[„ALEXANDRIA, ODINIOARĂ…”] – de Mihai Eminescu [2 iulie 1882 ]

11:53, 6 august 2019 | Diverse | 145 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Alexandria, odinioară al doilea oraş după Roma şi numărând în vremea lui Cezar 900 000 de locuitori, e astăzi teatrul întristător al acelui din urmă eveniment războinic. Lordul Seymour comandează bombardarea forturilor lui, pentru…? Pentru că egiptenii actuali au îndrăznit să pretindă a fi stăpâni în ţara lor proprie.

Nu vom face reflecţiuni sentimentale asupra intervenţiunii armate a Angliei, care are deja aprobarea mai multora dintre puterile mari. Cuvânt au egiptenii, dacă vor ca ţara să fie a lor, cuvânt pe de alta şi Europa, dacă voieşte a-şi mănţine influenţa ce au câştigat-o cu timpul acolo. Consideraţiunea însă ce i se poate opune lui Arabi Paşa şi partidului său naţional e că târziu, prea târziu s-a trezit şi că neatârnarea Egiptului nu se pierde azi, ci s-a pierdut din acel moment în care ţara a devenit terenul de colonizare şi de imigraţiune a tuturor popoarelor.

Un popor, ca şi un copac şi ca oricare altă fiinţă organică, nu poate înainta decât din sine însuşi, decât dezvoltându-şi treptat aptitudinile şi puterile sale înnăscute. A trăi în iluzia că, introducând în Egipet muzică de Offenbach şi farse de Meilhac şi Halevy, ţara se civilizează conduce la rezultatul la care Egipetul a ajuns.

În genere când într-o ţară, agricolă mai cu seamă, vedem grămădindu-se oamenii în centre comerciale, vedem că preferă a trăi din mijlociri negustoreşti decât din producţiune, putem deduce cu lesniciune că numărul producătorilor scade, că ocupaţiunea lor se simplifică din ce în ce şi devine mai grea, pe când pe de altă parte numărul consumatorilor improductivi creşte. Şi numărul acestora creşte totdeuna repede, căci globul întreg se ‘nsărcinează a-l furniza nefericitului popor care-a ajuns a fi redus numai şi numai la munca câmpului.

Precum vedem România devenită un teren de imigraţiune pentru prisoasele de populaţie ale statelor învecinate, precum aci oameni de ieri alaltăieri se urcă cu repejune pe scara socială, fără scrupul de mijloacele ce le ‘ntrebuinţează pentru a se urca, tot astfel ni se descrie că s- au petrecut lucrurile în Egipet. Din câteşi patru unghiurile lumii curgeau baroni şi conţi ruinaţi, roind ca fluturii în strălucirea seraiului chedivilor şi având atâta analogie cu suita de numiri sunătoare a regelui Stroussberg. Un popor de feneanţi, recrutat din toate naţiile Europei, s-a grămădit pe umerii acelui sărac şi nefericit felah şi Alexandria însăşi, având la începutul secolului şi sub Mehmed-Ali abia 30 000 de locuitori, ajunsese în câteva decenii la sute de mii, toţi aproape trăind din negoţ, adecă din o meserie care nu sporeşte întru nimic masa producţiunii, ci are cel mult efectul de-a o scumpi şi de-a stinge prin concurenţă producţiunea indigenă pe cât existase. Sute de funcţii ad- hoc s-au creat pentru toţi nobilii venetici şi feneantismul, adesea malonestitatea, era privită ca un titlu de-a aspira la retribuţiuni din casa statului. Îndată însă ce, prin introducerea de trebuinţe străine şi prin concurenţa negoţului, se stinge varietatea ocupaţiunilor la un popor cât de primitiv, el e redus întreg la rolul de salahor, de lucrător cu ziua, care trăieşte de la mână la gură.

Aceasta a fost cauza nemulţumirilor populaţiei, a formării partidului naţional şi a popularităţii lui imediate, a hotărârii târzie de-a înlătura influenţa străină.

Cu toate acestea robia economică a populaţiei a devenit deja atât de mare încât, deşi voieşte a alunga pe străin, nu poate trăi fără el. De aceea, cu fuga europenilor, foametea ameninţă populaţiunile orăşeneşti.

Astfel, războiul din afară, mizeria şi foametea înlăuntru sunt epilogul acelei spoieli egiptene, al acelui pospai de pseudocivilizaţiune, atât de costisitor şi atât de netrebnic ca şi al nostru.

Şi la noi străinii se înmulţesc pe zi ce merge; ba toate reformele şi îmbunătăţirile, câte ne vine-n minte să le facem, au mai cu seamă de obiect dezvoltarea negoţului, nu însă diversificarea ocupaţiunilor economice. Şi la noi negoţul a desfiinţat toate breslele din trecut şi a substituit vechei noastre clase de mijloc o clasă de străini mijlocitori cari nu adaugă nimic nici la masa producţiunii noastre, nici la aceea a producţiunii ce-o importă. Şi noi suntem în multe priviri pe calea Egiptului.

Idolatri moderni, închinători nu de pietre şi de lemne săpate, ci de cuvinte goale şi de fraze sunătoare, am îngăduit ca negustorii de vorbe dinlăuntru, aliaţi cu cavalerii de industrie din afară, să escamoteze una câte una toate vertebrele societăţii şi să i se substituie românului în toate celea şi oriunde. Prevestitorii decadenţei bat în zădar la poarta luării noastre aminte. În zadar medicul recrutor constată degenerarea rasei române, perceptorul sărăcia ei, învăţătorul ignoranţa, economistul inepţia ei produsă în mod artificial – noi urmăm, ca bizantinii decăzuţi, a tăia înţelesul cuvintelor în două şi, cum pentru aceştia vorba filioque era pretextul de război civil şi de împărecheri, tot astfel la noi vorba liberalism constituie pretextul sub care o ceată de negustori de principii monopolizează şi nimicesc puterile întregei ţări.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Sursa: http://www.mihai-eminescu.ro
Navighează dupa cuvinte-cheie: ,