Estul Europei şi Interesul Naţional

13:21, 6 martie 2020 | Actual | 345 vizualizări | Nu există niciun comentariu

(la ultima carte a lui Iurie Roşca)

Cea mai de seamă binefacere adusă est-europenilor de căderea comunismului a fost şi rămâne circulaţia liberă a oamenilor şi ideilor. Din pricina ei, astăzi, aşa cum nu s-ar fi putut întâmpla acum mai bine de trei decenii, omul liber Iurie Roşca se află la Bucureşti şi îşi prezintă aici ideile sale libere, cuprinse într-o carte.

Iar eu, personal, am satisfacţia să-mi revăd un vechi prieten.

Şi, puţin prăfuit, venit parcă de la un drum lung prin ţinuturile Trecutului, printre poveţe istorice rostite cu grăirea inconfundabilă a românilor Moldovei, autorul ne reaminteşte – ca un avertisment – un arhaism ieşit demult din limba română curentă. Ne reaminteşte sintagma “Interesul Naţional”. Uitată în România de toată clasa politică post-decembristă şi, pe drept cuvânt, necunoscută de oamenii de rând, ca ceva ce nu s-a predat la şcoală, nu se rosteşte niciodată la televizor, nici la Casa Poporului (Parlamentul), nici la Palatul Victoria şi nici la Palatul Cotroceni.

Bântuită, pe alocuri, de momente de alienare, cartea este mai degrabă mobilizatoare, decât moralizatoare şi s-ar putea încheia, imaginar, cu o altă sintagmă, tot din limba română: a trage nădejde…

Adresându-se, aparent, doar europenilor români trăitori în România şi în Republica Moldova, prin titlu şi tematica dezbătută cartea lui Iurie Roşca se înscrie într-un spaţiu considerabil mai larg, al întregii Europe de Est, cu sute de milioane de est-europeni şi ex-sovietici europeni. Un spaţiu, am spune, din ce în ce mai omogen de la Marea Baltică, la Marea Neagră, mai conservator, mai aproape de Dumnezeu şi rânduielile Sale, mai tradiţionalist, mai înclinat către naţionalismul economic (România, eterna excepţie), către cooperarea şi dezvoltarea regională, şi mai înţelegător şi tolerant faţă de realitatea geopolitică, realitatea unor ţări micuţe, mici, ceva mai mari şi uriaşe împărţind de milenii geografia, istoria şi creştinismul Europei şi Eurasiei.

Cum s-a ajuns la asta, cum se întâmplă, ca Interesul Naţional, uitat de zeci şi zeci de ani să se reîntoarcă la est-europeni? Există, credem, o explicaţie. O explicație ce ne-o relevă coabitarea şi, mai ales, experienţa dobândită în ultimii 30 de ani a Europei de Est cu instituțiile, ideologiile și doctrinele economice ale Vestului. O explicație mai adâncă, decât opoziția Rusiei faţă de prezenţa în regiune a unor instituţii occidentale ca Uniunea Europeană şi NATO, cu poziţii mai puţin sau deloc amicale faţă de Moscova. Ce spune această experienţă de trei decenii a est-europenilor întorși în capitalism?

La 9 noiembrie 1989 a căzut Zidul Berlinului dar, nu multă vreme după prăbușirea comunismului, în entuziasmul general al acelor momente istorice au apărut și primele semne despre fața nevăzută a capitalismului revenit în Est, una mai puțin atractivă. Chiar de la începuturi, un program coerent, adus grabnic din Vest, de refacere a Europei de Est după 45 de ani de management economic și financiar marxist-leninist defectuos, nu a existat. De asemenea, un Plan Marshall 2 nu a prins viaţă, politicile est- europene ale SUA au luat-o în alte direcţii. Speranța de acum 30 de ani nu s-a împlinit. După 1990 asistenţa economică şi financiară a Americii pentru Est a fost minimă, cea a UE insuficientă, est-europenii au trebuit să se descurce cum au putut. Apoi, vremuri deloc îndepărtate, ale unei conduceri autoritare de la un centru din afară, peste capul şi voinţa Naţiunii au revenit tot mai insistent în memoria colectivă a Europei de Est. Est-europenii înţeleg astăzi că Interesul lor naţional a fost ignorat, că ţările lor sunt tratate ca simple colonii, înlocuindu-le pe cele din Africa, Asia şi alte părţi pierdute de Vest după Al Doilea Război Mondial.

