Mizeria vieții noastre publice, de Mihai Eminescu

14:11, 15 iunie 2021 | Cultura | 895 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:
Articolul a fost publicat în Timpul (IV), 23 Iunie 1879.

Cu cît trec una după alta zilele, cu cît se prelungește fără nici un termen prevăzut sesiunea estraordinară, cu atîta cestiunea revizuirii se încîlcește mai mult, cu atît neliniștea și temerile cresc și cuprind toate mințile, cu atît mai mult toată lumea își pierde cumpătul și facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domnește în toate cercurile. Judecata rece lipsește de pretutindeni și mai ales de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
Trecem prin niște zile în adevăr foarte grele și trebuie în sfîrșit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greșelilor și rătăcirilor noastre politice săvîrșite de treizeci de ani încoace. De la mișcarea din 48 și pînă astăzi națiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiție, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viața ei națională, și-n același timp a adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte și pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaționale, în viața politică și intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurățeniile ce s-ar scurge din cele patru colțuri ale lumii, în România ca și-n America; fraternitate și egalitate între om și om; republici mari și mici și prezidenți de republică pe toate ulițele și-n toate cafenelele, în România ca și-n America; șiretenia, vicleșugul și cinismul – virtuți cetățenești; gheșeftul – scopul; și politica umanitară – mijlocul. Acestea pe tărîmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, și poate că așa de tîrziu încît îl vedem în zadar.
Sîntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înțeles al cuvîntului în țara aceasta decît pe tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar și, mulțumită nestatorniciei de temperatură ce domnește în valea dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, producția noastră atîrnă mai mult de la bunăvoința cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane și jumătate de țărani (cifră exagerată poate), populație în adevăr românească, lucrează pămîntul și dau singura producție reală în această țară, pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din orașe, tîrguri și tîrgușoare, populație amestecată din curcituri asimilate românilor, din străini neasimilați încă și din jidani neasimilați și neasimilabili, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcții publice, trăiesc din gheșefturi și din politică.
Populația rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de tîrguri, n-are drept hrană zilnică decît mămăligă cu oțet și cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, și nici chiar atunci în multe cazuri, se învrednicește să mănînce carne și să bea vin; trăind sub un regim alimentar așa de mizerabil, țăranul a ajuns la un grad de anemie și de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui țăran român, om de la țară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cîmp și de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găsește o familie care să aibă un copil, mult doi, și aceia slabi, galbeni, ligniți și chinuiți de friguri permanente. Această populație, pe lîngă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vîrf la toate : administrația. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la țară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine știe ce păcate, în mîna acestei administrații, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ștrengarii și necăpătuiții de prin tîrguri. Această corporație liberală și umanitară nedreptățește, batjocorește și jefoaie pe țăran fără nici o milă; sînt membri în această onorabilă corporație al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi. Aceasta ca stare normală și constantă, fără să mai pomenim că pe la soroace vine și cîte o împrejurare mai însemnată, ca de exemplu afacerea Mihlescu-Warszawschy.
În același timp, în orașe mari și mici, liberalismul și umanitarismul ne priește foarte bine: în numele libertății se face camătă fără margine; în numele egalității și fraternității deschidem brațele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societățile percivilizate și, în numele națiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar și la mai multe.
Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizații calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate și lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în țară se numește politică. Acela ce cutează a se revolta față ca această stare de lucruri, acela care îndrăznește să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure și să facă o luptă supremă pentru mîntuirea acestei țări este denunțat opiniei publice de către negustorii de principii liberale umanitare are ca barbar, ca antinațional, ca reacționar.
Rezultalul unei asemenea viețe publice îl vedem astăzi: primejdia revizuirii art. 7 nu stă atît în însăși cestiunea izraelită cît în starea în care ne aflăm cînd ni se pune această cestiune.
Cu multă greutate, cu destul chin, poate și este speranță că se va dezlega cestiunea evreilor, și independența, deja destul de scump plătită, ne va fi recunoscută; va rămîne însă de dezlegat o cestiune cu mult mai gravă și mai grăbitoare, cestiunea vieții noastre publice, cestiunea dacă trebuie să urmăm calea pe care rătăcim de atîta vreme sau dacă trebuie să mai putem apuca pe calea cea adevărată.
Vom fi un stat independent, cum vom face uz de această independență, aceasta e cestiunea cea mare.

Sursa: https://ro.m.wikisource.org