Lucien Cerise: După momentul unipolar, după incoerenţă – un studiu de colapsologie cognitivă (VIDEO)

08:34, 1 noiembrie 2019 | Actual | 181 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Forul de la Chișinău  III, 

20-21 septembrie 2019

Lucien Cerise, cercetător în ştiinţe umaniste şi sociale, Franţa

Dragi prieteni,

Voi începe prin a descrie sistemul globalizat în ansamblul său înainte de a trece la nuanţele interioare. Lumea întreagă este lovită de o incorenţă generală şi crescândă. Este principalul efect al globalizării, căreia nimeni nu-i scapă. Globalizarea este accelerarea comunicaţiilor şi reducerea distanţelor ca urmare a progresului tehnic. După definiţia carteziană, spaţiul este « partes extra partes », dar el devine acum « partes intra partes », părţile pătrund unele în interiorul celorlalte, ceea ce provoacă o mare confuzie la scara întregului glob.Toate distincţiile, toate frontierele, limitele, diferenţele şi identităţile sunt atacate, fiinţele şi culturile, înainte separate, sunt astăzi fuzionate, amestecate, metisate, transformate în noi forme hibride, compozite, complexe, ambivalente, ambigue, androgine, utopice. E posibil ca toate acestea să fie dorite şi să se urmărească accelerarea în continuare a acestei unificări mondiale incoerente: acesta este proiectul unipolar şi post-naţional, susţinut de lobby-urile mondialiste de tot felul. Dar este posibil şi să rămânem neîncrezători şi vigilenţi faţă de pericolele acestei unificări mondiale incoerente şi să căutăm să o organizăm într-o modalitate multipolară şi coerentă, respectând un minim de distanţe între fiinţe şi identităţi, deci, de asemenea, respectând naţiunile; este proiectul multipolar antiglobalist, pe care vrem să-l apărăm la Chişinău.

Noua paradigmă geopolitică emegrentă este fondată pe un conflict între coerenţă şi incoerenţă care supra determină tot restul. Atlantismul unipolar, care ajunge a asocia, după cum se vede în Ucraina, supremacismul alb cu sionismul, jihadismul şi LGBT constituie o renunţare totală la coerenţă, o cultură a  ”nu contează ce”, care caută să antreneze întreaga lume în delirul său prin violenţă oarbă. La polul opus, puterile eurasiatice (Rusia, China, Iran etc.) se caracterizează printr-un realism grijuliu în a păstra controlul asupra dezvoltării lor, de a curma efectele destructurante ale mondializării şi de a restabili un minim de coerenţă în această lume  incoerentă.Natura regimului politic este secundară. Dacă atlantismul câştigă, dacă incoerenţa câştigă, vom asista la extincţia oricărei forme de civilizaţie. Cum să reacţionăm în faţa acestei ameninţări ? Atacul este inutil, ajunge o bună apărare. Căci proiectul atlantist unipolar nu este viabil, el se autodistruge prăbuşindu-se sub povara prorpiilor contradicţii. Aici, abordarea mea se apropie de colapsologie, studiul prăbuşirii civilizaţiilor.

Dimitri Orlov distinge 5 stadii ale prăbuşirii: financiar, comercial, politic, social, cultural, la care putem adăuga prăbuşirea psihologică şi probuşirea cognitivă.O prăbuşire psihologică în masă este vizibilă în Occidentul capitalist începând din anii ’70, care s-a tradus printr-o veritabilă explozie a maladiilor mentale de tot soiul. Astăzi, s-a depăşit o nouă etapă, abolirea în gândirea obişnuită a diferenţei dintre normal şi patologic, şi, mai pe larg, între ceea ce este normal şi ceea ce nu este, într-un relativism general din care se naşte o nouă ierarhie în care anormalul este chiar afirmat ca superior normalului.

