat pe Alexie răposat, dar faţa lui strălucea ca soarele. Au aflat în mîinile lui şi scrisoarea, şi aşa 1-au cunoscut părinţii pe fiul lor Alexie. Aşa şi mireasa lui, care a trăit timp de treizeci şi patru de ani fără el, în deplina curăţie, 1-a aflat pe soţul ei. Toţi se aflau în uimire şi durere de nedescris. Dar după aceea s-au mîngîiat, văzînd cum Dumnezeu îi preaslăveşte pe aleşii lui. La atingerea de sfintele sale moaşte bolnavii se vindecau, căci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor. Trupul său a fost înmormîntat într-un sarcofag din piatră de marmură şi iasp. Sfîntul său cap se odihneşte în Biserica Sfintului Lavru din Peloponez.

***

Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţ Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: „Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!”

Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre”. Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: „Să facem nuntă fiului nostru”. Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: „Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: „Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia”. Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: „Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!”

Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: „Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat”. Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: „Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales”.

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: „Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel”.

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: „Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă”.

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni”.

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.

Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.

La sfîrşit a adăugat şi aceasta: „Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.

Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: „Doamne miluieşte!” Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: „Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!”

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: „În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!”

Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: „Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?” Iar Eufimian a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!” Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: „Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?” Răspuns-a sluga aceluia: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu”.

Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.

După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: „Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda”.

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: „Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă”.

Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: „Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti”. Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: „O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?” Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.

Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: „Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu”.

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: „Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?” Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: „Vai mie! Amar mie!” şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.

După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.

Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.

Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

ini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: „Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!”

Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre”. Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: „Să facem nuntă fiului nostru”. Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: „Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: „Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia”. Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: „Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!”

Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: „Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat”. Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: „Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales”.

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: „Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel”.

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: „Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă”.

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni”.

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.

Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.

La sfîrşit a adăugat şi aceasta: „Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.

Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: „Doamne miluieşte!” Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: „Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!”

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: „În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!”

Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: „Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?” Iar Eufimian a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!” Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: „Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?” Răspuns-a sluga aceluia: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu”.

Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.

După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: „Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda”.

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: „Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă”.

Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: „Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti”. Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: „O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?” Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.

Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: „Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu”.

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: „Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?” Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: „Vai mie! Amar mie!” şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.

După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.

Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.

Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Acatist

Acatistul Sfântului Cuvios Alexie, Omul lui Dumnezeu (AUDIO)

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu

Troparul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Troparul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu, glasul 1:

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Alexie. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu

Glasul 2
Căutând cele de sus…

Casa părinţilor tăi ca pe o casă străină socotind-o, ai ră­mas lângă ea, în chipul sără­ciei; iar după mutarea din viaţă, cununa măririi primind, te-ai arătat minunat îngerilor din cer şi bucurie oamenilor pe pământ, Sfinte Părinte Alexie, omule al lui Dumnezeu.

Condacul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu

Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…

Preacinstita prăznuire a Prea­fericitului Alexie săvârşind as­tăzi, cu dreapta credinţă să-l lăudăm, zicând: bucură-te, po­doaba cea desfătată a cuvioşilor!

 

 

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul:

