Asasinarea lui Eminescu

23:39, 28 iunie 2021 | Cultura | 887 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

ÎNSEMNAREA LUI MAIORESCU

Cînd vor fi lămurite pe deplin evenimentele petrecute în 28 iunie 1883, probabil că această zi va fi pecetluită definitiv ca ziua de doliu a culturii române. Documentele arată că în acea fatidică zi s-a comis un atentat bine orchestrat împotriva celui care este azi „omul deplin” al spiritului românesc, cum îș numea Constantin Noica pe Eminescu. Atentatul a fost ascuns mai bine de un secol și chiar și acum, cînd documentele au scos la iveală tragedia acelei zile, mai există pornirea unora, aparent inexplicabilă, de a ascunde fapte care cer în continuare explicații. Acum, când cercetătorii și-au făcut datoria și au scos din arhive mărturiile care devoalează acest atentat e nevoie ca ziariștii români să-și asume responsabilitatea de a duce pînă la capăt această anchetă despre asasinarea celui care și pentru istoria presei rămîne farul călăuzitor. Aproape ca un testament, Eminescu publica în „Timpul”, în chiar această nenorocită zi de 28 iunie 1883, articolul „Pentru libertatea presei și a jurnalistului”, pe care avea să-l țină la piept încă de dimineață, cînd a plecat spre casa lui Maiorescu, pînă seara, cînd a fost dus la ospiciul Șuțu. Ziariștii români n-au voie să-l uite pe cel dintîi și cel mai mare martir al lor.

Ce știe lumea? Până de curînd, varianta cunoscută de toată lumea era una foarte simplă. După cîteva semne de alienare descoperite de apropiați în zilele precedente, poetul Mihai Eminescu s-a trezit cu noaptea în cap în 28 iunie 1883 și, în plină criză de nebunie, s-a luat la harță cu Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soție a lui Ioan Slavici, la care stătea în gazdă. Speriată, aceasta îi trimite la ora 6 dimineața o carte de vizită lui Titu Maiorescu, care locuia în apropiere, cerîndu-i s-o scape de Eminescu. Cele cîteva cuvinte au un efect colosal asupra criticului și politicianului Maiorescu, încît, deși a pozat mereu ca fiind protectorul și susținătorul poetului, îl cheamă pe Simțion, de la Societatea „Carpați” cu care dă fuga la spitalul de nebuni și îi obține lui Eminescu un bilet de internare, oferindu-se generos să plătească 300 de lei pe lună. Nici nu ajunge bine înapoi acasă și la ușă apare chiar Eminescu, care habar nu avea de intențiile „prietenului” său. După o scurtă discuție, fără măcar să încerce să afle ce s-a întîmplat acasă la Slavici, cu un cinism îngrozitor, Maiorescu îi dă ceva mărunțiș pentru trăsură și îl trimite la Societatea „Carpați” pentru a se întîlni tocmai cu… Simțion! Nu se știe de ce, Eminescu se duce mai întîi la Capșa unde se întîlnește cu Grigore Ventura. Apoi scoate pistolul și amenință, în fața patroanei Marie Obeline Vautier, că vrea să-l împuște pe rege. Ventura îi propune să meargă împreună la palat! Eminescu este de acord și pleacă împreună spre Cotroceni, însă acolo poarta nu se deschide. Cei doi decid atunci să meargă la băile publice Mitrașewski, unde Eminescu atinge vîrful nebuniei, lăsînd apa să curgă timp de opt ore. Speriat și îngrijorat, Ventura îl încuie pe Eminescu în baie și îi cheamă la fața locului pe cei de la Societatea „Carpați”, anunțînd în același timp și poliția că un nebun s-a închis în baia publică. Cu duba de la spitalul de nebuni, sosesc la fața locului doi prieteni ai poetului, Secășeanu și Ocășeanu, care, întîmplător, aveau la îndemînă și o cămașă de forță! După ce-l imobilizează pe Eminescu, cortegiul pleacă la Spitalul Șuțu unde Eminescu avea deja „rezervarea asigurată” încă din dimineața acelei zile. De aici începe întunericul pentru întreaga cultură română. Un întuneric ce nu se va risipi decît atunci cînd se va lămuri întreaga problematică a acestei tragice zile.

