GULAGUL DIGITAL

00:03, 15 aprilie 2021 | Actual, Opinii, Social | 1088 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Cât ne-am mai frământat apoi în lagăre, gândindu-ne: cum ar fi arătat lucrurile dacă fiecare securist care pleca noaptea să aresteze pe cineva ar fi fost nesigur că se va mai întoarce acasă în viață și să trebuiască să-și ia adio de la familie? Sau dacă în perioadele de arestări în masă, cum a fost de pildă la Leningrad, când au arestat un sfert din locuitorii orașului, oamenii nu ar fi stat pur și simplu în vizuina lor, tremurând de frică la fiecare zgomot de scări și uși, ci în loc de asta să-și dea seama că nu mai au nimic de pierdut și să pregătească o ambuscadă pe scara blocului, jumătate de duzină de oameni înarmați cu topoare, ciocane, vătraie și ce mai găseau la îndemână?”

Alexander Soljenițîn – Arhipelagul Gulag

Nu se întâmplă foarte des să pleci de la birou citând din „Arhipelagul Gulag” și gândindu-te la tipul de gulag digital care se ridică împrejurul nostru, dar iată că am ajuns și în acest moment.

Ca să înțelegeți cum a început această poveste, vă voi spune că zilele trecute am mers să cumpăr niște timbre pentru un colet poștal. Pe vremuri, asta ar fi fost o neplăcere minoră. Mai țineți minte cum demult, prin anul 2019, cel mai mare inconvenient la poștă era un șir lung de oameni care așteptau la rândul lor să-și trimită pachetul?

Ei bine, asta era atunci. Acum e acum. Era Noii (a)Normalități. Și ca fiecare aspect al existenței noastre, chiar și simpla trimitere a unui pachet s-a transformat într-o oportunitate de a reflecta asupra înlănțuirii noastre electronice.

Nu mai e nevoie să mai spun că în ultimul an nu am mers foarte des la poștă. Miercurea trecută m-am decis să văd care e situația ca să trimit un pachet. Am îndeplinit toate formalitățile, m-am dus la funcționarul japonez și am fost ușurat să aflu că pachetul va merge în SUA ca pe vremuri.  Dar deodată funcționarul s-a oprit. A clătinat din cap și a făcut un zgomot care în japoneză înseamnă ceva de tipul „mnnu…”

Vai, nu.

„Îmi pare rău, domnule. Nu mai puteți trimite astfel de pachete”, mi-a spus.

„Cum?”

„Nu mai puteți trimite astfel de pachete în SUA”, a repetat, în timp ce eu mă holbam la el. Mi-a întins un pliant care spunea că poșta japoneză nu mai acceptă să trimiți pachete spre Statele Unite cu etichete de acasă și declarații vamale scrise de mână. Asta se întâmpla în Vechea (a)Normalitate. Acum, în Noua (a)Normalitate, trebuie să-ți creezi un cont pe siteul poștei sau/și să-ți descarci o aplicație pe telefonul inteligent pentru a trimite un pachet. Trebuie să completezi toate datele înainte, iar apoi să pui o etichetă specială și abia pe urmă îți pot accepta coletul.

Am plecat de acolo fără să mai spun ceva, deși capul a început să mi se învârtă. Într-o clipă am întrevăzut ce va veni: o lume în care nici măcar cea mai simplă tranzacție de la poștă nu va putea avea loc fără un telefon inteligent sau fără un device electronic. Un viitor în care fiecare tranzacție este monitorizată în timp real de guvern. Un viitor în care guvernul poate interveni în orice moment și opri acea tranzacție.

Atunci, mi-a venit în minte referința la Arhipelagul Gulag (…)

Ceea ce mă uimește la gulagul nostru digital este asemănarea foarte mare cu gulagul sovietic. Este situat într-un loc inaccesibil, în acel ciudat „cyberspace”,  aici și nu aici, văzut și nevăzut, pur și simplu inaccesibil. Știm că există, știm că o parte din ce în ce mai mare din viața noastră are loc acolo, dar suntem conduși spre el într-un mod atât de inofensiv, încât pare de-a dreptul caraghios să-l punem la îndoială. „Vai, James, dar e vorba doar de a-ți face un cont pentru a trimite un colet. Ce mare scofală?”

