Calistrat Atudorei: Jaloane mai puțin cunoscute ale strategiilor unipolare

12:38, 11 octombrie 2020 | Actual | 16 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Analiza relațiilor internaționale actuale gravitează în jurul unei întrebări axiale: Va prevala obiectivul de unipolaritate hegemonică la care aspiră administrațiile Statelor Unite sau vom avea o lume a relațiilor multipolare? Unii analiști (tot mai puțini) cred că SUA ar putea să-și mențină avantajele dobândite după Războiul Rece și chiar să le consolideze. Alții (tot mai mulți) spun că avem deja o lume multipolară și că ascensiunea forțelor suveraniste este de neoprit. Există și opinii conform cărora însăși criza medicală cu care ne confruntăm de la sfârșitul anului trecut are potențialul de a influența, într-un mod deocamdată greu previzibil, ordinea mondială.

Fie că obiectivul Americii de a institui o ordine unipolară va fi împlinit sau nu, este esențial să observăm că statutul său de unică superputere nu a apărut spontan, prin surclasarea URSS în Războiul Rece, ci a fost rodul unei agende minuțios pusă la cale. Iar această agendă unipolară își derulează strategiile chiar și în prezent. Voi indica în cele ce urmează câteva repere mai puțin cunoscute marelui public, ce lasă să se întrevadă că obiectivul hegemonic era urmărit și chiar planificat de strategii alianței Vestice încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Deși istoria celui de-al Doilea Război Mondial pare să fi fost deja analizată și interpretată în detaliu de către experții comunității „statelor civilizate”, există multe observații, argumente și probe care răstoarnă versiunea „oficială”. Pare paradoxal, dar aceste elemente complexe, deosebit de importante și foarte bine documentate, pur și simplu nu sunt luate în considerare de mediul academic occidental.

Care au fost cauzele reale ale celui de-al Doilea Război Mondial?

Versiunea oficială este neconvingătoare în a explica, de exemplu, „miracolul” trecerii Germaniei în doar cinci ani (1934-1939) din stadiul de națiune ruinată după Primul Război Mondial, cu imense datorii către statele co-beligerante, la statutul de mare amenințare pentru întreaga lume, care ar fi generat aproape de una singură cel de-al Doilea Război Mondial și zeci de milioane de morți. Să nu uităm și că în acea perioadă majoritatea țărilor lumii erau serios afectate de criza economică pe care o cunoaștem ca „Marea Depresie”, care s-a derulat între 1929 și 1933. Era o conjunctură în care o fulminantă ridicare economică și militară a unei țări aproape paraliztă de lipsuri nu părea deloc probabilă. Fără a intra în detalii pe această temă, menționez doar că numeroși istorici sau experți de renume precum Antony Sutton [1] în anii ’70, John Buchanan [2] în 2003 sau, mai nou, reputatul economist rus Nikolai Starikov [3] au indicat dovezi concrete, coerente și convergente ale susținerii lui Hitler de către anumite grupări financiar-bancare din Occident. Dacă ar fi așa, merită să ne întrebăm în aceste condiții: Cine a declanșat cu adevărat al Doilea Război Mondial? Și cu ce scop? Sunt, în mod evident, întrebări fundamentale, care dacă sunt luate în serios implică o reinterpretare a istoriei din ultimii 80 de ani.

Potrivit autorilor mai sus indicați, dar și explicațiilor unor analiști prestigioși precum Zbigniew Brzezinski, Colin Gray sau George Friedman, resorturile dinamicii internaționale pot fi înțelese mult mai ușor folosind cheia interpretării geopolitice. Din această perspectivă, scopul alianței atlantiste (având ca lideri SUA și Marea Britanie) a fost – începând de cel puțin acum 100 de ani – acela de a controla Heartland (Insula continentală a lumii). Iar pentru aceasta strategia de bază era să instige cele două mari forțe ale Eurasiei, Rusia și Germania, să se lupte între ele.