După 1990 balticii, de pildă, au îmbrăţişat entuziaşti democraţia liberală, radicalismul de piaţă şi stabilitatea macroeconomică şi au lăsat de o parte reformarea industriilor şi protecţia populaţiei, ultima rămasă fără apărare în faţa presiunilor economice mondiale. Au ieşit la vot cu milioanele, spre a se bucura de avantajele democraţiei parlamentare. Dar, aşa cum se spune adeseori pe acolo, de atunci încoace ei nu votează cu capul sau mâinile, ci cu picioarele. Adică pleacă din ţările lor, unde s-a instalat o inegalitate socială şi economică necunoscută în trecut, cu mulţi dincolo de pragul sărăciei. Unde, în ultimii ani a apărut un euroscepticism puternic, o dezbatere publică liberă despre structura birocratică de la Bruxelles, imensă, costisitoare, nefuncţională, străină de omul de rând şi ignorând particularităţile economice şi culturale ale celor trei state baltice. Unde, deocamdată, mai supraviețuiește hegemonia unui Vest delegitimizat de propriul său export excesiv de democrație liberală și neoliberalism economic.

În Polonia „terapia de șoc”, de restructurare economică, de după comunism a fost teribilă – și inutilă, admite acum chiar părintele ei, economistul american Jeffrey Sachs. Șomajul tineretului a atins 50%, peste două milioane de polonezi au părăsit definitiv țara, iar cei care au crezut în mitul neoliberal, îndeosebi micii antreprenori, s-au trezit concurați de transnaționale și marile corporații, au pierdut totul și au fost re- proletarizați sub denumirea de precariați, adică cei cu o existență precară.

Statul social, protecția socială și solidaritatea socială au fost spulberate. Dar, din 2015 și până în prezent, Jaroslaw Kaczynski și partidul său Lege și Justiție (PiS) au anunțat că Varşovia va continua să meargă pe drumul ei. Va menține reforma Justiției, va întări controlul asupra companiilor străine, va prelua peste 50% din bănci, va perfecționa pe mai departe statul social; va aduce schimbări de macaz democratice în media și propagandă, va reconfigura diplomația și relațiile externe, într-un cuvânt va continua să spună un NU categoric neoliberalismului și pieței hegemonice impuse de Vest. În Polonia lui Kaczynski respingerea cotelor UE de imigranți islamici a luat proporții epice, milioane de oameni au ieșit pe străzi și au organizat „Marșurile patrioților” împotriva elitelor de la Bruxelles și au chemat la apărarea Creștinătății, cu lozinci ca „Pentru Dumnezeu, Onoare şi Patrie”, „Aici Regele nostru este Iisus Hristos, afară cu imigranţii musulmani”. În Polonia, din 1990 şi până astăzi nemulţumirile generate de tranziţia post-comunistă şi devenite mânie populară au adus şi susţin temeinic la putere un partid conservator, naţionalist, populist, tradiţionalist şi reformator. În acea ţară s-a dovedit că neoliberalismul economic şi democraţia de piaţă liberă nu funcţionează în Europa de Est.

După „Revoluția de catifea” din noiembrie 1989 și înlăturarea conducerii comuniste, opoziția față de noul „invadator”, liberalismul economic și suspiciunile generate de UE au avut în Cehia origini vechi. Este cunoscut euroscepticismul manifest, încă de la începutul anilor ’90, al fostului prim-ministru Vaclav Klaus (1992-98), apoi președinte al țării în anii 2003-2013.

Poziția și argumentele sale morale au fost prioritatea dezvoltării capitalului național în fața celui străin, fie și cu sacrificarea unei mai mari eficiențe a pieței și chiar a investițiilor străine directe (FDI). O apărare viguroasă a statului național ceh, spunea el, este o garanție a identității naționale, în fața instituțiilor supranaționale recomandate de UE și de neoliberalism (FMI, Banca Mondială). Și trebuie spus limpede că, de la începuturi și până în prezent, nici neoliberalismul, nici UE și nici NATO n-au apucat să-și facă de cap în Cehia. Iar astăzi este limpede că, departe de a se fi întâmplat din motive de iubire, aderarea Cehiei la Uniunea Europeană a fost o căsătorie de interes. Rezistenţa cehilor în faţa expansiunii neocolonialiste a Vestului a mers până la forme paradoxale, extreme, dar perfect democratice.

