Calistrat M. Atudorei: Tendințe ale militarismului american (II)

12:59, 25 iulie 2019 | Actual | 234 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Din versiunea engleză a cărții ”Planurile Americii pentru hegemonia mondială”, revăzută și completată cu noi capitole și o documentare mult mai amplă față de ediția românească, în curs de apariție.) 

Se mai luptă Donald Trump cu Deep State?

Într-un discurs[1] din aprilie 2016, în timpul campaniei sale electorale, Donald Trump și-a exprimat viziunea despre politica externă a Statelor Unite. Atunci el s-a disociat cu claritate de politicile administrațiilor americane anterioare, pe care le considera lipsite de logică și sens și le aprecia ca fiind caracterizate mai degrabă de „nebunie și aroganță”. A criticat „războaiele și agresiunea” Americii, intervențiile abuzive în alte state și a declarat tranșant că „Politica noastră externă este un dezastru complet și total”[2]. Trump promitea că dorește să retragă trupele americane din teatrele de război din toată lumea, că s-au irosit prea multe vieți și resurse și că dorește, în loc de toate acestea, să readucă bunăstarea Americii prin pace și cooperare cu celelalte națiuni. În iulie 2016 el mai declarat că „Trebuie să abandonăm politica eșuată a construcției de națiuni și schimbarea de regimuri în străinătate, pe care Hillary Clinton a impus-o în Irak, în Libia, în Egipt și în Siria”[3].

Cuvintele lui au avut impact. Afaceristul non-conformist, care fusese inițial considerat un fel de bufon al politicii, spunea de fapt exact ceea ce cei mai mulți cetățeni gândeau, dar puțini politicieni avuseseră vreodată curajul să o declare public. Poporul american nu a dorit niciodată războiul și s-a săturat de toate campaniile de agresiune lansate de Casa Albă după al Doilea Război Mondial. În plus, Trump a promis și reluarea anchetelor  despre asasinarea lui Kennedy sau despre atentatele din 11 septembrie, ale căror explicații oficiale au rămas jenant de găunoase. Viitorul președinte a denunțat corupția masivă a clasei politice și faptul că instituțiile mediatice sunt, în cea mai mare parte, aservite establishmentului politic, unei așa-zise elite care, asemenea unei caracatițe, a pus de mult timp stăpânire pe toate sectoarele sistemului administrativ american. În finalul campaniei electorale, în octombrie 2016, Donald Trump identifica foarte precis faimosul „Deep State” ca fiind un fel de inamic public numărul unu, care pune în grav pericol America și lumea întreagă și pe care tocmai de aceea dorește să îl destructureze. El descria atunci „establishmentul” ca fiind „o structură globală de putere”, ce are „interese speciale la nivel mondial”. O entitate de care „suntem controlați”, care este finanțată de „corporațiile financiare și mediatice” și care „fraudează sistemul[4].

Bineînțeles, pentru mediul oficial, academic, existența „Deep State” nu poate fi privită decât, cel mult, ca o teorie a conspirației. Dogma sistemului susține că nenumăratele mecanisme, verificări și balanțe exclud existența unui ”Stat Profund”. Sau că majoritatea politicienilor sunt patrioți și că oricum media abia așteaptă să dezvăluie orice colțișor mai puțin cunoscut al Adevărului.

Fără a intra în domeniul speculațiilor, voi urmări să punctez câteva repere de natură să ne ajute să răspundem la două întrebări complicate, dar esențiale:

  1. Este ceva real, fără echivoc, în toată povestea cu Deep State?
  1. Dacă este, în ce relație mai este acum Donald Trump cu această ipotetică structură?

În căutarea unui răspuns la prima întrebare, merită să pornim de la o observație elementară: un mandat prezidențial durează doar patru ani, în timp ce politicile pe termen lung, indispensabile pentru o mare putere, pot dura timp de generații. Administrațiile au nevoie de perspectivă și stabilitate. Dacă fiecare președinte ar veni cu propriile idei, care să le contrazică pe cele ale predecesorului, praful s-ar alege din planurile pe termen lung. Tocmai de aceea este firesc să ne gândim că există undeva în spatele președinților, care tot vin și pleacă, un fel de „elită” care elaborează strategii ample și care face tot posibilul ca acestea să fie aplicate. Este logic.

De altfel, exact acest lucru îl constatăm în analiza orientării politicii externe americane din ultimele zeci decenii. Sau chiar mai demult, de prin anii 1800… Așa cum am arătat pe parcursul lucrării, strategiile Americii au avut și au o clară continuitate în timp, indiferent de faptul cine a fost șeful oficial la Casa Albă.

Dar pentru a menține orientarea programelor stabilite este strict necesar un personal calificat, care să își cunoască foarte bine treaba și care să nu fie schimbat de valurile politice de la suprafață. Privind lucrurile din această perspectivă, devine plauzibil să admitem că de-a lungul timpului s-ar fi putut constitui un fel de structură de adâcime, care să traverseze ca un fir roșu toate administrațiile ce se succed una după alta. Și este de asemenea foarte plauzibil că această structură elitistă a ajuns să cunoască multe secrete și să dețină multă putere. De care se folosește pentru a-și menține existența și prevalența.

Renumitul strateg George Friedman, la a cărui expertiză am mai făcut apel în capitolele precedente, a dezvoltat acest subiect într-un articol publicat în 2017 de revista Geopolitical Futures. Friedman vorbește despre ponderea și influența acestei structuri pe care nu ezită să o numească Deep State și arată că dedesubtul sistemelor și principiilor stabilite în mod constituțional „există o putere mai profundă și mai puternică în controlul națiunii”. Aceasta presupune „o forță unificată, adânc înrădăcinată în republică, ce are propria sa agendă și mijloacele de a submina deciziile președinților aleși și ale membrilor Congresului”[5].

Așa cum precizam mai sus, elementele pe care le-am prezentat pe parcursul acestei lucrări dovedesc faptul că, într-adevăr, dincolo de retoricile diferiților președinți și de conjuncturile istorice, transpare o agendă foarte evidentă a politicii externe americane, fixată pe termen lung. Iar unul dintre principiile de bază ale acestei agende este caracterul intervenționist și dominator pe care îl sesizăm la majoritatea administrațiilor Statelor Unite în raport cu alte state.

Opinia potrivit căreia orientarea Americii pe o direcție războinică este configurată de o „elită” puternică, ce se ascunde într-un fel de subteran obscur al administrației SUA, nu este deloc nouă. Sunt binecunoscute în acest sens declarațiile a cel puțin doi alți președinți, în afară de Trump. În 1961 Dwight Eisenhower avertiza în mod public, la finalul mandatului său, că America este amenințată să ajungă sub dominația unei puternice alianțe ce are potențialul de a deveni dezastruoasă:

”Trebuie să ne protejăm împotriva obținerii unei influențe nejustificate, fie că este căutată sau nu, de complexul militar industrial. Potențialul creșterii dezastruoase a puterii necorespunzătoare există și va persista. Nu trebuie să lăsăm niciodată ponderea acestei combinații să pună în pericol libertățile sau procesele noastre democratice.”[6].

Trei ani mai târziu avertismentul a fost reluat chiar și mai explicit de succesorul lui Eisenhower la Casa Albă, John F. Kennedy:

”Pentru că ne opunem în întreaga lume unei conspirații monolitice și nemiloase care se bazează în primul rând pe mijloace ascunse pentru extinderea sferei ei de influență – pe infiltrare în loc de invazie, pe subversiune în loc de alegeri, pe intimidare în loc de alegere liberă, pe gherile nocturne în locul unor armate la lumina zilei. Este un sistem care a consacrat resurse umane și materiale imense în construirea unei mașinării bine închegate, extrem de eficiente, care combină operațiuni militare, diplomatice, de informații, economice, științifice și politice.”[7]

O conexiune bine cunoscută, care poate avea foarte mult sens, este că însăși asasinarea fraților John și Robert Kennedy este în directă legătură cu faptul că cei doi nu erau deloc dispuși să se subordoneze „sistemului”, „complexului militar-industrial”. Iar această „mașinărie” – așa cum John Kennedy spusese cu puțin timp înainte de a fi ucis – este nemiloasă!

Revenind la opinia avizată a lui George Friedman, el spune că puterea Statului Subteran derivă din „controlul mecanismelor puterii și din invizibilitatea sa”. Friedman afirmă că în SUA nu sunt deloc puține serviciile administrative ce beneficiază de un fel de autonomie ce le conferă un grad ridicat de libertate. Printre acestea se numără „CIA, FBI, dar și nenumărate alte agenții[8], unele puțin cunoscute, care cu greu ar putea fi controlate de guvern.

Ar fi poate mai ușor  să înțelegem aceste lucruri prin trimiterea la câteva exemple de actualitate. Trecem astfel și la fixarea câtorva repere legate de relația lui Donald Trump cu Deep State.

Un prim exemplu este cel al declarațiilor făcute la adresa lui Trump, în cadrul unei emisiuni TV, de către un fost ofițer FBI și CIA, Phil Mudd. Deranjat de anchetele ordonate de Trump privind activitatea FBI, Mudd, în calitate de analist specializat al postului CNN, l-a amenințat în direct, în februarie 2018, la o oră de maximă audiență, pe președinte: „Președintele a vorbit azi nici mai mult, nici mai puțin de corupție în interiorul FBI? (…) Deci, oamenii de la FBI, îți voi spune, sunt porniți pe tine și vor spune: Crezi că ne poți da deoparte, tu încerci să-l intimidezi astfel pe director? (al FBI). Mai bine te-ai mai gândi o dată, domnule președinte. Tu ești aici de 13 luni, noi suntem aici din 1908. Eu știu cum se va juca acest joc. Noi vom învinge![9]. Ceea ce a iritat foarte mult FBI-ul au fost documentele declasificate de Trump și Comisia de Control a Serviciilor Secrete din Congres referitoare la eliberarea abuzivă a mandatelor de supraveghere FISA sub pretextul „securității naționale”. Pe baza acelor mandate abuzive FBI-ul a reușit să asculte și să supravegheze ilegal întreaga echipă de campanie electorală a lui Donald Trump.

Mult mai directă a fost însă o amenințare venită cu câteva luni înainte, în august 2017, din partea aceluiași fost ofițer. Acesta a lansat un avertisment la adresa lui Trump, tot la CNN, tot la o oră de vârf: „Lăsați-mă să vă dau o concluzie finală, ca fost oficial guvernamental: guvernul o să-l ucidă pe tipul ăsta[10].

Dincolo de faptul complet anormal că acest analist a putut să-și permită să-l jignească și să-l amenințe în direct pe președinte fără a se lua niciun fel de măsuri asupra lui, merită să observăm că referirile la o structură de putere diferită și opusă voinței președintelui nu sunt simple presupuneri, ci sunt reale și izbitoare.

Divergența dintre intențiile lui Donald Trump și cele ale „Deep State” au devenit extrem de evidente la summitul din 16 iulie 2018, când Donald Trump s-a întâlnit cu Vladimir Putin pentru discuții oficiale pe teme globale la Helsinki. Spre furia clasei politice consacrate și a corporațiilor media din Statele Unite, Donald Trump nu l-a tratat pe Vladimir Putin ca pe „dușmanul nr. 1 al Americii”, ci i-a apreciat punctele de vedere și chiar a avut intenția de a nu mai întreține vechile tensiuni dintre SUA și Federația Rusă. Cea mai mare surpriză a fost aceea că Trump a declarat deschis că este convins că Rusia nu s-a implicat în alegerile din SUA (din 2016) și că nu crede în versiunea contrară, susținută de serviciile secrete americane.

Conform transcrierii conferinței de presă susținute de cei doi lideri după discuțiile avute în cadru privat, Trump a declarat cu privire la campania sa electorală din 2016 că „A fost o campanie curată. Am învins-o cu ușurință pe Hillary Clinton. (…) Dar lucrul principal, și am discutat și despre asta, complotul este zero. Oamenii mei au venit la mine (…) și au spus că ei cred că este Rusia. Îl am pe președintele Putin; tocmai a spus că nu este Rusia. Voi spune asta: nu văd niciun motiv pentru care ar fi, dar într-adevăr vreau să văd serverul[11].

Trump s-a referit aici la un server ce a înregistrat e-mailurile contra-candidatei sale, Hillary Clinton, server care a dispărut fără urmă, iar FBI-ul pare să fi fost complice. Aceasta este o cheie a investigației despre alegeri, care ar clarifica foarte multe lucruri. Cu un ton critic față de serviciile americane Trump a întrebat de față cu Putin și sub ochii jurnaliștilor din toată lumea: „Unde sunt acele servere? Lipsesc. Unde sunt ele? Ce s-a întâmplat cu e-mailurile lui Hillary Clinton? Treizeci și trei de mii de e-mailuri au dispărut. Cred că în Rusia nu ar fi dispărut atât de ușor. Cred că este o rușine că nu putem obține 33.000 de e-mailuri ale lui Hillary Clinton[12].

Ei bine, după întoarcerea în Statele Unite, Trump a fost practic forțat de presiunea generală exercitată asupra sa să iasă cu declarații publice în care să retracteze ceea ce a declarat la întâlnirea cu Putin și să afirme că „Rusia s-a implicat în alegeri” și că are deplină încredere în concluziile FBI. Astfel, potrivit știrilor difuzate chiar a doua zi de postul CNBC, „Președintele a declarat că a acceptat evaluarea agențiilor americane de informații că Rusia a intervenit în alegerile din 2016” și că „a greșit atunci când a spus că nu vede nici un motiv pentru care Rusia ar fi intervenit în alegerile prezidențiale[13].

Este clar că o modificare atât de radicală a opiniei lui Donald Trump este nefirească, oricât am specula asupra caracterului său imprevizibil sau fluctuant. O explicație mult mai plauzibilă, coerentă cu existența Deep State, este aceea că în administrația Statelor Unite există forțe care urmăresc să îi impună chiar și președintelui o anumită direcție politică.

Dar cum a evoluat în timp relația lui Donald Trump cu Deep State? Mai întâi, constatăm că declarațiile publice ale președintelui pe acest subiect s-au cam subțiat. El mai scrie din când în când câte ceva legat de asta în obișnuitele sale mesaje pe Tweeter, dar din ceea ce se vede, e mult mai rezervat. Însă cele mai elocvente sunt faptele. Și dacă ne luăm după rezultatele aduse de administrația Trump după mai mult de doi ani de guvernare, constatăm că, din nou, linia imperialistă a politicii externe a SUA a continuat neabătută, poate chiar amplificată. În primul an de mandat al lui Trump bombardamentele asupra unor țări ca Yemen, Irak, Siria, Afganistan au fost mai intense ca niciodată, cu un număr enorm de victime în rândul populației civile. Deși în 2018 a fost anunțată cu mare pompă retragerea de trupe americane din Siria și Afganistan, în realitate nu s-a schimbat nimic. Războiul economic prin sancțiuni impuse abuziv altor state s-a accentuat, iar politica schimbărilor de regim în țări suverane precum Siria sau Venezuela a fost deocamdată stopată doar prin intervenția, în principal, a Federației Ruse. Iar administrația de la Casa Albă lansează în continuare amenințări furtunoase cu răsturnarea de la putere nu doar a regimului din Venezuela, ci și a celor din Iran, Cuba sau Nicaragua.

Cu siguranță, au existat presiuni enorme asupra lui Trump să urmeze această cale. Este destul de evident, de exemplu, că intenția lui era să dezvolte o relație de colaborare între Statele Unite și Federația Rusă, dar acest lucru nu a fost permis. În acest sens n-ar trebui să ne scape nici ideea că a te opune planurilor Deep State echivalează, cel mai probabil, cu un act de sinucidere. Urmată de înlocuirea „rebelului” cu un pion obedient care, ca atâția alții dinaintea lui, va duce la îndeplinire ordinele. Există speranțe, așteptări optimiste că Donald Trump nu a capitulat totuși de la ceea ce a promis. Există, de asemenea, informații pertinente că ar fi ajutat, atât din interiorul Statelor Unite, cât și din afară de anumite alianțe benefice care realizează că America a ajuns să fie efectiv condusă de o grupare ce pune într-un imens pericol întreaga umanitate.

Un alt scenariu ar fi acela că Trump ar fi cedat pur și simplu în fața amenințărilor la care a fost supus deoarece realizează că – cel puțin deocamdată – nu are o alternativă. Mai este și versiunea cea mai tristă, că ar fi jucat de la început rolul candidatului care trebuia să pună în scenă și cealaltă versiune, cea dorită de electorat, adică să spună ceea ce tabăra anti-sistem vroia să audă. Până la urmă se știe demult că cea mai bună metodă de a influența opoziția este să o conduci. Este dificil să știm exact ce carte joacă Donald Trump.

În orice caz, fie că Trump acceptă de bunăvoie sau nu să participe la planurile establishmentului, acest lucru a devenit irelevant. Pentru că este deja foarte clar că în prezent el nu are puterea să îl oprească. Mandatul lui Donald Trump confirmă cu prisosință, încă o dată, că indiferent cine apare ca președinte al Statelor Unite, linia urmată de politicile Casei Albe este aceeași. Trump a ajuns să facă exact ceea ce condamna în campania electorală la Bush, Clinton sau Obama: să invadeze alte state, să dicteze schimbări de regim, să adopte limbajul perfid al dublelor standarde. Deep State s-a dovedit și de această dată mai puternic și își arată adevăratele scopuri de hegemonie globală.

  (va urma)

[1] Donald Trump’s Address on US Foreign Policy (Center for National Interest), CNN, April 27 2016, https://www.youtube.com/watch?v=4Q_s6cXSv_8

[2] Idem, Donald Trump’s Address on US Foreign Policy

[3] Donald Trump’s full speech at the 2016 Republican National Convention, PBS NewsHour, July 21, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=va9ilyjMyik

[4] #TrumpTheEstablishment, Donald Trump vs The Establishment, October 21, 2016, https://www.youtube.com/watch?v=SKGjczYz1bg

[5] George Friedman, The Deep State, Geopolitical Futures, 15 mai 2017, https://geopoliticalfutures.com/the-deep-state/

[6] Dwight D. Eisenhower, Military-Industrial Complex Speech, 17 ianuarie 1961, Yale Law School, http://avalon.law.yale.edu/20th_century/eisenhower001.asp

[7] John F. Kennedy, Discurs în fața Asociației editorilor de ziare americane, April 27, 1961, https://www.jfklibrary.org/archives/other-resources/john-f-kennedy-speeches/american-newspaper-publishers-association-19610427

[8] Idem – George Friedman, The Deep State

[9] CNN, Ex-FBI Agent Philip Mudd Threatens to Kill President Trump on National TV, 3 februarie 2018, https://www.youtube.com/watch?v=gIi38jCF-cc

[10] CNN, CNN Contributor Mudd on Trump: Gov’t Will ‘Kill this guy’, 12 august 2017, https://www.youtube.com/watch?v=uitW5FkjyiE

[11] Remarks by President Trump and President Putin of the Russian Federation in Joint Press Conference, The White House, 16 iulie 2018, https://www.whitehouse.gov/briefings-statements/remarks-president-trump-president-putin-russian-federation-joint-press-conference/

[12] Idem, Remarks by President Trump and President Putin

[13] Christina Wilkie, Trump: Russian election meddling took place, but it ‘could be other people’ as well, CNBC, 17 iulie 2018, https://www.cnbc.com/2018/07/17/trump-election-meddling-took-place-but-russian-actions-had-no-impact.html