Mihai Manoilescu

Mihail Manoilescu, naţionalismul ca dreptate şi cale de modernizare (Partea II)

12:06, 17 aprilie 2019 | Economie | 1684 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

De Cristi Pantelimon

Lucrarea lui Manoilescu despre secolul corporatismului[1], apărută mai întâi la Paris, a avut realmente răsunet internaţional în rândurile economiştilor epocii şi nu numai. Ideile manoilesciene, în special cele despre schimburile inegale în comerţul internaţional, au fost foarte larg receptate în mediile economice din ţările slab dezvoltate, aflate sub dominaţia metropolei (cazul Braziliei este relevant[2]), adică a economiei dominante la un moment dat, dar nu numai aici. Receptarea lor a fost bună şi promptă şi în Occident[3].

Manoilescu are, într-adevăr, avantajul de a fi un economist „sincer”, ale cărui idei nu ocolesc defel problemele majore ale teoriilor clasice sau ale realităţii imediate. Mai are, de asemenea, avantajul de a nu fi un economist îngust, fără deschidere în afara perimetrului său de competenţe. Teoriile economice manoilesciene sunt impregante de idei politice, având pe alocuri chiar un aer clasic, de natură profetică. El nu scrie doar pentru a descrie o realitate, ci şi pentru a o schimba (poate, cel mai mult pentru a o schimba) şi, de aceea, în subsidiar, economia sa este o politică şi, ca urmare, o previziune despre lumea de mâine.

Iată, de exemplu, cum începe Secolul corporatismului:

„A afirma că secolul al douăzecilea va fi secolul corporatismului, după cum secolul al nouăsprezecelea a fost al liberalismului, constituie un atac bruscat împotriva părerilor unei mari părţi din lumea gânditoare. Ne dăm deci bine seama de rezistenţa pe care o va întâmpina această carte. Căci, cu tot mersul de neînlăturat al destinului, care mână spre transformarea în sens corporatist a tuturor instituţiilor sociale şi politice ale timpului nostru, opinia europeană, în afară de Italia, precum şi opinia mondială nu sunt de loc pregătite a primi această transformare.”[4]

Manoilescu vorbeşte aici ca Tocqueville cel din Democraţia în America, care era convins că destinul implacabil al lumii se cheamă democraţie. La Manoilescu, acelaşi destin este corporatismul. Acesta are explicit caracter universal în opinia sa, prin urmare, poate fi preluat şi adaptat fără probleme la cazul fiecărui popor în parte, fără teama de a greşi. Aşadar, corporatismul este soluţia universală, dar nu monocromă, a problemelor economice, sociale şi politice ale secolului XX. Este important să subliniem acest caracter universal, pe de o parte, iar pe de altă parte, caracterul plurivoc al corporatismului. El nu se referă doar la organizarea economică, ci şi la cea politică şi socială.

Prin acest caracter, Manoilescu se arată a fi unul dintre gânditorii de specie rară, adică acei reformatori totali, care au propus proiecte de reformare a întregului social, nu numai a unei părţi. Nu degeaba, Manoilescu crede a găsi înaintaşi corporatişti din galeria cea mai aleasă a umanităţii: Platon, Aristotel, Toma d’Aquino![5] Lipsă de modestie sau „orbire” datorată sincerităţii? Manoilescu crede că toate epocile istorice au fost corporatiste, cu excepţia notabilă a secolului XIX, care a traversat istoria cu ajutorul teoriilor democratice. Aşadar, corporatismul este, într-o altă accepţiune, de asemenea extrem de largă, sinonim cu organicismul, cu organizarea societăţii după legi organice şi nu după cele raţional-politice.

Corporatismul lui Manoilescu este, după denumirea dată de el, „integral şi pur”.

Denumirea de „corporatism integral şi pur” pune o primă problemă de interpretare. De ce „integral” şi de ce „pur”? Răspunsul nu întârzie:

„Este integral deoarece el consideră ca corporaţii, cu o organizare autonomă şi cu drepturi proprii, nu numai corporaţiile economice, ci şi corporaţiile sociale şi culturale ale naţiunii, cum sunt: biserica, armata, magistratura, corporaţia educaţiei naţionale, a sănătăţii publice, a ştiinţelor şi artelor.