Întru adânc a aşternut de demult toată oastea lui Faraon puterea cea preaîntr-armată; iar Cuvântul, Întrupându-Se, a nimicit păcatul cel prearău, Domnul Cel Preaslăvit; că Singur cu Slavă S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Călătorit-ai pe calea cea preastrâmtă, din tinereţe pe­trecând, înţelepte, viaţă curată şi cuvioasă. Pentru aceasta, lăr­geşte-mi acum strâmtorarea minţii mele, ca să te laud pe tine, cel ce petreci în lărgimea raiului, Preacuvioase Părinte Alexie.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dându-te cu totul lui Dum­nezeu, fericite, ai trăit în afară de trup şi de lume, alegând mai degrabă, în locul bogăţiei celei trecătoare, pe cea cerească şi veşnică şi în locul patriei de aici, Sionul cel de sus.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fiind născut ca şi Samuel, preafericite, ai dezlegat pântecele cel sterp al maicii tale; şi primind în pântecele inimii tale frica cea preacurată, ai născut prin credinţă duh de mântuire cu fapte bune şi Dumnezeieşti.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fiul lui Dumnezeu, Cel îm­preună fără de început, te-a avut pe tine, Fecioară, ca pe o Pricină a asemănării cu noi, aflându-te pe tine Singură, Curată, mai Ne­vinovată decât toată făptura. Pentru aceasta, toate neamuri­le te lăudăm şi te fericim.
Cântarea a 3-a. Irmos: Înflorit-a pustiul…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rănit fiind de dragostea curăţiei ai schimbat că­mara cea de pe pământ cu Că­mara Cerească şi dezmierdarea soţiei cu preaplăcuta asemă­nare cu îngerii.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Zgomotele cele din viaţă şi mulţimea bogăţiei le-ai părăsit şi te-ai înstrăinat de patria ta, Părinte Alexie, urmând sărăcia lui Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

În lacrimi, în osteneli şi în înfrânare ai căutat binele, preaînţelepte, când avea să-ţi vină lumina cunoştinţei şi să dea nepătimire inimii tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel dintru înălţime, Nevăzut de îngeri, Preacurată, născându-Se jos din tine, Se vede Om Desăvârşit, ca să dobândească din nou lumea cea pierdută.

Irmosul:

Înflorit-a pustiul ca şi cri­nul, Doamne, Biserica cea stearpă din păgâni, prin venirea Ta; întru care s-a întărit inima mea.
Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Venit-ai din Fecioară nu sol, nici înger, ci Însuţi Tu, Domnul Întrupat şi m-ai mântuit pe mine, tot omul. Pentru aceasta, strig Ţie: Slavă Puterii Tale, Doamne!

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Suferit-ai sărăcia, făcându-te cerşetor ca şi săracul Lazăr. Căci dorirea cea Dumnezeiască, fericite, atrăgea inima ta cea dor­nică de Bogăţia Cea Cerească.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Viaţa cea neîmbuibată şi lipsi­tă de averi ai dorit, Sfinte Alexie, hrănindu-te numai o dată pe săptămână, pentru dragostea bucu­riei celei nestricăcioase, prea­fericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Căutând să faci din inima ta Biserică a Domnului, ai iubit a şedea în casa Născătoarei de Dumnezeu, mărite şi a privi de-a pururea Frumuseţile Cele Cereşti.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce ai hrănit cu lapte pe Dătătorul laptelui, Fecioară, te rog satură şi inima mea, care este acum înfometată şi strâmtorată, cu toată cunoştinţa şi cu Dumnezeiască umilinţă.
Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Mijlocitor Te-ai făcut între Dumnezeu şi oameni, Hristoase Dumnezeule; căci prin Tine, Stăpâne, din noaptea necunoştinţei, către Părintele Tău, Începătorul luminii, ridicare am aflat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu curgerile sfinţitelor tale lacrimi adăpându-ţi sufletul ai rodit spic cu adevărat însutit, bine păzit Lucrătorului Celui Nemuritor.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Văzutu-te-ai pe pământ ur­mător petrecerii celor fără de trup cu înfrânarea ta cea desă­vârşită, părinte, vrednicule de laudă şi cu stăruinţa în rugă­ciune, prin care te-ai luminat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu focul rugăciunilor ai ars materia păcatului, înţelepte şi cu privegheri de noapte toată dezmierdarea ai adormit-o; şi adormind, te-ai mutat la Lumi­na Cea Neînserată.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce locuieşte în Lumină, în Sfânt pântecele tău a locuit, Preacurată, ca să mântuiască lumea cea pierdută în întune­ricul necunoştinţei. Pe Care roagă-L să lumineze pe toţi cei ce te laudă pe tine.
Cântarea a 6-a. Irmos: De adâncul greşelilor…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcându-te Biserică vie lui Dumnezeu, cea Neispitită de nuntă, Sălaşul lui Hristos, te scoate la iveală pe tine cel as­cuns şi te măreşte pe tine cel ce căutai să nu te arăţi.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rugăciunile tale au fost pri­mite ca o tămâie la Dumnezeu, fericite; drept aceea cu viaţa ta ai îmbălsămat cugetele credin­cioşilor cu harul Duhului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe tine, cel împodobit cu sfinţită vieţuire, cu toate că nu voiai, mărite, iarăşi te dă Hristos patriei tale, măcar că fugeai de slava cea trecătoare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Legile firii înnoindu-le Zidi­torul făpturii, Preacurată Stă­până, din tine în chip de ne­grăit S-a Născut şi mă îndumnezeieşte pe mine, pentru ne­măsurata Lui milă.