Este uluitor cum acestă poveste absurdă s-a impus în rîndul opiniei publice mai bine de un secol, deși există un documentar bogat care arată că evenimentele s-au desfășurat cu totul altfel. Deși „Cazul Eminescu” are toate elementele unui complot care a pus la cale o crimă oribilă, nu s-a deschis niciodată un dosar în care să fie anchetate faptele care încălcau flagrant legile aflate atunci în vigoare. Pot fi invocate, desigur, și cauze obiective, legate de apariția foarte tîrzie a documentelor pe care le avem acum la dispoziție, care au fost cunoscute opiniei publice abia în primele decenii ale secolului XX, dar aceste cauze nu sînt nici pe departe suficiente pentru a justifica tăcerea care și astăzi este dorită în marginea acestui caz. Cu atît mai mare este meritul eminescologilor Nicolae Georgescu și Th. Codreanu, care au făcut, în anii din urmă, tot ce le-a stat în putință pentru a readuce în memoria noastră ce s-a întîmplat cu adevărat în ziua de 28 iulie 1883, cînd pana gazetarului Mihai Eminescu a fost pusă în cămașa de forță.

Să recitim cu atenție însemnarea lui Titu Maiorescu din 28 iunie 1883, pe care o găsim în Jurnalul său:
“Astăzi, Marți, la ora 6 dimineața, o carte [de vizită] de la d-na Slavici, la care, locuește Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu« . Curând după aceea Simțion la mine, întâia oară. M’am dus cu el la Dr. Suțu și am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate” o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună; apoi am venit acasă, am înștiintat încă pe Th. Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă, cu privirea fixă, pe soția mea și pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mă îmbrățișă tremurând. Eu îi arătaiu pe Hermes și pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!”. Potrivit înțelegerei [ce avusesem cu Simțion], i-am spus că trebue să se ducă la Simțion, pentru societatea „Carpații”. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura acolo [la Simțion]. De acolo e vorba să fie dus la Dr. Suțu. Numai, de s’ar face asta fără greutate!- A venit apoi la mine Caragiali, la masă; izbucnit în lacrămi, când a auzit ce e cu Eminescu” (D7, p.8-9). Fără această însemnare, „Cazul Eminescu” ar fi rămas închis pe vecie. Din fericire, ea s-a păstrat, dar, din păcate, ea a fost publicată abia după trecerea a patru decenii de la ziua la care face referire, cînd legenda nebuniei lui Eminescu devenise cunoscută și întreținută de toată lumea. Se construise deja portretul poetului de geniu, iar activitatea de gazetar a lui Eminescu fusese deja uitată.

