Pierre-Antoine Plaquevent: Soros și societatea deschisă. Metapolitica globalismului (12)

11:45, 20 ianuarie 2020 | Actual | 575 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

(fragment din cartea cu același titlu, în curs de apariție la Universitatea Populară)

Societate deschisă împotriva istoricismului și tradiției (1)

Denunţarea istoricismului este tema centrală a filosofiei lui Karl Po- pper. În prima parte a cărții  Societatea deschisă și dușmanii ei el face din istoricism conceptul teoretic cel mai antagonist vizavi de ideea de societate deschisă. Termenul de istoricism desemnează, la Popper, doctrinele sociale care pretind că pot angaja legi istorice universale despre funcţionarea societăţilor, după modelul știinţelor naturale. Pentru Karl Popper, concepţiile istoriciste sunt afectate din capul locului de pretenţia de a propune o interpretare a istoriei care caută să prezică viitorul pornind de la trecut. El respinge ideea că o ”concepţie cu adevărat știinţifică sau filosofică despre politică și o mai bună înţelegere a vieţii societăţilor trebuie să se bazeze pe studiul și interpretarea istoriei.” El respinge în fapt centralitatea istoriei în știinţele umane, politice și sociale.

Popper identifică mai multe naraţiuni istoriciste principale. Printre ele cea pe care o numește ”doctrina poporului ales” care constituie o naraţiune istoricistă arhetipală din care se inspiră toate celelalte de-a lungul istoriei. Pentru Popper, doctrina poporului ales este constitutivă pentru formula tribală a societăţilor, de aici reieșind că cea mai mare parte a doctrinelor istoriciste sunt în fapt tentative de revenire la forme reconstituite ale tribalismului:

”Tribalismul, care acordă o importanță supremă tribului fără de care individul nu este nimic, se regăseşte în multe forme ale istoricismului. Acesta este înlocuit uneori de un anumit colectivism, care fixează predominanța – o clasă, de exemplu – în afara căruia individul nu contează.”

Doctrina poporului ales este, potrivit lui, cea care inspiră rasismul și fascismul, ”în care poporul ales este înlocuit cu rasa aleasă”, dar și marxismul, în care poporul ales este înlocuit prin clasa aleasă.

Predicțiile acestei doctrine se bazează pe o interpretare a istoriei care conduce la descoperirea unei legi ce guvernează evoluția ei. Pentru rasism, este vorba de un fel de lege naturală: superioritatea biologică a rasei alese, care explică tot cursul istoriei, văzută ca înfruntare a raselor care îşi dispută preponderența. Pentru mar- xism, este vorba de o lege economică: istoria nu e decât o înfruntare de clase care caută să îşi asigure supremația economică: istoria nu e decât o confruntare de clase care caută să-și asigure spremația economică”.

De aici, Popper desfășoară un fir ideologic care curge, potrivit lui, de-a lungul istoriei, din Antichitate până în epoca contemporană, de-a lungul întregii istorii a filosofiei politice occidentale:

”De altfel, aceste două teorii istoriciste decurg direct din filosofia lui Hegel; va trebuie deci să ne ocupăm şi de aceasta, şi cum Hegel se bazează pe unii filosofi din Antichitate, să discutăm şi deepre Heraclit, Platon şi Aristotel, înainte de a aborda formele moderne ale istoricismului.”

Pentru Popper, primul care a exprimat o doctrină istoricistă a fost grecul Hesiod:

”El a emis ideea, potrivit căreia cursul general sau tendința istoriei era determinată, dar concepția sa despre aceasta era pesimistă: încă din Epoca de Aur, oamenii erau meniți degenerării, deopotrivă fizică şi morală.”

Fiind teolog, poet și vizionar, Hesiod este autorul grec al celebrei Teogonii (Θεογονία: genealogie a zeilor), naraţiune ce povestește originea zeilor. Trâind la sfârșitul secolului VIII î. H., opera sa se află la intersecţia dintre gândirea mitică și filosofia presocratică. La Hesiod lumile umană și divină încă se întrepătrund, zeii sunt pentru el o realitate tangibilă și trăită. Hesiod este și autorul poemului Munci şi zile, operă în care apare faimosul mit al celor cinci vârste succesive ale omenirii.

Mit involuţionist în care expune degradarea progresivă a celor cinci rase umane de-a lungul istoriei: rasa de aur primordială, rasa de argint care îi succede, rasa de bronz, rasa eroilor și în fine rasa de fier, al cărei contemporani suntem. Mit primordial, pe care îl regăsim sub forme diferite în alte tradiţii din lumea indo-europeană.

În șirul filosofilor istoriciști ai Antichităţii vin apoi, consideră Popper, Heraclit din Efes și Platon. Heraclit este gânditorul presocratic, cel care a pus în evidenţă noţiunea de schimbare universală, definită și ca ”mobilism”. Gândire sintetizată de formula Panta rhei (Πάνταῥεῖ), literalmente ”totul curge”, în sensul de: ”nimic nu durează și totul trece”. Heraclit avea să povoace o revoluţie în cosmologia greacă. Până atunci fixistă și ciclică, viaţa universului era de acum înainte percepută ca supusă imperiului schimbării universale și al hazardului. Concepţie pe care Popper o rezumă printr-o formulă a lui Heraclit: ”Cosmosul cel mai frumos este ca o grămadă de gunoaie răspândite la întâmplare”. Potrivit lui Popper, concepţiile noi ale lui Heraclit îl vor determina pe Platon să caute în teoria sa despre lumea ideilor imuabile și transcendente o alternativă și o soluţie la problemele deschise de revoluţia cosmogonică heracliteană, care descoperea un plurivers sfărâmat și dezordonat. Heraclit este de altfel pentru Popper părintele ideii că doar forţa poate permite politicului să instaureze un polis (cetate) stabil în mijlocul unui flux neîncetat al schimbării. Idee rezumată de celebra formulă a lui Heraclit: ”Conflictul este părintele tuturor lucrurilor.

Istoricismul desemnează în fapt, pentru Karl Popper, o structură de gândire tipică pentru ceea ce numșete el societate închisă. Dar în mod destul de surprinzător, în vreme ce face din doctrina po porului ales un arhetip al gîndirii istoriciste, el nu va vorbi aproape niciodată de lumea veterotestamentară, nici nu va cita Vechiul Testament care dă totuși numeroase exemple de tribalism și de primat al grupului exercitat asupra individului, chiar de rasism exacerbat ce îl exclude pe celălalt. În prima parte a lucrării sale, intitulată Ascendentul lui Platon, Karl Popper va prefera să ţintească o parte din tradiţia filosofică occidentală ca matrice a tribalismului. Atacându-i pe filosofii Heraclit, Hesiod și Platon, Karl Popper atacă în fapt anumiţi piloni purtători ai tradiţiei filosofice europene. Putem chiar considera că ceea ce numește el cu termenul de istoricism constituie, în fiecare epocă din istoria europeană, tentativa unei elite conservatoare de a da formă și coerenţă societăţii, mai degrabă decât de a o lăsa purtată de fatalitate și de cursul lucrurilor.

(va urma)