Irmosul:

De adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel neurmat; din stricăciune, Dum­nezeule, scoatemă.
CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Căutând cele de sus…

Casa părinţilor tăi ca pe o casă străină socotind-o, ai ră­mas lângă ea, în chipul sără­ciei; iar după mutarea din viaţă, cununa măririi primind, te-ai arătat minunat îngerilor din cer şi bucurie oamenilor pe pământ, Sfinte Părinte Alexie, omule al lui Dumnezeu.
CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Preacinstita prăznuire a Prea­fericitului Alexie săvârşind as­tăzi, cu dreapta credinţă să-l lăudăm, zicând: bucură-te, po­doaba cea desfătată a cuvioşilor!

 

 

Condacul 1

Cuviosului și mult nevoitorului, al lui Hristos, Alexie, acum din suflet să-i aducem prinos de laude și cu dorire să-i strigăm: Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Icosul 1

Îngerii din cer s-au mirat văzând nevoințele tale și răbdarea cea mare și, primind duhul tău în lăcașurile cele preaînalte, de bucurie s-au umplut, îndemnându-ne și pe noi a zice ție:
Bucură-te, că părinții i-ai părăsit pentru Hristos;
Bucură-te, că El te-a încununat frumos;
Bucură-te, că părinților tăi te-ai dăruit prin rugăciune;
Bucură-te, că ei mult s-au bucurat de tine;
Bucură-te, că mare mulțumire au dat lui Dumnezeu;
Bucură-te, că Domnul a primit rugăciunea lor;
Bucură-te, că toată cetatea s-a bucurat de nașterea ta;
Bucură-te, că părinții tăi mult s-au mângâiat;
Bucură-te, că pentru aceasta pe Hristos au lăudat;
Bucură-te, că ești rodul rugăciunii;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 2-lea

Văzând părinții tăi frumusețea ta cea sufletească și trupească, s-au gândit a te împreuna cu nunta cea după legea firii, însă tu, arzând cu sufletul către Hristos, ai zis: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Logodindu-te după dorul părinților tăi, ai intrat în cămară, însă, fiind tu cu dragostea mai fierbinte către Dumnezeu, ai dat miresei tale brâul și inelul și ieșind pe ascuns din cămară, ai purces la călătorie, rugându-te neîncetat; iar noi zicem ție:
Bucură-te, că Domnul ți-a fost călăuză în cale;
Bucură-te, că spre Laodiceea ai călătorit;
Bucură-te, că pe Domnul cel dorit ai aflat;
Bucură-te, că de toată viața lumească te-ai înstrăinat;
Bucură-te, că chipul Mântuitorului ai căutat;
Bucură-te, că pe El în cetatea Mesopotamiei L-ai aflat;
Bucură-te, că acel chip mult te-a mângâiat;
Bucură-te, că toată averea ta la săraci o ai dat;
Bucură-te, că pentru aceasta plată de la Dumnezeu ai luat;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 3-lea

