Covidul omoară bătrâni acolo unde mai găsește sau: de ce mortalitatea relativ scăzută din Europa răsăriteană nu dovedește nici un fel de succes al politicilor anti-epidemice adoptate

20:01, 5 iunie 2020 | Actual | 871 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

TEZA PRINCIPALĂ

Dacă ne concentrăm pe longevitatea masculină (virusul Covid19 fiind selectiv și sexual în impactul său letal), constatăm că în țările situate la Est de fosta cortină de fier, speranța de viață medie este sub 76 de ani, pe când în Europa occidentală, valoarea medie este clar peste 76.

Virusul, evident, nu „se uită la buletin”, și nu e „interesat„ de vârsta victimelor ca atare, ci de prezența unor comorbidități (în Ungaria, după administrația de stat, pe tot parcursul oficial al epidemiei, nu a fost înregistrat nici un singur deces nelegat de vreo boală cronică). Ei bine, incidența bolilor cronice crește exponențial când trecem din așa numita „vârstă a treia” la „vârstă a patra”, iar cazul de față sugerează că – din punctul de vedere al vulnerabilității virale – pragul celui din urmă ar putea să se situeze tocmai undeva spre 76 de ani.

În Franța, unde impactul letal a virusului a fost masiv (și dispunem, deci, de o bază de date statistic foarte grăitoare), vârsta medie a victimelor la momentul decesului s-a stabilit recent la 84 de ani.

Iată, în opinia mea, explicația ratelor de mortalitate surprinzător de joase constatate în Europa de Est, unde mortalitatea cea mai înaltă din studiul aflat la baza prezentului articol (cea din România: 56 morți/mil.loc.) rămâne detașat inferioară celei înregistrate în cel mai puțin lovit stat vest-european (Austria: 70).

Iată de ce, când ne întrebăm despre eficiența politicilor anti-epidemice adoptate în diferitele țări europene, comparațiile „transversale” (punând laolaltă cifre din Est și din Vest) ar trebui respinse din start. Nu are noimă, de pildă, să compari mortalitatea înregistrată în Suedia (cu o speranță de viață masculină peste 80) și în România (unde e sub 72). Suedia merită comparată cu Franța, Italia, Spania sau Danemarca (iar doar din ultima comparație iese mai prost – ceea ce ar putea fi legat de faptul că, din motive încă neclare, Danemarca are o longevitate masculină mai scăzută cu doi ani). Iar rezultatele din România (țara cu cea mai dură carantină din Europa) merită comparate cu cele din Ungaria (țară care a aplicat o carantină mai moderată) sau din Belarus (care nu a aplicat nici un fel de carantină).

Din toate comparațiile licite susmenționate reiese faptul că politicile de carantină nu prea au incidență epidemiologică – așa cum prevestiseră deja, acum două luni, virologi de renume mondial precum prof. D. Raoult din Franța, sau S. Bhakdi din Germania.

Logica prezentului studiu a fost virulent atacată deja, pe rețelele sociale, de propagandiștii diverselor guverne est-europene, care, după ce au maimuțărit inutil politicile delirante observate în Vest (cu excepția Suediei), încearcă să prezinte bilanțul fiecărei țări est-europene ca un mare succes gestionar. Ceea ce, personal, nu m-ar deranja (de pildă în cazul guvernului maghiar, pentru care nu mi-am ascuns niciodată simpatia ideologică) dacă n-ar implica și apărarea unui model de „gestiune de criză” ineficient, socio-economic devastator și liberticid.

CONTRA-ARGUMENTE

Printre contra-argumentele des aduse de numiții propagandiști, regăsim elemente recurente preluate din „înțelepciunea populară”, care, în mare, pot fi adunate în două categorii principale:

  • Statele cu rezultate mai bune (sau deranjante pentru modelul apărat) au mințit, manipulează cifrele.
  • Dacă în unele țări s-au obținut rezultate mai bune în pofida unor carantine mai lejere sau chiar neaplicate, e legat de „nivelul de disciplină” al populației țărilor respective.

Am putea diserta larg despre fiabilitatea surselor folosite în studiu, dar putem să și scurtăm: ambele serii de argumente se lovesc de același zid statistic, adică de faptul că putem mereu suspecta o țară de lipsă de onestitate sau de disciplină, dar intrăm în delir din momentul în care începem să generalizăm bănuiala respectivă la întregi serii de state, alese aparent la întâmplare (dar, de fapt, în funcție de interesele noastre argumentative: ceea ce epistemologii numesc confirmation bias). În realitate, este evident că nu există nici o conspirație unind Suedia, Elveția, Olanda și Belarus spre a camufla decese în țări cu puțină carantină sau deloc. Iar, și dacă este larg admis clișeul „românului nedisciplinat”, bănuiala că ungurii ar fi mai puțin disciplinați decât cetățenii Belarusului pare contraintuitivă.

