Chișinău Forum III: Gilles-Emmanuel Jacquet – Discurs (VIDEO)

10:59, 21 octombrie 2019 | Actual | 254 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Gilles-Emmanuel Jacquet, politolog, diplomat, jurnalist, Elveţia

În 1997 Zbigniew Brzezinski a expus în cartea sa „Marea tablă de şah” viziunea strategică modelatoare a politicii externe americane: pentru a stabili hegemonia sa globală, SUA trebuie să controleze Eurasia, mai ales periferia sa („rimland-ul” potrivitlui Nicholas J. Spykman) şi să domine puterile continentale din „heartland”, cum ar fi Franţa, Germania şi Rusia, sau mai recent China şi India.

După dizolvarea Uniunii Sovietice și sfârșitul lumii bipolare de la încheierea Războiului Rece, SUA a încercat să stabilească şi să controleze pe scară globală un sistem unipolar, ale cărui valori liberale occidentale ar aduce pace, democrație, drepturile omului şi prosperitate pentru popoarele lumii. Atacurile de la 11 Septembrie au contrazis aceste așteptări, dar guvernul SUA a lui GW Bush şi gânditorii neoconservatori din SUA nu și-au reevaluat viziunea lor asupra lumii. Multilateralismului, dreptul internațional şi Națiunile Unite au fost ignorate şi în 2003, când SUA au atacat Irakul, chiar dacă această ţară nu a încercat, la acel moment, să dezvolte arme de distrugere în masă și nici nu a avut nici o legătură cu atacurile de la 11 Septembrie sau cu Al-Qaeda. Irakul a fost devastat de un conflict interminabil, iar situația din Orientul Mijlociu a fost serios agravată de o astfel de agresiune. Procesul de pace israeliano-palestinian, precum şi problema Înălțimilor Golan au fost treptat abandonate. Primăvara arabă din 2011 a fost o oportunitate pentru SUA, aliații lor din Golf (Qatar, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite), Turcia şi Israel pentru a destabiliza țări precum Siria sau Libia, ale căror regimuri inspirate de naționalismul arab au reprezentat obstacole în calea agendelor sale regionale. Politica externă condusă de SUA şi aliații săi din Orientul Mijlociu sau din Afganistan în timpul Războiului Rece şi apoi în timpul Primăverii Arabe, precum şi sprijinul lor pentru partidele islamiste sau grupurile înarmate a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea regională şi globală a terorismului.

În timp ce, în ultimul deceniu, Iranul a fost în căutarea stabilirii unor noi relații diplomatice şi comerciale cu Europa sau chiar cu Statele Unite ale Americii, Washingtonul a decis să se întoarcă la confruntarea cu Teheranul. Contrar celor declarate de președintele american Donald Trump în timpul vizitei sale în Arabia Saudită, Iranul nu este un sponsor al terorismului islamist si nu reprezintă o amenințare pentru țările europene. Iranul a fost, de asemenea, o victimă a terorismului islamist sunnit, mai ales al ISIS, si colaborează cu multe țări în lupta împotriva grupărilor teroriste. În ceea ce privește criza cu Iran, SUA nu-și urmăresc propriile interese naționale, ci mai degrabă interesul Arabiei Saudite și al Israelului, care se opun afirmării Iranului ca putere regională.

În Europa, extinderea NATO şi SUA în anii 1990 și 2000 a reînviat şi a agravat conflictele vechi din Balcani sau Caucaz, cum ar fi conflictul din Georgia şi Osetia de Sud din 2008. Conflictul care afectează Ucraina din 2014 este unul din simptomele de slăbiciune politică şi geopolitică ale UE, precum şi de dependență strategică față de USA, prin intermediul NATO. La mai puţin de 20 de ani după războiul din fosta Iugoslavie şi la cca 15 ani după conflictul din Kosovo, Uniunea Europeană nu a reușit să prevină izbucnirea unui nou conflict în Europa şi a permis SUA şi NATO să își consolideze influenta la frontierele Rusiei.

Această politică vizând stabilirea unui sistem de unipolar mondial sub hegemonia Statelor Unite a condus la mai multe conflicte în ultimii 30 de ani si a subminat în mod grav dreptul internațional, precum şi funcționarea şi credibilitatea mai multor organizații internaționale cum ar fi Organizația Națiunilor Unite. Washington şi NATO au recreat un nou Război Rece în Europa prin exploatarea unor vechi rivalități naționale sau probleme etnolingvistice (Ucraina) şi utilizarea amintirii crimelor comuniste (Ucraina, Polonia) în scopul creării unei fisuri și mai mari între  Rusia și  vecinii săi.

Odată cu renașterea puterii Chinei şi noul său Drum al Mătăsii, axa lumii s-a mutat la est, spre Asia si Oceanul Pacific. Rămânerea în NATO fără un parteneriat privilegiat cu Rusia ar putea împeidica țările UE să fie suficient de puternice pentru a contrabalansa puterea Chinei în Eurasia. În timp ce gânditorii neoconservatori din SUA și atlantiștii europeni continuă să apere un sistem unipolar mondial, pus sub conducerea presupus binevoitoare a SUA, creșterea BRICS arată că sistemul mondial este acum unul multipolar şi că este timpul pentru unele puteri occidentale să respecte principiile fundamentale ale dreptului internațional, care au fost subminate de instrumentalizarea drepturilor omului.

Respectarea dreptului internațional, suveranitatea statelor şi Carta ONU merg împreună cu viziunea unui sistem mondial multipolar, un sistem care recunoaște pluralitatea şi libertatea națiunilor, în care fiecare stat se bucură, cu adevărat, de aceleași drepturi şi rămâne stăpânul propriului destin. Națiunile Unite oferă un forum adecvat, dar un șir de puteri mondiale, în principal puterile occidentale, au subminat unele dintre principiile sale de funcționare. Pentru a reflecta în mod credibil și real evoluția lumii spre un sistem multipolar, Consiliul de securitate al ONU trebuie reformat, dar nu există un consens din cauza disputelor istorice şi politice dintre unele ţări (precum China şi Japonia, India și Pakistan). Respectarea prevederilor Capitolului VII al Cartei ONU şi articolele 46 și 47 de punere în aplicare și constituire a Comitetului militar al ONU (a cărui sarcină este de a sprijini Consiliul de securitate al ONU) ar putea împeidica NATO să mai încalce dreptul internațional şi Carta ONU sau să își depășească mandatul, aşa cum s-a întâmplat în timpul conflictelor din Kosovo şi Libia.

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,