Să dăm însă timpul înapoi. Așadar, în ziua de 28 iunie 1883, la șase dimineața, soția lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy, îi trimite lui Maiorescu o carte de vizită prin care îl roagă s-o scape de Eminescu pentru că acesta a înebunit. Oricîtă bunăvoință i-am arăta lui Maiorescu, este imposibil de acreditat ideea că acest banal bilețel l-a convins că Eminescu ar fi înebunit. De altfel, Ioan Slavici, pe care poetul l-a considerat un bun prieten, încercînd să scape de povara faptului că din casa lui s-a declanșat lichidarea lui Eminescu, oferă o penibilă explicație despre declanșarea nebuniei acestuia. Slavici povestește ulterior (D79, p. 81) că Eminescu, chiriașul său, își citea cu voce tare poeziile „și făcea multă gălăgie cînd scria”, astfel încît, deseori, îi bătea în perete pînă cînd stingea lumînarea. „Acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese”, scrie Slavici, falsificînd, nu pentru prima oară, realitatea în funcție de propriile interse. În „Amintirile” sale el scrie că, înainte de plecarea la Viena, la tratament, în 26 iunie ’83, i-a înmînat lui Eminescu o scrisoare ce trebuia să ajungă la Maiorescu, în care l-ar fi rugat „să-l observe bine pe Eminescu, căci mi se pare greu bolnav” (D79, p. 82). O minciună care este azi dovedită. Pe de o parte de însemnarea din 26 iunie 1883, unde Maiorescu rezumă acea scrisoare „vrednică de însemnat”, în care Slavici scrie despre „ațățările lui Rosettaki și ale poliției în contra Austro-Ungariei la societatea Carpați” (D5, p 7). Nici o mențiune despre „boala” lui Eminescu! Pe de altă parte, minciuna lui Slavici reiese chiar din textul acestei scrisori, care nu a fost publicată integral niciodată pînă de curînd, cînd eminescologul Constantin Barbu a regăsit-o în arhiva Bibliotecii Academiei Române și a publicat-o în ziarul „Expresul de sud” din Craiova. Două aspecte sînt de reținut în această scrisoare. Primul, că Slavici îi oferă lui Maiorescu o adevărată Notă informativă despre ultima ședință de la Societatea „Carpați”, în care critică grupul naționalist care vorbește de refacerea Daciei Mari, lucru pe care-l făcuse și agentul austriac Von Mayr, în Nota trimisă Contelui Kalnoky, încă din 7 iunie 1882 (D83, p. 89). Cel de-al doilea aspect, nebăgat în seamă pînă acum, este că Slavici își toarnă cenușă în cap, explicîndu-i lui Maiorescu faptul că, încă de la intrarea în Societatea „Carpați”, ar fi avut intenția de a contracara acțiunile unor membri care cereau explicit ca Transilvania să fie alipită României, adică, așa cum s-ar spune în termeni mai actuali, ar fi vrut să distrugă din interior acțiunea unor exaltați! În această scrisoare, Slavici face o precizare extrem de importantă despre Ocășeanu, pe care-l numește „om de încredere al șefului Poliției”. Dacă ne amintim că, exact în acele zile, se finalizau termenii Tratului secret dintre România și Austro-Ungaria, că P.P. Carp, trimisul țării la Viena, îi ceruse explicit lui Maiorescu: „mai potoliți-l pe Eminescu” sau că însuși Bismark amenințase România cu o declarație de război dacă nu încetează bătălia pentru Transilvania, rezultă clar că, în urma presiunilor venite de la Viena, unii au fost convinși să se potolească, iar alții, care erau de multă vreme agenți harnici ai diverselor servicii secrete, și-au intensificat activitatea și au trecut la acțiuni mai hotărîte. Slavici, de pildă, prin scrisoarea trimisă lui Maiorescu, se dezice de activitatea de la Societatea „Carpați” și, prin plecarea intempestivă din țară, dovedește că a fost convins să se potolească. Cert este că, în toate documentele cercetate de noi nu există nici cea mai mică dovadă că lui Eminescu i-a atras cineva atenția de pericolul care îl paște dacă va rămîne fidel principiilor sale în ceea ce privește Transilvania. Din contră, din aceleași „Însemnări zilnice” ale lui Maiorescu aflăm că ziaristului incisiv de la „Timpul”, care era Eminescu, i s-a pregătit cu minuțiozitate scoaterea din viața publică, pe motivul nebuniei. În 30 mai 1883, Maiorescu notează că în acea seară, timp de cinci ore, l-a avut ca oaspete pe ministrul american E. Schuyler alături de cîțiva apropiați, între care și Eminescu. Deși notează că a fost „cea mai plăcută atmosferă”, Maiorescu adaugă o notă ciudată: „La Eminescu, început de alienație mintală, după impresia mea” (D2, p. 6). Pe bună dreptate, cercetătorul Nicolae Georgescu se întreabă cum de era posibilă o atmosferă atît de plăcută în compania unui om care o luase razna. Să fie întîmplător și faptul că exact în acea zi apare în „Timpul” articolul lui Eminescu, „Despărțirea de Maiorescu”? Dar Maiorescu revine și în ziua de 23 iunie 1883 cu o însemnare asemănătoare. Adversarul său politic, liberalul Th. Rosetti vine la cină împreună cu soția și-l întîlnește aici pe Eminescu. Dacă ar fi avut o cădere nervoasă, în mod sigur Eminescu s-ar fi năpustit asupra lui Rosetti, pe care în dese rînduri l-a „executat” în articolele sale din „Timpul”. Deși o astfel de întîmplare n-a avut loc, Maiorescu totuși notează: „Și Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în București” (D4, p. 7). Pentru un om ca Eminescu, care știa bine germana, franceza, greaca veche sau sanskrita și care consultase celebrul Glosar al lui Bopp, cu aplicație pe douăsprezece limbi de mai mică sau mai mare circulație, mărturisirea că ar vrea să învețe albaneza (o limbă care are multe structuri asemănătoare cu limba romînă) ar putea fi semnul unei nebunii? Se știe că ambele însemnări sînt subliniate în manuscris cu linie roșie pe margine, la o lectură ulterioară a textelor, așa cum precizează editorul I. Rădulescu – Pogoneanu. Ca specialist în psihiatrie, Maiorescu ar fi putut să observe un comportament ciudat la Eminescu, însă, dacă lucrurile ar fi stat așa, măcar unul dintre cei prezenți la masă (E. Schuyler, Beldimano, Gane, soții Negruzzi, soții Kremnitz, Anette sau familia Rosetti) ar fi notat ulterior, în propriile jurnale sau memorii acest fapt. Lipsa unor astfel de referiri demonstrează, mai degrabă, faptul că Maiorescu deja pregătise scenariul ce urma să aibă punctul culminant în 28 iunie 1883. Toate semnele de întrebare pe care le ridică aceste însemnări ciudate din zilele de 30 mai și 23 iunie 1883 au rămas zeci de ani neelucidate (e adevărat și cu complicitatea unor cercetători care au fost totdeauna împotriva republicării operei gazetărești a lui Eminescu), fiind considerate ca dovezi ale începutului de alienare.