Până în secolul al XVIII-lea, norma socială, regula de urmat era definită printr-un consens majoritar şi toată lumea trebuia să i se conformeze. Colectivul era mai important decât individul. De la Bernard Mandeville şi cartea sa « Faible des abeilles » (Fabulele albinelor), publicată în 1714, sub-titrată « Viciile particulare aduc beneficii publice », liberalismul răstoarnă acest echilibru al consensului majoritar – denunţat ca o opresiune a individului şi minorităţilor – apoi inversează definiţia normei. Nu mai este regulă normativă impusă individului şi minorităţii, fiecare individ, fiecare minoritate are dreptul de a se emancipa şi de a-şi defini propria sa normă, şi toată lumea trebuie să accepte această nouă regulă a jocului, şi anume că fiecare poate urma propria regulă a jocului. După societatea lichidă, intrăm într-o societate în stare gazoasă, în care toate normele comune se evaporează.Noua normă este cea care se îndepărtează cel mai departe de consens : este excepţia, cazul unic, invalidul, transgresivul, monstruosul. Este evident că acest sistem centrifug şi entropic nu poate funcţiona, iar corectitudinea politică agravează şi mai mult situaţia. In numele egalităţii, al toleranţei şi al diversităţii sunt promovate politici publice şi particulare care valorizează şi avatajează sistematic  tot ceea ce este minoritar, ceea ce include de asemenea handicapul mental: autismul, trisomia, bulimia şi diversele adicţii, transexualismul şi problemele de identitate de tot soiul, redenumite ”identităţi fluide”, etc. Tulburările mentale devin astfel alegeri de viaţă, pe care trebuie să învăţăm să le respectăm şi care au devenit chiar modele prin ”discriminarea pozitivă”. In Occident, antipsihiatria, acest curent filosofic anti-freudian care refuză să distingă între sănătate mentală şi maladie mentală, a câştigat.

În Franţa, consecinţele aceste inversiuni de valori sunt dramatice. Tot mai mulţi oameni au intervenţii incoerente, tot mai mulţi oameni nu se mai comportă normal, ceea ce dă impresia că sunt tot mai mulţi nebuni. Evident, nu toată lumea devine nebună în sens clinic, dar capacitatea de a face un raţionament logic pe baza faptelor este în curs de dispariţie. Răbdarea şi capacitatea de a păstra concentrarea pe termen lung sunt în regres. Tulburările de atenţie şi de hiperactivitate se împrăştie în întreaga societate. Iată de ce vă vorbesc de prăbuşirea cognitivă, dincolo de cea psihologică.Gândirea raţională este copleşită de principiul plăcerii, fuga toxicomană după senzaţii tari, impulsivitatea, hiper-sensibilitatea, hiper-narcisismul, imaturitatea emoţională şi fuga în virtualul mediatic, realitatea post-factuală şi lumea post-adevăr. Stăpânirea limbii, scrise şi orale, se pierde şi se tinde spre un abandon progresiv al limbajului uman şi al gândirii articulate. Capacităţile intelectuale ale populaţiei sunt în cădere liberă, inclusiv în cele mai înalte sfere ezoterice ale puterii, care nu este o oligarhie, ci o idiocraţie, compusă din cretini incapabili de a înţelege că guvernarea lor prin haos (Ordo Ab Chao) este de asemenea dăunătoare şi pentru ei.Puterea îşi irosește timpul fragmentând societatea, dar ea însăşi pierde unitatea sa şi se descompune. Toate etajele piramidei sociale fără excepţie se scufundă încet în anarhie şi dezordine. Insecuritatea este în creştere constantă şi loveşte tot mai mult cartierele burgheze. Imigraţia are partea sa de responsabilitate în această prăbuşire civilizaţională, dar francezii autohtoni, încă majoritari demografic, l-au ajutat pe Macron să câştige în 2017 şi vor relua exercițiul în 2022. Dereglajul complet al creierului francez dereglează și instinctul autoconservării, conducând la alegeri politice împotriva firii şi sinucigaşe.

Occidentul liberal şi proiectul său unipolar sunt pe cale de a se scufunda în iraţional. Ce e de făcut în faţa unui astfel de sistem bolnav şi plin de sine? În Franţa, oamenii încă lucizi cheamă în ajutoralte ţări, în special grupul de la Visegrad şi Rusia. Protejată de liberalism până în anii 1990, Rusia a dezvoltat o viziune politică şi geopolitică fondată pe Realpolitik. In faţa atlantismului, Kremlinul aplică o strategie defensivă, constând din ”a gestiona bolnavul”. Fără atacuri frontale, căci opoziţia declarată întăreşte instabilitatea sistemului şi incoerenţa acestuia. Nu trebuie alimentat delirul. Globaslismul este un troll: ”Nu alimenta troll-ul!”