Începând tu a viețui în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, totdeauna postind și hrana ta împărțind-o la săraci, lumea s-a mirat de răbdarea ta zicând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Locuind tu în cetatea Edesei, tot poporul, privindu-te ca pe un înger, a început a te lăuda zicând:
Bucură-te, că în Edesa ai petrecut șaptesprezece ani în post și rugăciuni;
Bucură-te, că în Biserica Maicii Domnului ai viețuit îngerește;
Bucură-te, că viața ta cea bună pe toți i-a minunat;
Bucură-te, că de cinstea lor pe ascuns te-ai depărtat;
Bucură-te, că, fugind, în Cilicia ai călătorit;
Bucură-te, că mâna lui Dumnezeu spre Roma te-a îndreptat;
Bucură-te, că ieșind din corabie în grija lui Dumnezeu te-ai dat;
Bucură-te, că în casa părintească neștiut de nimeni ai intrat;
Bucură-te, că de aceasta inima ta s-a mângâiat;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 4-lea

Întorcându-se tatăl tău de la curtea împărătească înconjurat de multe slugi și văzându-l tu pe el în așa mărire, și el, necunoscându-te pe tine, te-a miluit ca pe un sărac, iar tu, Cuvioase, ai mulțumit lui Dumnezeu din toată inima, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Începând, Cuvioase, a locui în coliba mică din fața Palatului părintesc, neștiind nimeni cine ești, adesea te rugai pentru cetate și popor, dar noi mirându-ne de răbdarea ta zicem:
Bucură-te, că acea colibă mică ți-a fost lăcaș ceresc;
Bucură-te, că slugile tale te-au batjocorit;
Bucură-te, că fiind în atâtea rele nu ai cârtit;
Bucură-te, că pentru toate lui Dumnezeu ai mulțumit;
Bucură-te, că auzind plângerea miresei tale nu ai mâhnit-o;
Bucură-te, că auzind jalea lor nu te-ai milostivit;
Bucură-te, că de răbdarea ta mulți s-au folosit;
Bucură-te, că lor harul lui Dumnezeu le-ai hărăzit;
Bucură-te, că pentru aceasta raiul ai moștenit;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 5-lea

Văzând diavolul pornirea ta spre fapta bună, îndemna pe slugi să te batjocorească, să te lovească peste obraz cu palma și lături să toarne peste tine, dar tu, viteazule nevoitor, te întrarmai asupra lui cu rugăciunea, cântând lui Dumnezeu, Celui ce te întărea: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Mireasa ta cea de Dumnezeu înțelepțită, neștiind unde te găsești și nevrând a se despărți de soacra sa, ci ca o altă Rut, închizându-se în cămară, adesea plângea, iar tu, auzind acestea prin fereastră, răbdai făcând rugăciuni, pentru care minunându-ne strigăm:
Bucură-te, diamantul răbdării;
Bucură-te, turn neclintit de ispite;
Bucură-te, răbdătorule de chinuri;
Bucură-te, ostașule nebiruit;
Bucură-te, piatră nesfărâmată de lacrimile părintești;
Bucură-te, comoară nejefuită de bântuielile diavolești;
Bucură-te, aur lămurit prin răbdare;
Bucură-te, că te-ai făcut nouă scăpare;
Bucură-te, că prin tine mulți ne folosim;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 6-lea

Fiind tu fiu și moștenitor al casei părintești, primit-ai hrană din mâna slugilor tale, iar tu la alți săraci împărțind-o, te-ai hrănit cu pâine și cu apă, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Când a voit Dumnezeu să te ia din cele trecătoare, ți-a descoperit ziua mutării tale și tu, fiind vesel de aceasta, ai cerut hârtie spre a-ți scrie viața, iar noi strigăm ție:
Bucură-te, că mult te-ai nevoit;
Bucură-te, că pe vrăjmașul l-ai biruit;
Bucură-te, că a ta viață tuturor ne-a folosit;
Bucură-te, că cele de aici pe toate de nimic le-ai socotit;
Bucură-te, că cele cerești ai dobândit;
Bucură-te, că timp de șaptesprezece ani nimeni nu te-a cunoscut;
Bucură-te, că toată viața în chinuri o ai petrecut;
Bucură-te, că la înălțimea raiului ai ajuns;
Bucură-te, rugătorule neobosit;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 7-lea