Privite însă cu obiectivitate, ele demonstrează faptul că bilețelul primit de Maiorescu în dimineața zilei de 28 iunie 1883 de la doamna Slavici era, mai degrabă așteptat decît convingător. Era, într-un fel cît se poate de explicit, semnalul de declanșare a unei operațiuni pregătite cu minuțiozitate. Conștient de rolul decisiv pe care îl avea în scoaterea din viața publică a ziaristului Mihai Eminescu, dar și preocupat de responsabilitatea în viitor pentru acest gest, Maiorescu a încercat prin acele însemnări cel puțin dubioase să-și creeze un alibi, dar o astfel de decizie nu-l putea lăsa liniștit și însemnarea din noaptea precedentă internării lui Eminescu este lămuritoare în privința stării sale emoționale: “Nu pot dormi bine, la ora 3 deștept și scriind” (D7, p. 8). Avea și de ce să fie stresat: peste numai 24 de ore urma să devină călăul lui Eminescu!

Așadar, în dimineața zilei de 28 iunie 1883, la ora șase(!), Ecaterina Szöke Magyarosy îi trimite lui Maiorescu biletul de mai sus, care era un adevărat cod secret, iar acesta îl ia ca pe o adevărată expertiză medicală, pornind tăvălugul unei zile îngrozitoare. În mod inexplicabil, sosește la Maiorescu acasă, pentru „întîia oară”, Constantin Simțion, nimeni altul decît președintele Societății „Carpați”! Maiorescu notează: „M’am dus cu el la Dr. Suțu și am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate” o cameră pentru Eminescu”. Deci Maiorescu nu-i cere dr. Șuțu să-l examineze pe Eminescu, ci îl internează pur și simplu! În însemnarea zilei respective, nu găsim nici o altă motivație în legătură cu scopul prezenței lui Simțion la acea oră, ceea ce înseamnă că a venit conform unui plan stabilit anterior primirii bilețelului de la domna Slavici, deci cel puțin în ziua precedentă! De altfel, după obținerea internării lui Eminescu la spitalul lui Șuțu, rolul lui Simțion nu se încheie. El pleacă la Societatea „Carpați”, unde, „potrivit înțelegerii” cu Maiorescu, urma să-l aștepte pe Eminescu pentru a-l duce cu forța la spitalul de nebuni. „Numai de s-ar face asta fără greutate!”, notează cu sadism Maiorescu (D7, p. 9), care se arată preocupat nu de drama ce urma să se producă, ci de îndeplinirea cu ușurință a scenariului! După ce a stabilit detaliile planului împreună cu Simțion și dr. Șuțu, Maiorescu s-a întors acasă.