O altă explicație populară trebuie respinsă categoric. În diferite țări post-comuniste, nostalgicii regimurilor ante-1990 (întăriți, în mod destul de ciudat, de diverși anti-comuniști târzii care n-au rezistat tentației de a scoate și din comunism motive de mândrie neaoșă) au evocat rolul politicilor vaccinale comuniste și moștenite din comunism în „imunitatea medie” ale populațiilor răsăritene. Argumentul lor a fost ab ovo nimicit de prof. Raoult, care, într-un interviu din 14 aprilie, a remarcat că nivelul „surprinzător” scăzut al mortalității relative față de mediile constatate în Occident era caracteristic, nu doar pentru Europa răsăriteană (cu care el nu se prea ocupă), ci pentru marea majoritatea a țărilor sărace. Ar fi nevoie, deci de un alt studiu, care să examineze comparativ politicile vaccinale din ultimii 80 de ani în țările respective – dar e foarte puțin probabil să regăsim, în afara lumii post-sovietice și comuniste, aceleași substanțe și/sau frecvențe de administrare – care să fie și radical diferite de cele observate în populațiile occidentale cu mortalitate Covid-19 ridicată. Adevăratul numitor comun al țărilor relativ „scutite” de Covid-19 este sărăcia – și consecințele sale demografice: o vârstă a patra mai puțin numeroasă (și probabil calitativ alcătuită de indivizi mai rezistenți – ținând cont de „presiunea selectivă” indusă de orice nivel ridicat al ratei mortalității).

Și tocmai aici ne lovim de o altă prejudecată larg răspândită, pe care am întâlnit-o la interlocutori din Ungaria, România și Rusia: bătrânii din Occident („fiindcă„ trăiesc mai mult) ar fi mai sănătoși. Și aici, orice răspuns in re ar necesita studii specializate de mare amploare. Însă putem și acum obiecta intuitiv că de fapt, avem de a face în Occident cu un fenomen de ocultare a bătrâneții și a morții – ocultare pentru care există și în Europa răsăriteană precondiții culturale importate recent, însă nu și mijloacele financiare aferente. Pe românește: bătrânii vestici pe care îi vedem sunt cei sănătoși, foarte vizibili, fiindcă nivelul lor ridicat de venit îi deschide și porțile turismului (național și internațional) de masă. Însă aceiași occidentali bătrâni, după ce-și pierd autonomia biologică, dispar – dar fără să fie duși spre cimitir, cum s-ar întâmpla de cele mai multe ori în țările post-comuniste, ci spre azile de bătrâni, unde pot fi ținuți ani de zile în stări de facto intermediare între viață și moarte. Iată, tocmai, categoria demografică care, indiferent de loc, a furnizat grosul efectivelor de victime ale mortalității „specifice” Covid-19. 

CONSIDERAȚII ANEXE

În secțiunea de față, spre a întâmpina contra-argumente mai oneste și/sau mai temeinice, o să fac niște precizări metodologice.

*Alegerea criteriilor:

Am reținut mortalitatea raportată la populație ca singurul indicator fiabil, dintr-un motiv simplu: există bolnavi asimptomatici, dar nu există morți asimptomatici. Prin urmare, cifrele de infectare sunt tributare de amploarea și de eficiența politicilor de testare, care în general, în Europa (la început mai ales din lipsa de mijloace tehnice) au fost foarte „modeste”. Există, desigur, și decese neînregistrate (morți la domiciliu), dar însăși existența lor aruncă, de fapt, o umbră suplimentară asupra catastrofismului folosit de dictaturile sanitare – fiindcă aici, incertitudinea statistică apare tocmai din faptul că temutul Covid-19… omoară mai ales muribunzi.

*Alegerea ariei studiate:

Am ales pentru studiu 19 țări europene (din care doar 4 se afla în exteriorul UE). Au în comun niște parametri care garantează că niciuna nu se îndepărtează prea radical de „profilul tipic” al unei țări europene, și anume:

  • o durată oficială a epidemiei cuprinsă între valorile de 70 zile (Republica Moldova) și 113 zile (Franța);
  • o populație cuprinsă între valorile de 2,68 milioane (Republica Moldova) și 83 milioane (Germania); și
  • o densitate a populației cuprinsă între valorile de 23 loc./km2 (Suedia) și 274 loc./km2 (Regatul Unit).

Am exclus, deci, țări precum Belgia și Olanda (cu o densitate a populației mult peste medie), dar și Norvegia și Rusia (cu o densitate a populației mult sub medie).

Excluderea țărilor neeuropene este justificată de scopul de a prezenta un studiu politic interpretabil. Pe plan mondial, desigur, principalele excepții față de corelația longevitate/mortalitate pe care am descoperit-o se găsesc în Asia orientală. Însă în societățile respective, vechimea conviețuirii lor cu virusuri tip corona, precum și nivelul mediu de pregătire tehnologică și culturală față de amenințările virale, în opinia mea, îngreunează comparația cu rezultatele atinse de societăți europene care și în cazul cel mai favorabil (probabil Germania), și-au arătat in genere limitele aferente.

