Iisus salvator și stihiile nimicirii. Profesorul Ilie Bădescu. HRISTOS A ÎNVIAT!

06:44, 5 mai 2021 | Religie | 53 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Contextul edenic. În ne-vremuitul Eden, ne spune Scriptura, Dumnezeu l-a inițiat pe om să cunoască deplinătatea și neasemuita felurime a Raiului, în frunte cu pomii feluriți, care purtau fiecare rodul său. În același timp l-a prevenit asupra pomului în și prin care rodește fructul amăgitor al acelui fel de diferență – aceea dintre bine și rău – din care izvorăște abisul rupturii și l-a prevenit să nu guste din fructul acela căci de va mânca va și muri. Prima contextualizare din istoria omului, care ne ajută să-l explicăm în deplinătatea lui, este săvârșită, iată, de Dumnezeu și ea se numește Eden sau Rai. Omul a fost așezat la creație în context edeniccare înseamnă trei lucruri: a) unitatea omului cu Dumnezeu; b) unitatea bărbatului cu femeea sa ca expresie și oglindă a unității antropologice denumită „om” și, în fine, c) în al treilea rând, înseamnă unitatea omului cu toată creația, adică pacea și buna viețuire sau armonia primordială.

Cultura morții. A doua contextualizare s-a produs, ne spune tot pericopa biblică, prin evenimentul provocat de om când a încălcat regula armoniei edenice și, mâncând din fructul oprit, a cunoscut nu doar diferența binelui de rău ci și moartea. La momentul acela și prin demonică inspirație s-a născut cultura morțiiîncât putem spune că a doua contextualizare a omului, ca făptură distinctă în univers – rod al conspirației omului cu șarpele împotriva Cuvântului – a fost situarea thanatică, mutarea cu voie liberă a omului în moarte. Prin această contextualizare, omul s-a mutat din viața eternă în moartea eternă din care-l va scoate numai intervenția lui Dumnezeu în „textul” lumii, ceea ce înseamnă reunificarea cuvântului omenesc cu Logosul divin, Cuvântul întrupat.

Omul babelian. Însă până la contextualizarea restauratoare a întregii firi în Iisus Domnul înomenit s-au succedat celelalte contextualizări induse de om după cădere. Și acestea sunt memorate de Cartea Sfântă. Între ele, Biblia memorează contextualizarea babeliană, prima contextualizare urbană, în și prin care este tâlcuit înțelesul universal al orașului ca tip de comunitate omenească care se distinge prin orgoliul omului urban de a edifica o cetate lumească, cu centru în sine însăși, adică o formă de conviețuire bazată pe trufia omului rupt de Dumnezeu. S-a ivit atunci ceva tulburător: singurătatea în marea aglomerație. Biblia o denumește împrăștiere și încurcare a limbilor. Este vorba de pierderea unității cuvântului. Rupți de Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii nu s-au mai putut menține în unitatea aceluiași înțeles și astfel apare promiscuitatea lingvistică, arbitrariul cuvintelor. În vorbirea populară, „respectarea cuvântului” sau „ținerea de cuvânt” este semn al omului care-l are pe Dumnezeu și astfel se ține de cuvânt, adică se păstrează în cele convenite, în același înțeles cu celălalt. Restaurarea cuvântului corupt este și conținutul unei rugăciuni de urare când spui: „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, adică să vă așeze în vestea cea bună, în Cuvântul bun, în Logosul întrupat, Dumnezeu înomenit.