Apropiindu-se fericitul tău sfârșit și scriindu-ți toată viața ta, ai adăugat și aceasta, ca să te ierte părinții tăi pentru necazurile pe care le-ai pricinuit cu lipsa ta și, ținând hârtia în dreapta ta, ai adormit cântând: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Episcopul Inocențiu, slujind în Biserica Sfinților Apostoli, a auzit glas din cer zicând, în auzul tuturor, cum că tu ai adormit în Domnul și, neștiind unde să te găsească spre rugăciune, s-a întors, zicând:
Bucură-te, omul lui Dumnezeu;
Bucură-te, prietenul Lui cel mare și curat;
Bucură-te, că din pruncie L-ai slujit;
Bucură-te, că pentru El pe toate le-ai disprețuit;
Bucură-te, că a ta petrecere a fost minunată;
Bucură-te, că toți ne-am spăimântat de aceasta;
Bucură-te, că ești pildă de răbdare pentru noi;
Bucură-te, că ne-ai adus pe noi la multă mirare;
Bucură-te, că de aici ne-am pornit spre a ta căutare;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 8-lea

Împăratul Honoriu și tot poporul, fiind strâns în biserică și auzind glasul dumnezeiesc chemându-te de sus și pe episcop îndemnându-l spre căutarea ta, de cutremur umplându-se, au căzut cu fețele la pământ, strigând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

A doua oară slujind episcopul, cu mult popor, a auzit iarăși glas poruncitor zicându-i că în casa lui Eufimian este omul lui Dumnezeu și, spăimântându-se toți, nu înțelegeau, iar noi zicem ție acestea:
Bucură-te, că episcopul spre a ta căutare s-a pornit;
Bucură-te, că împăratul Honoriu la casa părintească a venit;
Bucură-te, că prin rugăciunea lor te-ai descoperit;
Bucură-te, că de aceasta toată cetatea s-a bucurat;
Bucură-te, că diavolul văzând aceasta s-a tulburat;
Bucură-te, că îngerii mult s-au veselit;
Bucură-te, că prin tine cetatea s-a mântuit;
Bucură-te, că apărător de cetate te-au numit;
Bucură-te, grabnicule ajutător;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 9-lea

Neștiind Eufimian că în casa lui locuiești tu, comoara cea neprețuită, a zis împăratului: Viu este Dumnezeu, că eu nu știu pe nimeni în casa mea cu fapte bune care să știe a cânta: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Împăratul și episcopul s-au pornit să vină spre casa ta, împreună cu tot clerul, dar tatăl tău a ajuns mai înainte, gătindu-le loc, iar poporul, nerăbdător a te vedea, a început a striga:
Bucură-te, ajutorul nostru cel grabnic;
Bucură-te, întărirea cetății noastre;
Bucură-te, izbăvitorul nostru din necazuri;
Bucură-te, rugătorule prea fierbinte pentru sufletele noastre;
Bucură-te, solitor către Dumnezeu;
Bucură-te, preabunule părinte;
Bucură-te, alesule de Dumnezeu;
Bucură-te, vasul Lui cel curat;
Bucură-te, oglindă neîntinată;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 10-lea