După alegerile din decembrie 2017, când a câştigat numai 78 din cele 200 de scaune parlamentare, Babis i-a luat la guvernare pe comunişti, o premieră absolută în toată Europa de Est după 1989. O premieră, dar care a dovedit că cehii au curajul şi clarviziunea să reînvie până şi argumentele politice ale trecutului, bineînţeles cele valide, atunci când pun în discuţie şi resping o altă hegemonie externă, de astă dată venită din Vest.

Slovacia a fost socotită drept „una din cele mai impresionante poveşti de succes ale Europei”, potrivit BBC, în anul 2013. Totuşi, după încă un an de la acest elogiu vibrant adus ţării lor de către occidentali, în 2014, la alegerile pentru Parlamentul European au ieșit la vot numai unul din opt slovaci, adică 13,05% dintre ei – a fost absenteismul-record din toată istoria UE. Acum, după aproape patru ani, relațiile Bratislavei cu Bruxellesul sunt „corecte politic” și reci. Să le pese, oare, atât de puțin slovacilor de viitorul UE? Simultan cu deschiderea către Vest de după 1990, de toate felurile, în Slovacia fobia rusă nu a existat ca un fenomen prevalent nici înainte şi nici după căderea comunismului, Rusia a rămas un partener economic major al Bratislavei, părţile au dezvoltat, în continuare, o colaborare profitabilă.

După aderarea la UE, din 2004 Slovacia a fost şi a rămas clasificată ca o ţară europeană în grupul „prietenilor pragmatici” ai Moscovei. Prestaţia politică a Slovaciei, ţara dintre Est şi Vest în centrul geografic al Europei, ar putea oferi soluţii optime pentru europenii cu probleme identitare: o UE în derivă, o Germanie aflată, probabil, la încheierea unei alte hegemonii ratate în ultima sută de ani, fără planuri de viitor; o Ucraină şi o Georgie de la Marea Neagră pretendente la Occident, dar cu lecţia despre Occident neînvăţată; o Franţă cu un preşedinte patetic plecat în căutarea măreţiei pierdute, o Românie fără lideri naţionali după 102 ani de stat naţional etc.

În mai 1989 Ungaria a demontat 235 km de sârmă ghimpată din Cortina de Fier de la frontiera cu Austria şi a devenit, astfel, prima ţară care a anunţat lumii prăbuşirea iminentă a comunismului, iar est- europenilor, libertatea. Au urmat „premiile”, în finanțări dar, după puțină vreme, au apărut și primele semne despre fața nevăzută a capitalismului, mai puțin atractivă. În Ungaria agonia economică și socială a început imediat, țara a pierdut 70% din piețele de desfacere din Răsărit, 800.000 locuri de muncă și resursele ieftine de energie din fosta Uniune Sovietică.

După 20 de ani de reforme și experimente neoliberale Ungaria a fost sufocată de o datorie externă ajunsă în 2012 la 187 miliarde şi 115% din PIB, a fost aproape de colaps și, condusă de Viktor Orbán și partidul său, Fidesz, s-a radicalizat. Un „Hugo Chavez al Europei Centrale”, Orbán a ajuns la cuţite cu UE, „un imperiu al birocraţilor”, a criticat puternic FMI şi Statele Unite, a întrerupt negocierile cu Fondul Monetar, şi a cerut un referendum pentru un Hunexit, considerând că Ungaria a ajuns o simplă piaţă de desfacere pentru firmele vest- europene, o sursă de forţă de muncă ieftină şi un loc de depozitare a gunoiului vest-comunitar. Apoi, Orbán şi Fidesz au hotărât reîntoarcerea la avantajele dezvoltării economice regionale şi au lansat, din 2010, doctrina „deschiderii către Est”, către ţările fostei Uniuni Sovietice, Asia Centrală şi China. Drept urmare tirul cel mai puternic al Bruxellesului a fost și rămâne îndreptat constant împotriva lui Orbán. De peste opt ani, de când a revenit ca prim-ministru, a fost numit în toate felurile: populist, autarh, iredentist, putinist, trumpist, dictator etc.

Eurosceptic, populist soft, conservator și naţionalist, stârneşte de mulţi ani controverse cu declaraţii contra democraţiei liberale, contra lui Soros, a ONG-urilor sale. În 2014, într-un discurs rostit la Tuşnad, în România, a definit statul iliberal, ca o comunitate naţională, tradiţională, suverană, bazată pe familia creştină, pe păstrarea moştenirii culturale etc. Dar, ceea ce face cel mai mult ca disputa UE – Budapesta să fie ireconciliabilă, este poziţia inflexibilă a ambelor părţi în ce priveşte migraţia islamică în Europa. În octombrie 2016 un referendum popular a respins cotele obligatorii de imigranţi stabilite de UE, apoi, sfidând încă odată Bruxellesul, Budapesta a electrificat gardul de sârmă ghimpată de la frontiera cu Serbia.