Marea scofală este, bineînțeles, încă o cărămidă pusă în încă o clădire dintr-o încă altă instituție din acea uluitoare țară a Gulagului Digital. Desigur, actul în sine, crearea unui cont pe siteul poștei nu reprezintă sub nicio formă sfârșitul lumii. Dar după cum fără îndoială știți, lucrurile nu se rezumă la atât. Curând vom descoperi că certificatele de vaccinare sunt legate de identitatea noastră digitală, astfel încât să putem să scanăm codul potrivit de bare la biroul UBI pentru a ne primi rația de înlocuitori de proteine.

Și, din când în când, cineva va încerca să fugă din gulagul digital. Va încerca să cumpere ceva fără un cod de bare. Sau va încerca să intre într-un spațiu public fără un pașaport digital de imunitate. Dar din moment ce își trăiesc viața sub supravegherea Marelui Frate electronic, vor descoperi destul de rapid ce înseamnă să fii un deținut în gulagul digital.

Chiar și atunci când protestăm față de această sclavie electronică, acel protest este aproape inevitabil planificat online, pus pe twitter cu un hashtag, fotografiat pentru Instagram, înregistrat pentru Youtube și discutat pe Facebook. Dacă reușește să aibă un anumit număr de vizualizări este considerat un „succes”.

Dar oare ce înseamnă pentru viitorul rezistenței politice – al oricărui tip de rezistență – că toate tranzacțiile noastre se desfășoară în mediul online? Aceasta este una din problemele ridicate de Bill Blunden în articolul său „Internet Honey Traps for Everyone!”

„Dacă ai pornit o mișcare care se bazează în principal pe o platformă digitală, atunci nu ai pornit nicio mișcare. Tot ceea ce ai pornit este o capcană care, voit sau nu, îi va prinde în cursă pe unii. În cele din urmă, toate informațiile trec printr-un labirint de țevi interconectate care sunt urmărite și controlate centralizat de știți voi cine.”

Și, în cazul în care nu v-ați prins, Blunden accentuează mesajul:

„Toată această poveste după care se va reuși coagularea unei rezistențe în jurul social media este un pic naivă. Mișcările adevărate nu apar din pseudoanonimitatea internetului, care colcăie la modul literal de informatori, hackeri și securiști guvernamentali iscusiți.”

Așadar, a protesta online față de închisoarea online în care suntem îngrămădiți este ca și cum dizidenții sovietici s-ar fi oferit voluntari pentru a merge în Gulag ca să le predice acolo deținuților. Este autoruinător.

Ce alternativă avem atunci? Rezistență? Refuz? De unul singur? Cum ai putea să-i motivezi pe alții să ți se alăture în epoca noastră, dacă nu online?

Dacă există soluții simple la aceste probleme, eu încă nu le-am auzit. Dar știu următorul lucru: la fel ca deținuții din gulag, într-o zi ne va chinui gândul că la un anumit moment am fi putut rezista. Când rezistența era încă posibilă.

Aceasta este o temă constantă pentru Soljenițîn: cât de ușor era să reziști la început și cât de imposibil a devenit mai târziu. Cetățeanul sovietic, care-și punea încrederea într-un sistem pe care nici măcar nu-l putea înțelege, credea că, și în cazul în care ar fi fost acuzat de o infracțiune, ar avea o șansă de a respinge acuzația.  „Nevinovăția generală a dat naștere unui eșec general de a acționa. Poate nu mă vor lua pe mine? Poate se va dezumfla totul?”, scrie Soljenițîn.

În gulagul digital ne găsim într-o situație similară. „Dacă urmăm regulile totul va fi bine. Să ne relaxăm. Nu e mare lucru.”

Dar care reguli? Creează-ți un cont pe siteul poștei. Fă-ți injecția cu vaccinul experimental mRNA. Nu pune întrebări și nu contesta online autoritățile, iar atunci te vei putea bucura de toate roadele acestei minunate existențe digitale!

Așadar, cum vi se pare situația? Mai sunteți sigură că se va fâsâi dacă acceptăm tăcuți toate dictatele?

Scriu toate acestea nu din defetism, ci pentru că nu vom fi niciodată capabili să oprim acest proiect totalitar dacă nu vom recunoaște verde în față cu ce avem de-a face. Este ceva în sine greu. Nimeni nu vrea să privească în față un monstru. Dar trebuie să o facem și nu trebuie să ne amăgim cu privire la natura monstrului pe care îl vedem.

Sursa: https://contramundum.ro