Contexte nimicitoare. Mânia lui Dumnezeu. O contextualizare urbană încă mai distructivă este descoperită omului tot de Biblie prin prototipul celor două orașe decăzute, adică a unei vieți mutate în contextul putreziciunii, al păcatului colectiv, care aduce moartea nimicitoare, nimicirea comunității întregi. Sodoma și Gomora sunt contextualizări prototipice, așezate de pericopa biblică în categoria tematică a contextelor degradate, care induc degradarea vieții și finalmente nimicirea. Acest tip de contextualizare ne este descoperită prin actul contemplativ al lui Avraam: Și-a îndreptat privirile spre Sodoma și Gomora și spre toată câmpia și iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un fum, ca fumul unui cuptor. Când a nimicit Dumnezeu cetățile câmpiei, Și-a adus aminte de Avraam și a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului, prin care a surpat din temelie cetățile unde își așezase Lot locuința („Geneza 19:28-29) Cu această formă a contextualizării ne apropiem de contextul omenirii de astăzi, pe care specialiștii îl asemuiesc iernii demografice. Aceasta este de tip post-sodomic, adică este ținutul parcă atins de focul nimicitor urmat de înghețul postdezastru, datorat, altfel spus, decăderii orașului. Contextualizările sunt totodată și semnale, avertismente colective: foametea, risipirea printre alte neamuri, pandemiile, iarna demografică, dezcopilărirea, masacrul inocenților, ispita neobabeliană (globalismul fără Dumnezeu), deztinerirea, urgiile sfârșitului, plăgile Egiptului faraonic, adică ale păcatului dezpletit etc. Din toată această cascadă de nenorociri care-au însoțit istoria post edenică a omului, omenirea singură nu s-ar fi putu izbăvi. Toate contextele ei de viață erau degradate, întoarse pe dos. Singură puterea Celui ce-a creat lumea i-ar fi putu aduce salvarea ceea ce s-a și întâmplat prin taina întrupării lui Dumnezeu. Aceasta a însemnat și restaurarea creației, așezarea omului în Hristos Domnul Înomenit. O asemenea restaurare este, într-un anume sens, una cu o re-contextualizare iudeo-creștină. Fiindcă, precum spune Iisus Domnul: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5.17-18).

Cultura învierii. Odată cu întruparea lui Dumnezeu s-a instituit un nou mod ontologic prin care a fost restaurată unitatea dintâi, doar că, de data aceasta prin mijlocirea unei punți, a unei căi bune, denumită Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, le spune Iisus ucenicilor. „Cine-mi urmează mie va avea viață veșnică”. Noul context creat de Dumnezeu Fiul înomenit este tot una cu ceea ce se numește cultura învierii și ea este rodulînomenirii lui Dumnezeu.În Iisus Dumnezeul înomenit toate sunt reașezate în orizontul dintâi, al rânduielii edenice, pe care-a stricat-o păcatul. Când Pilat din Pont îl întreabă pe Iisus „Ce este adevărul?”, trimisul Cezarului se și prăbușește în abisul acelei întrebări. El n-ar fi avut puterea să iasă biruitor din abisul acesta. O atare performanță ar fi fost accesibilă celui ce ar fi primit prin har taina întrupării lui Dumnezeu. Iisus Domnul este adevărul, și Pilat ar fi fost scos din abisul întrebării sale numai în Hristos, adică dacă s-ar fi încreștinat. Așa el a rămas în abisul întrebării aceleea și acolo se află prototipic toți cei ce sunt rupți de Dumnezeu. Prin urmare, numai Dumnezeu ne poate scoate din abisul rupturii de Dumnezeu. Într-o istorie scripturistică a derulării ruperii de Dumnezeu, un hermeneut biblist menționa cele trei momente ontoistorice ale distanțării omului de Dumnezeu. Primul a fost momentul distanțării din Eden când Adam s-a rupt de cuvântul lui Dumnezeu și astfel între el și Dumnezeu s-a deschis abisul de netrecut și de necuprins prin puterile omenești. Abisul acesta se numește moarte. Omul n-ar avea cum să iasă cu puterile lui din abisul morții și al răutății. De atunci distanța aceasta s-a mărit cumva și, de fapt, întregul mileniu primar al istoriei creștinsimului este inteligibil prin războiul omului de pe piscul lumii cu distanțarea. Rodul acestui război nevăzut este patristica, creația liturgică, apogeneza unor genuri și specii artistice și ale literaturii sacre care susțin edificiul Europei spiritului, fără de care toată această lume ar aluneca în barbarie.