„Moda” maghiară pentru 2020? În continuare naționalism în ascensiune; spate întors UE, mergând pe o cale politică și economică proprie; reformă constituțională până la capăt; naționalizarea a minimum 50% din sectorul bancar și a utilităților publice (electricitate, gaze, apă, transporturi); război declarat neocolonialismului adus din Vest; locuințele și sănătatea scoase de sub tirania pieței neoliberale; sprijin pentru ONG-urile pro-familie și religioase etc.

În mai 1989 Ungaria a dat jos un gard de sârmă ghimpată de 245 km, pentru ca est-europenii să ajungă liberi la Bruxelles, la Berlin, sau unde vor. Un alt gard de sârmă, tot ghimpată, imaginar, Budapesta îl ridică în jurul neoliberalismului economic, spre a feri de el poporul maghiar.

În 1996 sute de mii de bulgari l-au primit entuziaşti pe preşedintele american Bill Clinton în Piaţa Battenberg, din Sofia şi au scandat îndelung pentru intrarea ţării lor în NATO. După trei ani, în 1999, în vremea războiului din Iugoslavia 80% dintre bulgari s-au opus agresiunii şi folosirii spaţiului aerian al Bulgariei pentru misiunile NATO şi au fost împotriva unui Kosovo independent. Au fost aceleaşi sute de mii de oameni, în aceeaşi piaţă Battenberg din Sofia, de astă dată au manifestat public „simpatia pentru fraţii lor slavi şi creştini ortodocşi, sârbii”. După 19 ani, la 11 ianuarie 2018, cu ocazia unei vizite în Bulgaria a preşedintelui Comisiei Europene a UE, Jean-Claude Juncker, zeci de mii de protestatari au ieşit pe străzile oraşelor, la Sofia au fost incendiate steaguri ale Uniunii Europene şi NATO.

La 10 noiembrie 1989, când cel mai vechi lider comunist din Est, Todor Jivkov (a condus ţara 35 de ani, din 1954) a fost trimis să-şi petreacă restul zilelor în satul natal, Praveţ, Bulgaria era codaşa fostelor ţări socialiste, oficial cu cele mai mici venituri pe cap de locuitor. Trei decenii de capitalism neoliberal și 11 ani de apartenență la UE n-au izbutit să schimbe nimic, euro-barometrele continuă să o clasifice și acum tot cea mai săracă țară din Uniune. Bulgarii afirmă astăzi că o duceau mai bine pe vremea fostului regim, iar atunci când li se spune că sunt nostalgici, pun pe masă cifre, statistici și rapoarte din anii ’60-’80 trecuți, întocmite de instituții onorabile din Vest, de ONU și agențiile ei specializate. În 1989 Bulgaria avea o populaţie de peste nouă milioane locuitori, în prezent au rămas în ţară numai şapte, demografii estimează că numărul lor va scădea în continuare, la cinci milioane în 2050. Mai teribil decât cel din ţările baltice, exodul face ca Bulgaria să fie considerată de experţii internaţionali ca ţara cu cea mai rapidă diminuare a populaţiei din lume. În Bulgaria, economia neoliberală și democrația de piață liberă au prosperat, brain drain-ul a făcut ravagii. Majoritatea absolută a poporului bulgar a căzut în capcana neoliberală.

Dar, tot azi Bulgaria se trezește.

Dela Tallin la Sofia pericolul născocit al unei posibile apropieri şi resatelitizări la Moscova este concurat serios de o miză ideologică şi mai severă: fuga de ordinea neoliberală şi noul colonialism venit (iarăşi) din Vest. Antidotul? Întoarcerea la statul social şi naţionalism, cu componenta sa principală, naţionalismul economic.

Ultima carte a prietenului Iurie Roşca este, de fapt, o contribuţie românească, o chemare la redeşeptarea generală a est-europenilor. La identificarea şi promovarea Interesului Naţional.

Și astfel, ridicarea Răsăritului se întâmplă, de la Marea Baltică, la Marea Neagră. Scrierea lui Iura este o parte din această ridicare.

Radu Toma

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *