„Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență.”

15:46, 19 februarie 2021 | Cultura, Social | 419 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Dacă anul trecut însuși ministrul Culturii batjocorea Ziua Națională „Constantin Brâncuși” printr-o „ambasadoare” de pe centura subculturii astăzi se auto-propune drept ambasadoarea lui Brâncuși o parașută de pe centura politicii și a serviciilor de informații ne și antiromânești. Presa explodează, trivializare e înfăptuită. În locul Frumosului reprezentat de Opera lui Brâncuși suntem forțați pe toate canalele să îngurgităm flegma groasă aruncată asupra simbolului României de specialiștii în distrugerea unei națiuni chiar din interiorul ei. Folosirea urâtului și a grotescului ca o bardă asmuțită la rădăcina Coloanei lui Brâncuși și a neamurilor nu este ceva nou. Tehnica a fost elaborată mai aproape de noi de teroriștii culturali ai Școlii de la Frankfurt. Dar ea are o vechime de vreo 6000 de ani, după cum ne spun duhovnicii. Metaforic și concret, pentru generația de elită a României aruncată în temnițele bolșevice, urâtul a fost corespondentul terorii. Iată că urâtul sub această formă se reîntoarce. Printr-o teroare politică. Într-un rar interviu al lui Brâncuși, pe care îl reproducem integral mai jos, de peste timp, marele român explică pe înțelesul tuturor că „Arta e o taină – o credință”, „în sensul binelui și al frumosului”. Tot ce este în alt sens este, de la sine înțeles, în direcția răului, a urâtului, a necredinței, a blasfemiei, a antiumanului întreținut și stimulat de colecționarul de suflete strâmbe. „Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creează prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.”

Interviu cu Constantin Brâncuși realizat de Apriliana Medianu pentru ziarul Curentul, 6 octombrie 1930

E în București.

A venit să aranjeze vreo expoziție? A adus cu el ceva din operile lui? Nu. A venit pentru nepoții lui, ajunși pe băncile universitare. După ce îi va ști cu un rost – se reîntoarce la Paris.

Brâncuși e o mână de om însuflețit. Două fărâme de soare strălucesc în privirile lui de român cu cugetul limpede și drept. A început să încărunțească.

Mai rămâneți mult prin țară?

Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?

Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.

Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă.

Cum și când v-ați gândit să începeți sculptură?

Nu a fost o idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.

Ce material modelați cu plăcere?

Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.

A fost o noutate sculptura dv. Ați avut multe dificultăți la început?

Dificultățile nu se sfârșesc niciodată.

Cum ați ajuns la formula aceasta a artei? Ce maeștri v-au călăuzit în începuturi?

Nici unul. Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel izbutim să descoperim frumosul.

Care a fost prima dvs. operă?

Un monument lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea. Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Cum era să fac o femeie goală într-un cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune..

O interpretare modernă…

Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă. Numai că timpul perfecționează spiritul omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta. Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creează prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.

Folclorul slujește la ceva?

E singurul care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.

Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?

Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare..

Parisul e o cetate universală…

Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.

Americanii pun mare preț pe operele dvs.?

Da… prima mea expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial. Am fost invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.

Dar după război s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.

Oh, ce s-a mai spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate. Se știe că în America arta intră liberă. Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate. Cei de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc clandestin bronz brut. Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani. Toți artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul dacă e artă, sau nu e artă?.

Rezultatul?

Au modificat articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a fost recunoscută astfel oficial. Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani se uitau la mine foarte curios. Tata era cel mai avut, și era om umblat. Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București. În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie. Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.

Pictură nu ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?

Ba da, am multe proiecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu (n.r- personaj mitologic cu o sută de brațe și cincizeci de capete), încă o sută de brațe să pot sfârși.

Coloana s-ar ridica frumos într-una din piețele Bucureștilor…

Ori cât de profan ai fi în ale artei, privind operile maestrului Brâncuși, încerci întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat sensația aceasta în fața „Pasărei Măiestre” – „Pasărei în spațiu” – „Coloanei care se desfășoară în infinit”… Toate, Brâncuși le vede în proporții mari – ireale aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest larg – privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El vede pasărea măeastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.

Această coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s’ar ridica frumos într’una din piețele Bucureștilor – atât de sărac în statui.

Maestrului Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A refuzat. Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se întâlnească la București astăzi.

„Am refuzat să mi se scrie volume. Orice eșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am multe de spus.”

O doză de optimism confuz și contagios emană din vorba sa.

Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.

„Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde.”

„Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au desvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.”

„În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu.”

„Aci, la hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un destin mare.”

„De la Slavi n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel «î» atât de urât în pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre vecinii noștri ruși – la desenele lor.”

Maestrul Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line de entusiasm – cu sonorități catifelate. Ne despărțim ca după o lungă confesiune.

Sursa: https://www.activenews.ro