El este pur, deoarece socoteşte corporaţiile economice şi neeconomice împreună, drept capabile să dea o bază – singura bază legitimă – pentru constituirea puterii publice şi legislative supreme.”[6]

Integralitatea corporatismului se referă, aşadar, la extinderea modelului de organizare corporativă la nivelul tuturor instanţelor societăţii, adică la nivelul tuturor funcţiilor esenţiale ale acesteia, nu numai la cea economică. În acest punct, se cuvine să facem un comentariu.

Extinderea corporatismului în domeniile extraeconomice echivalează cu o transformare a economicului şi a celorlalte funcţii (de apărare, justiţie, educaţie etc.) după un model neeconomic, deci antiliberal, devreme ce fondul de organizare a acestor funcţii va fi cel organicist-corporatist. În plus, aducerea funcţiei economice la nivelul de organizare al celorlalte va determina şi transformarea principiior de conducere a economiei în conformitate cu un ideal mai înalt, trans-economic, de natură strict naţională. Astfel, economia nu va mai fi exclusiv domeniul câştigului material, ci va intra într-o logică de colaborare cu domeniile aflate pe orizontală şi de supunere faţă de un anume ideal naţional. De asemenea, funcţiile celelalte ale organismului naţional vor scăpa şi ele, prin acest caracter, de predominanţa adesea tiranică a câştigului sau eficienţei, prin aducerea lor la acelaşi nivel de importanţă faţă de realizarea idealului naţional.

În plus, funcţia politică, adesea generatoare de anomie socială, va fi de aici înainte doar emanaţia organică a colaborării armonioase între toate corporaţiile. Politica va fi o împletire a acestor funcţii de bază (de la cele de apărare la cele culturale), care îşi găsesc expresia în corporaţiile respective. Prin acest model de organizare corporatistă a societăţii, Manoilescu rezolvă două dintre problemele grave ale statelor contemporane (poate, cele mai grave): mai întâi, refuză economiei funcţia dominantă şi tiranică în societate[7] – de unde poate rezulta o atrofiere nepermisă a celorlalte funcţii, necesarmente supuse puterii banului, apoi, rezolvă aporia lipsei de reprezentativitate a clasei politice, a parlamentarismului de inspiraţie ideologică, înlocuindu-o cu o clasă politică „realistă”, adică extrasă din realitatea organizată a vieţii sociale. Clasa politică nu mai este „pătura superpusă” a lui Eminescu, aleasă în virtutea unor interese de grup (cel mult ideologice), ci o adevărată „armată” ierarhizată a funcţiilor de bază ale societăţii, care astfel se găsesc reprezentate corespunzător în cadrul deciziei publice.

Manoilescu crede că semnul distinctiv al secolului XX este, din punct de vedere economic, descentralizarea industrială a economiei mondiale. „Superioritatea intrinsecă” a industriei faţă de agricultură face ca schimbul de mărfuri între ţările industriale şi cele agricole să fie întotdeauna în avantajul primelor. Schimbul este, aşadar, inegal. Ca urmare, ţările agricole ar trebui să facă eforturi pentru a-şi pune la punct o industrie proprie, deci pentru a deveni autarhice. Autarhia naţională este, până la un punct, sinonimă cu descentralizarea economiei mondiale. Această autarhie nu este altceva decât răspunsul politic şi economic al ţărilor dezavantajate de relaţia liberă de schimb cu cele industriale, mari:

„Fiecare ţară va lucra în comerţul internaţional, după noi reguli ale interesului naţional, observând în orice moment principiul de a nu acorda unei alte ţări nimic, fără a fi compensată printr-un avantaj echivalent din partea acesteia.”[8]

Ceea ce cere Manoilescu este afirmarea unei autarhii puternice, a unei solidarităţi naţionale puternice, care să poată învinge „cu forţa” dezavantajul liberului schimb pe piaţa mondială, adică dezavantajul decalajului industrial (tehnologic, am spune azi) între ţările agricole şi cele industriale. Această autarhie nu poate fi asigurată decât printr-o politică naţională unitară şi eficientă, în care interesele de grup sau individuale să fie topite în masa interesului naţional. Aşa ceva nu este posibil, crede marele economist, decât în măsura adoptării corporatismului ca mod de organizare socială.