Războiul împotriva contextului normalității. Pentru prima dată în istoria lumii, odată cu era modernității târzii, s-a planetarizat războiul împotriva contextului normalității. Peste tot ni se propun alte contextualizări decât cele normale, adică cele cunoscute și consacrate din vremuri imemoriale. Când propui ca termeni precum mamă și tatăsă nu mai fie folosiți te ridici nu doar impotriva contextelor firesti ale vietii, ci și împotriva pieții cuvintelor și deopotrivă împotriva normalei funcționări a ceea ce Cl Levy-Strauss denumește piață maritală, adică dinamica socială a căsătoriilor. În domeniul comunicării, ordinea este asigurată de rata circulației cuvintelor: valoarea și însemnătatea cuvântului depind de frecvența sa circulatorie. Sunt bune acele cuvinte care au o valoare mare de circulatie. Structura latină a limbii române, ne spune Hasdeu, este dată de frecvența circulatiei cuvintelor de origine latină nu de numărul lor, ci de frecvența lor circulatorie. Cuvântul „mamă” are frecvența circulatorie cea mai mare, fiindcă este folosit și de copilul care n-a deprins încă vorbirea articulată. Nici un alt cuvânt nu-l poate concura. Orice reformă lingvistcă potrivnică acestui cuvânt afectează toate categoriile de populație, de toate vârstele și de toate apartenențele. Dacă unei mame i s-ar interzice să-și spună mamă acest lucru ar aduce tulburări psihice grave, fiindcă femeea aceea ar fi lipsită de operatorul semasiologic al sensului matern al existenței. Or o asemenea tulburare face parte din clasa nevrozelor noogene, diagnocsticate de către marele logoterapeut, Victor Frankl.

Densitatea morală. Dumnezeu a dăruit omului soție, copii, familie, prieteni, frați întru credință (spirituali) ceea ce înseamnă densitate socială sau morală (densitate dinamică, o numește Durkheim). Prin urmare modalitatea apărării de rupturi este întărirea densității dinamice sau morale, adică sporirea frecvenței și intensității interacțiunilor sociale. Sociologul francez, E Durkheim, ne spune că nu toate locurile sociale au proprietatea de a mări densitatea dinamică sau morală. Aceasta crește în familie, în biserică, în principal, în sărbătorile religioase. Dacă vrei să dinamitezi densitatea socială sau morală acționează în direcția dezbisericirii, deritualizării, dez-sărbătoririi grupului uman și l-ai transformat în turmă. Turma este o formă de adunare fără unitate. Aceasta este distincția dintre grupul uman și grupul animal. Grupul uman se adună sub forma unității, grupul animal se adună sub forma gregarismului. Unitatea este de natură spirituală, gregarismul este de natură biologică. Animalele se pot aduna dar nu se întâlnesc, numai oamenii se pot întâlni. Omul are de rezolvat, iată, o problemă universală, problema distanțării, a rupturii de Dumnezeu și de semeni.

Cel ce nu poate fi numărat. Când poporul ales este convocat la cel mai tulburător recensământ din istoria omenirii, mica familie, compusă din fecioara Maria și tâmplarul Iosif, soțul ei, dimpreună cu pruncul nenăscut, se pun în mișcare spre Betleem pentru a deveni locatarii cenzitari ai statului (evident din rațiuni fiscale). Acolo unde ajung, însă, pentru ei nu se găsește adăpost. Cel ce venea pe lume nu găsea loc în care să vină. Pentru El și Maica Sfântă loc nu era în cetatea numărată. Lucrul acesta va fi mărturisit de Iisus cu un alt prilej, când îi răspunde unui cărturar așa: „vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul”.(Matei, 8, 20). El, Regel universului, nu avea unde să-și culce capul pe pământ. Acest verset ca și taina Celui ce vine într-un loc fără loc, în noaptea nașterii Sale, sunt tulburătoare profeții, fiindcă, iată lumea de azi, nu-l primește în casa ei, în ciuda celor peste 7 miliarde de case. El bate la fiecare ușă, dar rari sunt cei ce se înduplecă să-i deschidă, însă și atunci numai ca unui locatar vremelnic ori doar ca unui trecător oarecare. Încât haosul biologic, cu explozia demografică urmată de înfricoșătoarea dezcopilărire planetară, atestată de tragicul declin al ratei feritilității, de rata avorturilor, de sterpia opțională și de îmbătrânirea planetei, sunt, iată, efectele implacabile ale rupturii omului de Dumnezeu. 