Întru mâhnire fiind cei ce se adunaseră în casa tatălui tău și neștiind unde să te găsească, iată, sluga aceea care era rânduită spre îngrijirea ta a zis în auzul tuturor că săracul din colibă a adormit, neștiind ei că tu ești cel care ai cântat: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Auzind tatăl tău că săracul a adormit, a venit în căscioara ta cea plină de Duhul Sfânt și, văzându-te pe tine adormit și ținând în mână hârtia și nevrând s-o dai lor, a zis cu umilință:
Bucură-te, comoară ascunsă;
Bucură-te, că ai fost stâlp de foc;
Bucură-te, că ne-am înfricoșat de viața ta;
Bucură-te, că părintele ceresc a primit răbdarea ta;
Bucură-te, că ai fost înger în trup;
Bucură-te, că diavolul s-a batjocorit;
Bucură-te, că prin tine multă lume s-a mântuit;
Bucură-te, că mulți leproși s-au curățat;
Bucură-te, că noi de aceasta ne-am veselit;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 11-lea

Îngenunchind tot poporul la sfintele tale moaște cu multă smerenie și multe rugăciuni înălțând către Dumnezeu, te-ai milostivit spre ei și, dându-le hârtia cea scrisă, a înțeles dintr-însa că tu ești omul lui Dumnezeu și au strigat toți: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Mulțimea de popor văzând în curte maica și mireasa ta, Sfinte Alexie, nu înțelegeau și, dându-și seama că acel sărac ești tu, fiul și soțul cel pierdut, despletindu-și părul capului cu jale au alergat la coliba ta, vrând
cât mai curând a striga către tine:
Bucură-te, preaiubite;
Bucură-te, al mamei tale dorite;
Bucură-te, scumpule odor;
Bucură-te, al părinților tăi mângâietor;
Bucură-te, al miresei tale sfătuitor;
Bucură-te, al legii lui Dumnezeu păzitor;
Bucură-te, al slugilor tale de rău nepomenitor;
Bucură-te, al necazurilor primitor;
Bucură-te, al nostru mângâietor,
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 12-lea

Aglaida, scumpa ta mamă, neștiind ce să facă la aflarea ta, să se bucure sau să se mâhnească, a alergat cu jale să-și vadă preaiubitul său fiu și, dând în lături poporul, a strigat cu plângere: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Scoțând cinstitele tale moaște din coliba cea săracă, le-au pus în racla cea de mult preț, dând cinstea cea cuviincioasă, ca unui mare nevoitor, și privindu-ți fața ta cea îngerească au strigat către tine unele ca acestea:
Bucură-te, că te-ai nevoit bărbătește;
Bucură-te, că acum te veselești cu îngerii;
Bucură-te, că ai biruit pe diavolul;
Bucură-te, că te rogi pentru noi către Domnul;
Bucură-te, că gonești duhurile cele viclene;
Bucură-te, că ologii prin tine își au umblarea;
Bucură-te, că leproșii prin tine se curățesc;
Bucură-te, că acum stai lângă Sfânta Treime;
Bucură-te, că acolo Îl vezi pe Domnul Hristos Cel dorit de tine;
Bucură-te, că pentru El ai luat fericit sfârșit;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Alexie!

Condacul al 13-lea

O, Preabunule Părinte Alexie, cel ce ai lăsat casa părintească pentru Hristos, nu ne lăsa pe noi, cei cuprinși de multe ispite, ci te roagă pentru noi și ne împlinește cererile către mântuire, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)
Apoi iarăși se zice Icosul 1: Îngerii din cer s-au mirat văzând nevoințele tale…, Condacul 1: Cuviosului și mult nevoitorului, al lui Hristos…,

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Porunca cea potrivnică lui Dumnezeu, a tiranului celui călcător de lege, înaltă văpaie a ridicat. Iar Hristos a pogorât cinstitorilor de Dumnezeu tineri roua Duhului; Cel Ce este Binecuvântat şi Preaslăvit.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rămas-ai, cuvioase, stând la porţile părinţilor tăi, cu totul necunoscut, primind luarea în râs a slugilor tale, crunt fiind batjocorit şi trudindu-te în ne­spus de multă sărăcie.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca unul ce ai omorât cugetul trupului tău, văzând pe părinţii tăi şi de aceştia fiind necunos­cut, răbdai silnicia firii, cuvi­oase şi dispreţul mulţimii slu­gilor tale, care te amărau.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

O, minune! Cum ai rămas pururea ca un sărac în bogăţia nesfârşită a umilinţei, Sfinte Alexie! Cum ai răbdat să fii batjocorit şi defăimat de slugile tale, preaînţelepte, care nu cunoşteau vieţuirea ta?

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tainei Celei Mari te-ai făcut Slujitoare, Preacurată; căci L-ai Întrupat pe Dumnezeu, Cel Ce ne izbăveşte din relele cele mari, pe noi, cei ce te mă­rim, Curată, Binecuvântată, de Dumnezeu dăruită.
Cântarea a 8-a. Irmos: Cuptorul cel cu foc…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Necunoscut fiind mai înainte părinţilor tăi, în vremea mutării tale din viaţă le-ai descoperit Taina, arătându-te, mărite, spre Slava Dum­nezeului nostru, Celui Ce cu mărire şi după vrednicie te-a preamărit.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Domnul, cu mare glas, te arată pe tine Romei întregi, ca pe o comoară ascunsă, preafe­ricite, care şedeai în chip de să­rac şi care dăruieşti cu dar de tămăduiri pe toţi cei ce cu cre­dinţă vin la tine.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Mai-marii popoarelor, împă­raţii şi preoţii, din arătare Dum­nezeiască, s-au adunat să te în­groape pe tine, fericite şi au vă­zut privelişte mare, uimindu-se de minunile pe care le săvârşeai, cuvioase, prin puterea Dumnezeiească a Duhului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca să ne înnoiască pe noi cei stricaţi prin alunecarea cea de demult, Iubitorul de oameni S-a Întrupat fără stricăciune, din pântecele tău cel Nestricăcios, Preacurată. Şi ai izbăvit pe toţi din stricăciunea păcatului, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

Irmosul:

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în­chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii

Cuptorul cel cu foc, oarecând în Babilon, lucrările şi-a despărţit din Dumnezeiască Poruncă, pe haldei arzând şi răcorind pe credin­cioşii care cântau: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!
Cântarea a 9-a. Irmos: Fiul Părintelui Celui fără de început…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Învrednicitu-te-ai, cuvioase, să vezi Slava lui Dumnezeu, Celui Ce te-a preamărit pe tine în chip strălucit, până în sfâr­şit, fericite. Căci cei ce nu ve­deau au văzut lumină şi cei ce mai înainte erau muţi au grăit, Prealăudate Părinte Alexie.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Când stăteai înainte şi când ai fost dus spre îngropare, arătatu-te-ai ca un soare, părinte, trimiţând în chip minunat raze de tămăduiri, izgonind patimile cele întunecate, arzând pe de­moni şi luminând pe cugetă­torii de Dumnezeu.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Alexie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Adunatu-s-au, din arătare Dumnezeiască, să te îngroape pe tine, cel mai ales dintre pa­triarhi, împăratul cel preaiubitor de Hristos, mai marii po­porului, bătrânii, tinerii şi ce­tele călugărilor, sfinţindu-se cu atingerea de tine, fericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Răpit ai fost, purtându-te pe carul faptelor bune şi te-ai odihnit acolo unde sunt cetele cuvioşilor, ale Apostolilor, ale mucenicilor, ale patriarhilor şi ale drepţilor. Cu care, adu-ţi aminte de noi, cei ce te cinstim pe tine, Sfinte Părinte Alexie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Glasul lui Gavriil îl aducem ţie, bucurându-ne şi zicând: Bucură-te, Ţarina cea Nearată! Bucură-te, Dezlegarea bleste­mului! Bucură-te, Izvorul Apei Celei Vii, Lauda cuvioşilor, Năs­cătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară!