Fără să bănuiască ce i se pusese la cale, Eminescu sosește cu trăsura acasă la Maiorescu, avînd sub braț ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai tîrziu), în care publicase articolul – ce ironie tragică a sorții!- „Pentru libertatea presei și a jurnalistului”, în care protesta față de expulzarea lui Galli, directorul revistei „L’independence roumaine”, publicație ce avea să fie interzisă chiar în acea zi. Maiorescu nu-l întreabă nimic, cum era firesc, despre incidentul cu doamna Slavici și nu scoate nici măcar un cuvînt despre aranjamentul făcut cu Simțion pentru internarea cu forța la spitalul de nebuni al dr. Șuțu. „Nebunul” Eminescu salută respectuos pe doamna Maiorescu, dar și pe un client aflat întîmplător acolo, iar cînd Maiorescu îi arată statuile reprezentînd pe Hermes și Venus din Milo comentează cît se poate de natural: „Lasă, că va reînvia arta antică!”, ceea ce pentru bunul său “prieten” însemna semnul desăvîrșit al nebuniei! Maiorescu îl trimite la Societatea “Carpați” pentru a se întîlni cu Simțion care știa, „potrivit înțelegerii”, ce are de făcut. Fără urmă de remușcare, de teamă sau de compasiune față de cel cu a cărui prietenie avea să se laude pînă la sfîrșitul vieții, avarul Maiorescu notează în Jurnalul său că i-a dat „5 lei pentru trăsură” (D7, p. 9), deși fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouțiu, din 21 aprilie 1939, spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă” (D24, p. 20)! Ieșind pe poarta casei lui Maiorescu, Eminescu nu bănuia că atunci își trăia ultimele clipe de libertate dintr-o viață înfiorător de chinuită. În acea după-amiază, Maiorescu pleca în vacanță prin Europa, iar Eminescu la casa de nebuni!

Dacă nu ar fi păstrat această însemnare din 28 iunie 1883, Maiorescu și-ar fi ascuns pe vecie crima pe care a pus-o la cale cu atîta rigoare. Firesc, se pune întrebarea: de ce nu a rupt ulterior această pagină incriminatoare, cu atît mai mult cu cît aceasta avea să fie ultima însemnare din caietul respectiv? Există două răspunsuri logice:
1. Maiorescu avea nevoie de un alibi care să confirme că nebunia lui Eminescu fusese anunțată prin două izbucniri anterioare (30 mai și 23 iunie) și prin biletul primit de la doamna Slavici.
2. Maiorescu a observat că ulterior toată opinia publică, inclusiv apropiații lui Eminescu, au crezut varianta nebuniei, considerîndu-l pe el chiar salvatorul Poetului.

Citind cu atenție însemnarea aceasta din 28 iunie 1883, observăm că ea conține toate elementele acuzatoare care puteau să-l incrimineze pe Maiorescu. Poate că i-a și trecut prin minte ulterior s-o distrugă, din moment ce restul caietului rămîne necompletat. Dacă ar fi continuat să noteze evenimentele din zilele următoare, nu mai putea justifica lipsa zilei de 28 iunie, așa încît a preferat să continue însemnările pe alt caiet. Ciudat este că Maiorescu notează, tot pentru ziua de marți, 28 iunie 1883, plecarea sa în vacanță, care conține traseul pe care s-a deplasat timp de cîteva zile (D8, p. 9)! Așadar, însemnarea nu putea fi făcută decît la întoarcere, căci nu se vorbește de locurile prin care urma să treacă, ci de cele prin care a trecut, inclusiv observațiile legate de cazare, masă sau vreme!

De la un moment dat însă, din reacția celor din jur, Maiorescu s-a văzut un adevărat erou, care l-a ajutat pe Eminescu să depășească un moment atît de dificil și, încîntat de perspectivă, a vrut să exploateze în favoarea sa și ziua aceasta fatală. Ceea ce, pînă acum, se poate spune că a și reușit. Maiorescu avea o singură teamă: că Eminescu și-ar putea aduce aminte exact ce s-a întîmplat cu el în acea zi.

Sursa: https://www.poezie.ro