Pentru a înţelege geopolitica rusă – şi, de asemenea, pe cea chineză – trebuie să abandonăm această deviere cognitivă liberală care se numeşte individualism, a cărei versiune filosofică este esenţialismul, şi care conduce la a vedea lucrurile în termeni de opoziţie între esenţele individuale, monade substanţiale. Or, sistemul este mai important decât individul. Trebuie deci să se adopte o abordare sistemică sau cibernetică, care conduce la a vedea lucrurile întermeni de interdependenţă între părţile sistemului, până la şi inclusiv în conflict. Rusia are o mare şcoală de cibernetică încă din epoca sovietică, care lucrează pe modelarea şi previzibilitatea fenomenelor sociale, mai ales prin această disciplină derivată din teoria jocurilor, care se numeşte ”control reflexiv”(Рефлексивное управление).

Această abordare permite o viziune sistemică a conflictului: pentru a neutraliza duşmanul, nu te mai situezi în opoziţie frontală, ci în integrare şi crearea de interdependenţă între el şi mine, multiplicând buclele de reacţie inversă (feedback), astfel încât el să se lovească şi pe sine atunci când mă loveşte pe mine, ceea ce în cibernetică se numeşte întoarcerea şocului (blow-back), dar, de asemenea, el îşi face bine atunci când îmi face bine, principiul ”cercului virtuos”. Un specialist în războiul hibrid, Andrew Korybko, subliniază în articolele sale că Rusia caută să se poziţioneze ca un factor de echilibru general între toate părţile, deci un soi de actor imparţial pe poziţia arbitrului şi ocupând astfel centrul eşichierului geopolitic. Korybko ia ca exemplu relaţiile diplomatice dintre Rusia, Israel şi Iran, şi mai ales procesul de integrare eurasiatică, în care Moscova vrea să aducă Israelul, dar şi Iranul. Strategia rusă constă în acest caz în a face ca Israelul şi Iranul să intre într-un sistem de interdependenţă, care îi va obliga în mod mecanic să-şi pacifice relaţiile dintre ei. Se discută cu toată lumea, se rămâne în contact cu toată lumea, inclusiv cu Netanyahu, mai alespentru că Netanyahu nu vrea! Această producţie intenţionată de interdependenţă între toţi actorii geopolitici este cheia înţelegerii marii strategii ruse, care trebuie să devină marea strategie eurasiatică, de la Lisabona la Vladivostok, purtând numele de lume multipolară.

Pentru a împiedica războiul, trebuie să împiedici crearea de tabere duşmane bine demarcate. Petru aceasta, trebuie creat un maxim de interdependenţă între taberele adverse pentru ca ele să fie mai cât mai puţin posibil distincte şi separate. De milenii, strategii chinezi vorbesc despre a câştiga războiul fără a lupta. Asta nu înseamnă a nu face nimic, ci este vorba de o inacţiune activă, care acţionează înaintea unui conflict declarat pentru ca acesta să nu se declare. A câştiga războiul fără a te bate însemană a împiedica crearea unor tabere clare care să se înfrunte direct, deci de a rămâne în contact cu toată lumea, de a păstra o interdependenţă a tuturor actorilor pentru ca înfrunarea să nu aibă loc, sau ca ea să nu poată să fie directă, sau să aibă consecinţe asupra tuturor, inclusiv asupra agresorului, dacă în final, cu toate acestea, ea are loc.

Anume în felul acesta putem câştiga războiul împotriva atlantismului şi globalismului unipolar. Trebuie să ne protejăm împotriva diavolului, dar nu trebuie să-l lovim. Lovirea diavulului îi face acestuia bine şi îl întăreşte. Lovirea diavolului creşte nivelul de violenţă generală, creşte deci instabilitatea şi incoerenţa generală, adică tocmai ceea ce urmăreşte diavolul. Pentru a-i face cu adevărat rău diavolului, trebuie să-l iertăm că este ceea ce este şi să-l integrăm într-un sistem mai vast. Unii vor zice că această abordare strategică rece seamănă pe plan structural cu bine facerea creştină, mai ales în interpretarea pe care i-a dat-o Rene Girard. Este exact ceea ce gândesc.

Voi concluziona astfel cu un apel la bunăvoinţă înainte de a deschide un nou capitol de studii eurasiatice care va trata această convergenţă între înţelepciunea creştină, înţelepciunile asiatice şi cibernetica socială în ceea ce ar putea fi denumită o artă marţială geopolitică.