Rugăciunea de mărturisire și cea de pocăință. Toate acestea arată refuzul găzduirii Duhului, care este Dătătorul de viață, Mângâietorul, Duhul Adevărului. Blândețea mângâietoare a mamei este ca un izvor care, în zilele noastre, seacă, dătătorul de viață este alungat din casele omului modern de războiul pustiitor al avorturilor, duhul adevărului este subtilizat grosolan prin retorica corectitudinii politice, care ne îndrumă aă așezăm în clasa minciunilor cele mai frumoase trăsături genuine ale făpturii: genul, maternitatea și inocența (retorica sexualistă cere introducerea educației pentru viață sexuală la vârsta primară a copilăriei). Aceste sunt fațete ale păcatului care nu poate fi iertat nici în viața de aici nici în cea de apoi, fiindcă refuzul vieții este refuzul mărturisirii Dătătorului de viață (care este Duhul Sfânt). Spune Sf Paisie Aghioritul că Diavolul îl recunoaște pe Iisus de Fiu al Lui Dumnezeu, dar se blochează, refuză ori nu poate, din pricina răutății sale abisale, să rostească și a doua parte a rugăciunii inimii. El spune, ca orice credincios, „Iisuse hristoase, Fiul lui Dumnezeu..”, adică îl mărturisește pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, căci Îl știe, L-a cunoscut în ceasul eonic al creației, dar nu poate să rostească și partea a doua a rugăciunii, partea ei de pocăință: „miluieșete-mă pe mine păcătosul”! Ori simplu: „miluiește-mă”! La această parte se blochează. Dacă ar spune-o ar redeveni înger al luminii, așa cum l-a creat Dumnezeu între primele creaturi. Dar acest cuvânt de pocăințănu-l poate rosti, nu-l spune. E cutremurător! Oare când mama își suprimă pruncul în pântece nu se plasează și ea în incapacitatea de a spune „Miluiește-mă”?! Fiindcă neprimind Duhul Mângâietor nu primște Duhul nici în ipostaza Sa de Duh dătător de viață, și neregretând confirmă că refuză și cea de-a treia ipostază a Duhului, pe cea de Duh al adevărului. Reacția ei, păcatul repetat al lepădării de prunci, atestă că nu aleargă în fața lui Dumnezeu să strige cu lacrimi: „am greșit, Doamne, iartă-mă”!. Ca și cel ce este din veac amăgitor, ea nu se poate spovedi, nu poate mărturisi păcatul, nu se poate smeri. Însă în tot acest refuz triadic, nefericita mamă eșuată nu este singură ci împreună cu noi, nefericiții bărbați fără de bărbăție, tați fără de părinție, avortoni ai nemerniciei. În vicleana îndrumare venită pe calea unor documente oficiale europene de a elimina din vorbire cuvântele „mamă” și „tată” se împletesc toate cele trei stihii ale nimicirii. Declinul lucrării Duhului mângâietor se vede în sterpia opțională, așa cum declinul și deci refuzul Duhului dătător de viață se vede în explozia avorturilor și în declinul fertilității concomitent cu ascesiunea biosului fertil, atestat de curba cerscătoare a numărului de femei fertile care refuză aducerea pe lume a pruncilor. Dacă valența mângâietoare este în rcesiune, tot recesivă este și smerenia.

De 2000 de ani. De două mii de ani, Dumnezeu Fiul moare și învie pentru tot neamul omenesc, confirmând triumful zidirii asupra nimicirii, al vieții asupra morții. Fără de înomenirea lui Dumnezeu cu preț de robie și răstignire vindecare omului de maladia morții ar fi imposibilă și lucrarea de zidire a lumii n-ar putea să învingă stihia nimicirii. Căci, precum spune psalmistul: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește. În zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu, voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiți ai Săi” (Ps 126, 1-2)

Sursa: https://www.activenews.ro