Mihail Manoilescu, naţionalismul ca dreptate şi cale de modernizare (Partea I)

11:52, 15 aprilie 2019 | Actual, Economie | 1424 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

De Cristi Pantelimon

(Din volumul ”Modernități alternative”, editura Insitutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2013)

Gândirea economică şi politică a lui Mihail Manoilescu are un vădit caracter antiliberal, dar nu în plan ideologic. Antiliberalismul său se construieşte treptat, pe filoane teoretice separate, dar care conlucrează, atât din punct de vedere al construcţiei ideilor politice, cât şi economice, dar şi, am putea adăuga, al unui soi de pedagogie politico-economică aparte, cu referinţă la destinul burgheziei din ţara noastră. Manoilescu nu este un ideolog antiliberal, deşi atacă frontal rădăcinile liberalismului (atât politic, cât şi economic), pentru că scopul său nu este unul speculativ-ideologic, ci de construcţie statală şi politică, de continuitate statală şi economică, iar acest deziderat se înfăptuieşte, în viziunea sa, nu prin mijloace ideologice, ci ştiinţifice.

Manoilescu antiliberalul nu este totuşi un conservator, în înţelesul clasic al termenului, pentru că, departe de a deplânge tarele inerente ale modernizării şi de a extrage din trecut aurul preţios al unor tradiţii ce merită continuate în forme noi, el este, într-o pondere zdrobitoare, un adept al modernizării, al mersului înainte al economiei în principal (conservatorii au avut întotdeauna un război tacit, chiar dacă nerecunoscut, cu progresul economiei), cu speranţa că progresul acesteia poate fi convertit în progres social în sensul cel mai larg al termenului, bineînţeles, cu condiţia respectării unor deziderate ce rezultă din studiul ştiinţific al realităţii.

Din necesităţi pur analitice, putem remarca cel puţin trei teme majore sau trei preocupări esenţiale în opera autorului de care vorbim, şi pe care deja le-am schiţat oarecum mai sus: prima temă este cea politică. Aici opera principală este Secolul corporatismului, care, aşa cum subliniam deja, nu este o operă ideologică. În general, astăzi, suntem tentaţi să considerăm politic doar corpusul de idei care se referă la ideologie, la cele câteva familii ideologice de bază, adică stânga sau dreapta, socialism sau capitalism, conservatorism sau progresism, în fine, centru, precum şi derivatele diverse ale acestor orientări. Aceste diverse orientări nu sunt în centrul atenţiei autorului român. Secolul corporatismului este o încercare de construcţie statală care, fără a ignora orientările sau conţinuturile dihotomice enumerate mai sus, încearcă să depăşească dihotomia de orice tip în favoarea unui construct integrator.

Corporatismul, cu alte cuvinte, nu este nici socialism, nici capitalism, nici de stânga, nici de dreapta, nici măcar de centru, şi nici nu este progresist sau conservator. În acelaşi timp el este câte ceva din toate acestea. Însă centrul nervos al ideii corporatiste, piatra unghiulară a acestei întreprinderi este ideea statală şi ierarhică, la care se adaugă ideea integralismului sau ideea organicităţii statului. Statul este în centrul acestui peisaj, iar statul nu poate fi decât ierarhic şi integrat, adică echilibrat dinamic.

Ideea politică a organicităţii statului este o idee antică. Ea va rezista în diferite forme până în preajma Revoluţiei franceze, care a desfiinţat-o în fapt. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, revenirea sau reacţiunea nu a întârziat mult. Deja la Louis De Bonald întâlnim preocuparea sistematică de a teoretiza un esprit de corps al unei societăţi, adică un spirit al întregului, un întreg organic (poate cea mai nimerită traducere), definit în opoziţie cu spiritul de partid. Cele două concepte opuse sunt fundamentale pentru întemeierea filosofiei politice post revoluţionare (de după 1789), dar, după părerea noastră, ele nu au fost suficient studiate şi nici puse în lumină sub această dimensiune. Aşa cum comunitatea şi societatea la Ferdinand Tönnies reprezintă conceptele polare fundamentale ale sociabilităţii, la fel spiritul de corp şi spiritul de partid ar putea reprezenta conceptele fundamentale ale modernităţii politice. Trecerea de la spiritul de corp la spiritul de partid echivalează, în mare, cu trecerea istorică de la lumea Vechiului Regim (comunitatea lui Tönnies) la lumea modernă, înţeleasă în sensul societăţii aceluiaşi autor german. Cele două concepte sunt definite prin opoziţie:

„Spiritul de corp şi spiritul de partid sunt două spirite diferite şi chiar opuse. Spiritul de partid este, aşa cum spune şi cuvântul¹, spiritul particular al unei părţi, al unei facţiuni dintr-un întreg; partidele religioase şi politice nu sunt decât facţiuni sau secte ale societăţii. Spiritul de corp este spiritul general al corpului ca întreg. Spiritul de partid divizează şi dizolvă, spiritul de corp reuneşte şi întăreşte şi am putea spune că un corp fără spirit de corp este unul fără suflet (…) Naţiunile au şi ele spiritul lor de corp, pe care-l numim spirit public, principiu al forţei lor de rezistenţă şi al stabilităţii lor, în timp ce ceea ce astăzi numim opinie publică nu este decât caricatura acestui spirit de corp”².

Această concepţie antiliberală este caracteristică tuturor curentelor conservatorismului politic modern, care se afirmă prin opoziţie cu „spiritul geometric” politic al Revoluţiei franceze3, abstract şi artificial.

În aceeaşi mare clasă de idei se înscrie filosofia politică a lui Mihail Manoilescu din ”Secolul corporatismului”, dar nu numai de aici. Analiza operei sale va evidenţia, credem, suficient acest lucru. Aici este una dintre cauzele pentru care filosofia socială generală a lui Manoilescu a avut un aşa de mare răsunet. Nu este vorba numai despre faptul că principiile sale economice puteau servi ca model de dezvoltare ţărilor din periferia sau semiperiferia sistemului mondial modern4. Manoilescu nu este numai un apărător (direct sau indirect) al dreptului la dezvoltare istorică şi economică a statelor slab dezvoltate. Logica filosofiei sale social-politice este o logică de tip integrator, în care ideea statalităţii ca esprit de corps a influenţat în mod particular receptarea sa în mediile cele mai diverse, dar în special în aria statelor care nu se află în primul val al modernităţii. Statele „reacţionare” sunt cele în care filosofia economică şi politică încă îşi are rădăcinile în reacţiunea religioasă de inspiraţie catolică, cele în care principiile liberalismului clasic de esenţă smith-iană sau ricardiană nu au stăpânit niciodată pe întreg peisajul mental. Desigur, un autor ca Mihail Manoilescu, care vedea economia şi statul în termeni etnici nu putea fi receptat deplin în statele catolice, mai ales în cele din Europa occidentală, unde un anume filon de ultramontanism nu se poate acomoda cu ideea etnică aşa cum apare aceasta în Răsăritul ortodox. Totuşi, Manoilescu este un autor de talie mondială, iar redescoperirea sa astăzi sau în viitorul apropiat (în ciuda pretenţiilor lumii la globalizare) este sau va fi o certitudine.

(Va urma)

1. În latină partes semnifică acelaşi lucru. Caesaris partes, partidul lui Cezar (nota lui de Bonald).

2. Louis De Bonald, De l’esprit de corps et de l’esprit de parti, pp. 7-12.

3. Remarca despre caracterul geometric abstract al principiilor revoluţionare de la 1789 apare încă la părintele conservatorismului modern, Edmund Burke. V. Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa, p. 221.

4. Conceptul a fost consacrat mult după Manoilescu în teoriile dependenţei de Immanuel Wallerstein.

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,