Corporatismul are, aşadar, o funcţie de integrare socială şi naţională, de coerentizare a eforturilor diferitelor ramuri ale economiei naţionale, astfel încât să se poată ajunge la o întărire a „egoismului naţional” până la un punct de netrecut. Proiectul său este ca fiecare monadă naţională autonomă şi autarhică să se poată opune dominaţiei ţărilor industrializate şi să poată „negocia” (pentru a folosi un termen actual) astfel încât să reducă decalajul naturalîntre produsele agricole şi cele industriale. Corporatismul este tocmai acest element integrator şi fortifiant al fiecărei comunităţi naţionale, liantul care aduce cu sine caracterul inexpugnabil al unei astfel de comunităţi. Dacă ne este permis, proiectul manoilescian seamănă, în linii mari, cu proiectele de cetăţi autarhice la care gândeau Platon şi Aristotel[9] în antichitate, cetăţi ferite de influenţele perturbatoare ale altor cetăţi şi capabile de relaţii de la egal la egal cu acelea. Aşadar, în esenţa sa, corporatismul are rădăcini teoretice antice, aşa cum, de altfel, corporaţiile (după modelul cărora funcţionează) sunt creaţii ale antichităţii.

Pentru a da un aspect cât mai omogen şi mai organizat teoriei sale, Manoilescu vorbeşte despre câteva imperative ale secolului al XX-lea. Le vom trece succint în revistă.

Primul este imperativul solidarităţii naţionale (sau imperativul naţionalist-idealist), care e sinonim cu întărirea rolului statului în exercitarea funcţiilor comerciale la nivel internaţional (coroborată cu scăderea rolului indivizilor). Cu alte cuvinte, indivizii trebuie să înceteze de a mai avea relaţii comerciale internaţionale directe, imediate, ci trebuie să şi le coordoneze la nivel naţional-statal. „Întreg comerţul extern devine politică externă”, notează Manoilescu. Al doilea imperativ este cel al organizării. Cu cât un organism social este mai evoluat, cu atât el este mai organizat. Dacă lumea economică a secolelor anterioare se baza pe exploatarea in extenso a altor teritorii, noua formulă a vieţii economice va trebui să se concentreze şi să se organizeze intensiv în limitele unui teritoriu dat. Extensiunea îşi pierde preeminenţa în favoarea intensiunii şi organizării. Al treilea imperativ este al păcii şi al colaborării internaţionale. El rezultă firesc din cerinţele autarhice ale teoriei generale. Este evident că numai într-un climat de pace se pot respecta autonomiile naţionale. Acest imperativ este, trebuie să recunoaştem, mai degrabă un deziderat: nu este prea clar de ce marile puteri economice „exploatatoare” până mai ieri ar accepta să-şi piardă aceste privilegii într-un climat paşnic la nivel internaţional. Ceea ce propune Manoilescu este o lume raţională, formată din indivizi (naţiuni) care se respectă reciproc şi nu au nici cea mai mică tentaţie de „amestec în treburile interne” ale celuilalt.

Următorul imperativ poartă numele de imperativul decapitalizării sau de atenuare a capitalismului. În esenţă, este vorba despre scăderea diferenţei dintre preţurile produselor industriale şi preţul produselor agricole la nivel planetar. Avem din nou de a face cu un imperativ ce pare utopic, în care, practic, se cere Occidentului să-şi diminueze rata de câştig şi să se ”sacrifice” în numele unui echilibru economic în relaţia cu ţările agricole.

Aceste imperative nu pot fi aduse la realitate de către doctrinele statale „obişnuite”, adică de către liberalism şi comunism. Înainte de a elabora construcţia statală corporatistă, Manoilescu arată de ce aceste două doctrine sunt incapabile de sarcina ce le revine.

(Va urma)

[1] Secolul corporatismului. Teoria corporatismului integral şi pur, Ed. „Naţionala-Ciornei S. A., Bucureşti, 1934. Aceasta este traducerea românească (semnată de Dimitrie Livezeanu) a aceleiaşi lucrări apărute iniţial în limba franceză: Le siècle du corporatisme – Docrine du corporatisme intégral et pur, Paris, Alcan, 1934.