Irmosul:

Fiul Părintelui Celui fără de început, Dumnezeu şi Domnul, Întrupându-Se din Fecioară, S-a arătat nouă, ca să lumineze cele întunecate şi să adune cele risipite. Pentru aceasta, pe Născătoarea de Dumnezeu cea Prealăudată o slăvim.
SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

Toţi credincioşii, privind cu cugetul sudorile şi ostenelile tale, înţelepte, ne umplem sufletul de toată umilinţa şi cu dragos­tea inimii, cinstindu-te pe tine în cântări, ne simţim mânaţi să aducem cântări Dumnezeieşti, Slavă şi Laudă Stăpânului tutu­ror, Preafericite Alexie, strigând ţie cu credinţă, ca unui sluji­tor al Domnului: roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruias­că iertare de greşeli celor ce cu dragoste prăznuiesc pomenirea ta cea sfântă.
SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Desfătarea lumii cu cuvioşie ai părăsit-o, Sfinte Alexie, schimbând bogăţia cea stricăcioasă cu cea cu adevărat nestricăcioasă şi veşnică. Pentru aceasta, te mă­rim împreună cu toţi Sfinţii şi prăznuim cu sfinţenie acum po­menirea ta, rugându-ne să do­bândim cu rugăciunile tale, pă­rinte, mare milă.
SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Neînţeleasă şi necuprinsă cu mintea este Taina Cea Mare şi Înfricoşătoare care s-a lucrat întru tine, Stăpână, de Dum­nezeu Dăruită. Că, zămislind pe Cel Necuprins, L-ai născut îm­brăcat în Trup din Preacuratele tale sângiuri. Pe Care totdeau­na roagă-L, Preacurată, ca pe Fiul tău, să mântuiască sufle­tele noastre.
SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Ceea ce Te-a născut pe Tine, Hristoase, văzându-Te ridicat pe Cruce ca un osândit, unele ca acestea grăia, plângând cu jale: Vai mie! Cum nu s-a mi­lostivit nicicum spre Tine po­porul cel nemulţumitor pe care l-ai miluit, din mulţimea milei Tale? Nu mă lăsa singură în lume, Cel Ce Unul Singur eşti fără de păcat.

și se face otpustul.

Cântare de laudă la Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu

Cântare de laudă la Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu

Toate cele pe care lumea le iubeşte

Alexie desăvîrşit le-a lepădat.

Spre Dumnezeu, pe calea cea strimtă,

În luntrea vieţii el a plutit.

Mai întîi de dragul lui Hristos

El a dorit ca să fie sărac;

Apoi şi casa bogată a părinţilor săi

El o a părăsit.

Plecînd în pămînt străin,

Apoi iar întorcîndu-se,

Lui nici bogăţia

Şi nici sărăcia

Prilej spre păcat nu i s-au făcut.

Ci el pururea mintea la Dumnezeu

O a ridicat,

Cu rugăciune, postiri,

Şi credinţă tare

Care mişcă munţii din loc.

Maica lui Aglae,

Şi bătrînul tată Eufimian

Şi mireasa cea credincioasă,

De durere, vîrstă şi postiri topită,

Cu durere l-au plîns.

Slugile la acest cerşetor strigă

Şi-l lovesc,

Dar cine este cerşetorul, ei nici nu bănuiesc.

Ei nici bănuiesc că acesta este însuşi moştenitorul stăpînului lor.

Însă despre acestea, moştenitorul, stăpîn, tace.

Căci el încă din tinereţe bogăţiile lui cele mari

Le-a dispreţuit,

Pentru ca moştenitor cereştii veşnicii

Să fie.

Sfîntul însă şi după a lui moarte nu poate să se mai ascundă,

Căci Domnul însuşi Il face cunoscut.

Căci cel care prin viaţa lui

Pre Domnul îl slăveşte,

Slăvit este la rîndul lui

De Dumnezeu.

Alexie pre Domnul îl slăveşte

Şi de aceea preaslăvit sfînt este el.

Cu adevărat om al lui Dumnezeu este el,

Acum şi pînă în veac.

Sursa: https://altarulcredintei.md