Încrederea în sine este mai inselatoare ca visul

12:44, 22 decembrie 2021 | Religie | 467 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

De multe ori auzim îndemnul acesta: „Ai încredere în tine!” Oricât de corect ar suna la prima vedere, acest sfat psihologic nu are temei în învățătura creștină. Încrederea în sine este mai înșelătoare ca visul, încrederea noastră totală trebuie să o punem doar în Dumnezeu. Nici în oameni, nici măcar în noi înșine.

Ceilalți ne pot înșela așteptările, ne pot trăda. Iar bizuirea pe propriile noastre forțe, pe înțelepciunea și priceperea noastră este cea mai mare înșelăciune. Cum poate cineva să aibă încredere în el însuși, când gândurile, simțămintele și dorințele sale sunt atât de schimbătoare? Când Mântuitorul le-a zis ucenicilor că toți se vor lepăda de El și se vor risipi când va fi prins și dus la judecată, Petru a strigat: „Dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti!” Era foarte sigur pe ceea ce spunea. Cu siguranță și inima sa era aprinsă de dragostea lui Hristos, dar era stăpânit și de mândrie. Căci încrederea deplină în sine este semn al mândriei. Domnul a cunoscut de mai înainte ce va face Petru. Știa că și el se va lepăda de Dânsul. „Cercetând adâncul inimii sale și văzându-l deja căzut în închipuire de sine și în mândrie, Domnul i-a răspuns: ”În noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoșul, te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34). Petru s-a lepădat de Hristos nu o dată, ci de trei ori. Pe cât de mare era încrederea în sine, pe atât de mare a fost căderea lui. Aceasta s-a întâmplat spre rușinarea mândriei lui. Spre smerirea lui. Petru era unul din cei mai apropiați ucenici ai Mântuitorului. Și dacă el a suferit aceasta, cu atât mai mult noi, cei care trăim departe de cuvântul lui Dumnezeu și de poruncile Lui. Să ne ferim a cugeta ceva înalt despre noi înșine, căci urâciune este mintea semeață înaintea lui Dumnezeu. Orice reușim să facem în viață, să știm că Dumnezeu ne-a ajutat. Orice faptă bună, orice lucru drept și vrednic de laudă săvârșim, să nu le punem pe seama noastră. Chiar și din păcate mari dacă ne ridicăm, să nu ne trufim. Ci să punem aceasta pe seama milostivirii lui Dumnezeu și a harului Său mântuitori. Nu se cuvine să ne încredem nici în judecățile pe care le facem față de semenii noștri. „Se amăgesc pe sine cei ce spun cu încredere în sine că îi cunosc foarte bine pe oameni și că nu se vor lăsa amăgiți”. Singurul Care cunoaște sufletul și adâncul omului este Dumnezeu. „Cine poate cunoaște duhul omului fără numai Dumnezeu, Care cunoaște tainele inimii?” Sfântul Nicolae Velimirovici dă exemplu chiar și pe marii sfinți, care s-au înșelat în privința unor oameni. De pildă, Marele Vasile credea la un moment dat că un om eretic și viclean era om sfânt și pentru aceasta l-a apărat în fața celor care îl învinuiau. Când și-a dat seama de amăgirea în care căzuse, s-a căit cu amar. La fel și Sfântul Grigorie Teologul, a botezat un filosof pe nume Maxim pe care îl luase la el în casă. Dar acela era atât de viclean încât a reușit prin uneltiri să ajungă el patriarh în locul Sfântului Grigorie. Când oamenii l-au mustrat pentru încrederea lui în acel om, Sfântul Grigorie a răspuns: „Nu suntem vinovați dacă nu băgăm de seamă răutatea cuiva. Numai Singur Dumnezeu cunoaște tainele cele lăuntrice ale omului. Și ni s-a rânduit prin porunci să ne deschidem inimile cu dragoste părintească spre toți cei ce vin la noi”. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că oamenii buni nu pricep de îndată răutatea celor rău-intenționați, căci îi socotesc pe toți buni.

Sursa: https://csf.md