[2] În 1996, Joseph Love, profesor la Universitatea din Illinois scria Crafting the Third World – Theorizing

Underdevelopment in Romania and Brazil, o lucrare ce vizează exact această influenţă a ideilor manoilesciene asupra gândirii economice a ţărilor subdezvoltate. Cartea lui Manoilescu despre protecţionism a fost tradusă în Brazilia în 1931, devenind un soi de „biblie a protecţionismului” în această ţară şi în întreaga Americă Latină (v. Prezenţa României în istoria Braziliei, p. 55). Pentru ecourile teoriei manoilesciene în America Latină, dar şi pentru încadrarea generală a acestei teorii în ceea ce se numeşte Teoria Sistemului Mondial Modern (promovată de Immanuel Wallerstein), foarte utilă este lucrarea Manuelei Boatcă, From Neoevolutionism to World-Systems Analysis. The Romanian Theory of „Forms without Substance in Light of Modern Debates of Social Changes”, Opladen, Leske & Budrich, 2003.

[3] Ernst Wagemann, un economist contemporan cu Manoilescu, scrie, într-o lucrare dedicată Balcanilor (Der

Neue Balkan, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1939), despre procesul pus în lumină de Manoilescu cu lucrarea sa vizând Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional (apărută şi ea pentru prima oară în Franţa, în 1929), care ar dezvălui „exploatarea Europei răsăritene agrare de către Europa occidentală industrială” (v. M. Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, p. 22).

[4] Secolul corporatismului, p. 3.

[5] Ibidem, p. 6.

[6] ibid., p. 11.

[7] Epoca interbelică, dar şi cea postbelică, sunt vădit antiliberale, la nivel teoretic. Cei mai mari filosofi europeni, de la Julius Evola la Carl Schmitt şi Martin Heidegger, ca să nu amintim decât de aceştia, sunt extrem de mefienţi în legătură cu acest gigantism al economiei în dauna funcţiilor spirituale şi politice în societate. O figură atât de stranie şi de singulară ca René Guénon, ataşat de ideea tradiţională până la depăşirea propriei identităţi etnice, era, de asemenea, un critic acerb al epocii cantităţii. În cultura română, aceeaşi răceală faţă de ideile liberalismului economic şi politic. Nae Ionescu sau Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi alţii ca ei au crezut în ideea naţională, nu în ideologia liberală. Se poate spune că, din punct de vedere cultural, liberalismul a avut mai degrabă o viaţă imposibilă!

[8] p. 22.

[9] Mai ales Aristotel este cel care subliniază rolul eminent al autarhiei în ce priveşte viaţa polis-ului. Atât numărul cetăţenilor, cât şi întinderea teritoriului sunt dependente de realizarea acestui principiu autarhic: „cea dintâi cetate potrivită pentru o comunitate politică este în mod necesar cea compusă dintr-o mulţime suficient de mare pentru ca ea să fie mai întâi autarhică în vederea vieţii bune” (Politica, VII, 4, 1326b 8), şi „În privinţa teritoriului, lucrurile stau într-un mod similar. Relativ la calitatea lui, este evident că toată lumea îl va lăuda pe cel care oferă în cel mai înalt grad autarhie. Aşa este în mod necesar un pământ înzestrat cu de toate, căci disponibilitatea tuturor şi lipsa oricăror nevoi înseamnă autarhie.” (Politica, VII, 4, 1326b 20). Evident, înţelesul autarhiei de care vorbeşte Aristotel este departe de a fi numai economic. El este unul în primul rând etic, autarhia aflându-se în cea mai firească relaţie de corespondenţă cu fericirea şi cu binele suprem. Pentru implicaţiile etice şi politice ale autarhiei la Aristotel, trimitem la studiul lui Andrei Bereschi (cu titlul „Sensul etic al Politicii lui Aristotel şi esenţa conceptului de autárkeia”) din volumul Filosofia politică a lui Aristotel (coord. Vasile Muscă şi Al. Baumgarten), Polirom, Iaşi, 2002, din care am extras şi citatele de mai sus (p. 199).

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,