*Incidența duratei:

Am prezentat în tabel datele primelor „cazuri”, precizând că sunt date „oficiale”. De fapt, dacă luăm în calcul înaltul nivel de interconexiune atins în ultimă vreme dintre Europa apuseană și statele răsăritene din UE și din parteneriatul oriental, decalajul oficial de 20-30 zile pare puțin verosimil, iar dovezile unor infecții prealabile se acumulează (deși raritatea testelor, mai ales înainte de „începutul” oficial, cât și rea-voința a guvernelor, îngreunează clarificarea problemei).

De fapt, consider că „legătura” dintre ratele regionale de mortalitate și cronologia oficială a epidemiei este probabil inversă față de cea evocată în majoritatea discursurilor oficiale: într-o zonă unde Covid-19 a avut impact letal redus, era de așteptat ca alerta oficială să fie dată mai târziu – de fapt mai de grabă sub presiunea mass-media, europenii răsăriteni fiind cultural (și nu numai) dependenți de modele vestice. Fără isteria creată în Occident, este foarte probabil ca virusul Covid-19 ar fi trecut nevăzut în Europa răsăriteană – unde, oricum, impactul lui demografic rămâne statistic invizibil – așa cum va rămâne invizibil probabil și în anumite țări vestice (fiindcă, pe o bază anuală, muribunzii oricum urmau să… moară, cu sau fără Covid-19). Bilanțul carantinelor, în schimb, probabil va deveni curând vizibil, mai ales în țările post-comuniste, unde consecințele iresponsabilității panicarde ale guvernelor vor lovi economii mai fragile decât cele vestice.

DATELE STUDIULUI

(roșu: țări post-comuniste din UE
galben: țări post-comuniste neintegrate în UE
albastru: țări occidentale în afara UE
grizat: valorile aflate peste media unei coloane
* semnalează țările cu valorile extreme dintr-o coloană anume)

N.B.: Țările fiind ordonate în col. 0 în funcție de o clasificare care incluse și longevitatea feminină, cifrele din col. 1 nu reprezintă o ordine aritmetică strictă: Austria, de pildă, clasată mondial peste Regatul Unit grație unei longevități feminine mai ridicate, are însă cu o speranță de viață mai scăzută la bărbați.

Concluzii parțiale:

  1. Corelația II-III: cazul Sloveniei și cel al Austriei ar putea sugera o cauzalitate legată de densitatea populației. Densitatea joacă probabil un rol (cum sugerează, în afara grupului studiat, și cazul mega-statelor Rusia și SUA), însă cazul Suediei (cel mai puțin dens populat stat din grup, cu o mortalitate totuși tipică pentru categoria occidentală) arată cu nu poate fi o cauzalitate preponderentă. De-altfel, există un paralelism general între ambele coloane, dar, precum durata oficială a epidemiei în mod probabil, putem suspecta o cauzalitate mai generală, legată de sărăcie: cu un bilanț negativ al migrațiilor, țările sărace sunt și mai rar populate, și cele cu speranța de viață mai scăzută, de unde și valori mai scăzute la coloana II.
  2. Corelația II-IV este relativ stabilă, însă direcția unei eventuale legături cauzale pare incertă: e foarte posibil ca populațiile mai bătrâne, deci mai vulnerabile, să producă semnale de alertă mai precoce decât cele mai puțin vulnerabile demografic. Formulat altfel: s-ar putea ca valorile din col. II și IV să fie de fapt ambele influențate cauzal de cele din col. I.
  3. Corelația cea mai consistentă în vederea formării unor grupări geografice este cea dintre col. I și II, doar 4 țări având, în col. II, valori neprevizibile pe baza celor din col. I.

Concluzia generală

Din structura demografică a letalității specifice Covid-19 și a populației țărilor post-comuniste (în general sub 76 de ani la speranța de viață masculină), putea fi dedusă neverosimilitatea scenariilor de „vârf exponențial” (al îmbolnăvirilor cu potențial letal), despre care se presupunea că ar fi dus la o supraîncărcare a sistemelor de sănătate.

Prin urmare, măsurile adoptate pe baza unor astfel de scenarii erau nejustificate epidemiologic.

Consecințele acestui eșec al expertizei de stat (prin disponibilizări abuzive de paturi, suspendarea medicinei uzuale, etc.) foarte probabil au produs un bilanț sanitar mai grav decât cel asociat local pandemiei.

Cauzele eșecului:

*în Occident, unde s-au născut scenariile aberante susmenționate, sunt probabil legate de devastarea neoliberală a inteligenței medicale și de captarea expertizei de către industria farmaceutică, deci de dispariția sau adulterarea conceptului de sănătate publică.

*în Europa răsăriteană, de lipsa unei auto-percepții colective ca fiind un grup de popoare economic, dar și demografic, cultural etc. diferite de Occident, și de adoptarea automatică, nereflexivă, a lozincilor occidentale în orice domeniu.

Modeste Schwartz

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,