Foarte semnificativă în susținerea faptului că această strategie a fost realmente pusă în practică este declarația din 1941 a lui Hary Tuman (devenit ulterior primul președinte american de după război), făcută publică în 1972 de către New York Times: „Dacă vedem că Germania câștigă războiul, ar trebui să ajutăm Rusia; iar dacă Rusia câștigă, ar trebui să ajutăm Germania și, în acest fel, să-i lăsăm să se ucidă cât mai mulți dintre ei… ”. [4]

Este de asemenea relevant că Statele Unite au intrat război în decembrie 1941, după atacul japonez de la Perl Harbour, dar au debarcat în focul luptei, în Normandia, abia spre sfârșitul războiului, în iunie 1944, lăsând astfel Rusia să se lupte aproape de una singură cu Germania. În termenii realismului politic, tactica aliaților occidentali se numește „pasarea responsabilității” și a avut drept consecință tragică pierderea vieții a aproximativ 27 de milioane de ruși (dintre care 16 milioane de civili) și a 7 milioane de germani (dintre care 2 milioane de civili). În schimb, Statele Unite și Marea Britanie au pierdut împreună 650.000 de oameni (deci mult mai puțin) pe tot parcursul războiului, luând în calcul toate teatrele de operațiuni [5].

Council on Foreign Relations viza supremația SUA încă din 1939

Am menționat anterior că planurile obținerii unei hegemonii mondiale datau chiar de la începutul  celui de-al Doilea Război Mondial. Iată un document [6] care dovedește aceasta: este vorba despre un Memorandum elaborat de grupul strategic Council on Foreign Relations în perioada 1939-1945. Încă din prezentarea introductivă a rezultatelor cercetării se menționează existența a sute de studii efectuate pe diferite teme de securitate. O atentă examinare a acestor documente a fost realizată de experții Laurence Shoup și William Minter, care au concluzionat că strategiile elaborate de CFR vizau ca după război Statele Unite „să obțină o putere necontestată”. Pentru aceasta se căuta o „limitare a oricărui exercițiu de suveranitate” din partea statelor care ar putea interfera cu interesele globale ale SUA. Iar în acest scop se aprecia că este nevoie de un program care să permită atingerea rapidă a „supremației militare și economice a Statelor Unite”. [7] De remarcat că documentul precizează că cercetările au fost finanțate de către Fundațiile Rockefeller și Carnegie.

Acordul Bretton Woods a pus bazele hegemoniei financiare americane

Încă dinainte de sfârșitul războiului, în iulie 1944, a avut loc o resetare fundamentală a sistemului financiar mondial. Inițiativa noului sistem a fost propusă prin Congresul de la Bretton Woods, în perioada 3—22 iulie 1944, la care au participat reprezentanții a 44 de state. Acordul a fost ratificat după război, în decembrie 1945. S-a hotărât atunci înființarea a două instituții financiare majore: Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. În numele stabilității și cooperării, economia mondială post-belică a fost structurată folosind ca etalon dolarul american. Integrarea internațională urma să fie asigurată de Sistemul Rezervelor Federale din Statele Unite (FED) prin conlucrarea cu filialele sale din toate țările membrilor semnatari. Banca-mamă din SUA și fiicele sale din celelalte țări au fost numite „Bănci Centrale”, iar coordonarea lor a fost preluată de FMI (secondată de BIS – Bank for International Settlements) [8]. Prin noul sistem financiar dolarul a devenit principala monedă de referință globală, adică numitorul comun al tuturor tranzacțiilor comerciale și al convertirii monedelor din unele în altele. De asemenea, dolarul a devenit și principalul mijloc de a stoca rezerve în bănci, adică a devenit moneda principală de rezervă valutară. Toate aceste operațiuni erau calculate prin echivalarea dolarului cu o anumită greutate-etalon de aur. Era, bineînțeles, mult mai ușor să faci afaceri cu dolari decât cu lingouri de aur. Dar pentru aceasta aurul din toate țările membre ale Acordului trebuia depozitat, ca garanție, în băncile FED din America.

În condițiile din 1945, când Statele Unite erau cel mai puțin afectate de război și se bucurau de economia cea mai stabilă, a pune bazele noului sistem în America apărea ca un lucru logic și firesc. Numai că, treptat, evoluția evenimentelor a vădit interesul hegemonic al celor care emiteau (și încă o fac) dolarul.

Iată, pe scurt, câteva consecințe deloc echitabile care rezultă din sistemul financiar bazat pe dolarul american:

  • Dependența de dolari a întregului Sistem financiar creează cerere (cumpărare) tot mai mare de dolari, ceea ce implică taxe și impozite plătite tot în dolari. Acest circuit conduce la un profit automat al celor care emit dolarii;
  • Banca Mondială și FMI împrumută în dolari, cu dobândă, iar datoriile în dolari, în marea majoritate a cazurilor, cresc fără posibilitate de rambursare;
  • Țările despre care „experții” Sistemului spun că au ajuns în incapacitate de plată își pierd gradat suveranitatea;
  • Dolarii nu sunt emiși sub autoritatea Guvernului SUA, ci de o grupare financiar-bancară privată, ai cărei membri au imunitate în fața Congresului SUA sau a tribunalelor;
  • Similar, monedele naționale din țările Acordului nu sunt emise sub autoritatea guvernelor alese, ci de Băncile Centrale, care se subordonează FMI și BIS, în numele „stabilității” și „independenței” sistemului financiar global;
  • Pentru a emite o monedă națională, Băncile Centrale trebuie să cumpere dolari (oferind bunuri fizice prin contracte guvernamentale) și apoi să convertească dolarii prin Bursa de Valori în monedă națională;
  • Din 1971 dolarii nu mai au acoperire în aur, ci sunt pur și simplu tipăriți sau emiși digital de către Sistemul Financiar Mondial;
  • Dolarul fără acoperire în aur (devenit fiat money sau floating currency) nu mai are acum un suport fizic, ceea ce lasă o mare libertate FED de a emite „din nimic” monedă, dar creează inevitabil inflație, deci devalorizarea monedei;
  • Din toate acestea profită copios organizațiile private care se mențin foarte discrete și care emit dolari virtuali acumulând în schimb beneficii concrete, materiale;
  • Să reținem așadar că profitul FED nu revine SUA ca entitate statală, cu atât mai puțin populației americane, care trăiește în condiții tot mai grele de inegalitate socială;
  • Orice tentativă din partea vreunui stat (regim guvernamental) de a ieși din această schemă a fost, sub diferite pretexte, aspru pedepsită de „comunitatea internațională” prin presiuni politice, intervenții militare sub flamura NATO, sancțiuni economice, oprobiu mediatic, etc.

Refuzul lui Stalin de a semna Acordul Bretton Woods a declanșat Războiul Rece

Puțină lume știe aspectul esențial că Iosif Stalin a refuzat să ratifice Acordul de la Bretton Woods. Ca urmare a directivelor sale, așa cum atestă un document emis de Consiliul de Miniștri al URSS în 28 februarie 1950, s-a hotărât: „Să se suspende din 1 martie 1950 determinarea cursului rublei pe bază de dolar în relațiile cu valutele străine și să se stabilească acest curs în conformitate cu conținutul de aur al rublei”. [9].

Mai mult, Stalin a decis crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER) unde tranzacțiile comerciale dintre membri erau decontate în ruble. El a pus practic în funcțiune un sistem economic paralel și concurent cu cel Vestic, la care treptat au început să adere chiar și țări capitaliste. Așa cum era de așteptat, ne-alinierea lui Stalin la sistemul financiar creat de Bretton Woods a trezit o puternică ostilitate din partea liderilor occidentali. Drept dovadă, dacă până atunci Stalin fusese privit cu simpatie de mediile politice și mediatice vestice, din acel moment el a început să fie descris prin termenii cei mai acuzatori de foștii săi aliați. Dată fiind miza uriașă a deținerii controlului finaciar, este important să reținem că acesta pare să fi fost punctul nodal de la care a început Războiul Rece. Este, de asemenea, relevant să observăm că la scurt timp după moartea lui Stalin (care nu pare să fi fost naturală), în 5 martie 1953, noii conducători ai Uniunii Sovietice s-au aliniat la sistemul financiar vestic, devenit în cele din urmă global.

Planul Marshall, un exemplu de altruism?

Prin intermediul FMI și al viitoarei Bănci Mondiale (atunci numită Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare, BIRD) Statele Unite şi-au oferit ajutorul financiar în reconstrucția și restructurarea Europei vestice. Acest ajutor financiar a fost implementat prin așa-numitul „Plan Marshall”, după numele generalului George Marshall, considerat părintele proiectului. Dincolo de retorica generoasă susținută oficial, Departamentul de Istorie al SUA o recunoaște deschis: Planul Marshall a avut în principal rolul de a crea o uniune economică menită a fi „cea mai bună apărare împotriva comunismului în Europa de Vest”. [10]

Aceeași concluzie o evidențiază și un studiu al lui William C. Cromwell, profesor la Universitatea americană de Servicii Internaționale, care arată că ajutorul acordat de administrația SUA s-a adresat doar formal tuturor statelor Europei. În realitate se urmărea susținerea particulară a statelor capitaliste, nu și a celor socialiste. Intitulat Non-Planul Marshall, Congresul și Uniunea Sovietică, studiul lui Cromwell reliefează că „Revizuirile contextuale ale originii Planului Marshall sugerează că factorii de decizie politică ai Americii au încercat să excludă Uniunea Sovietică, punând condiții pe care se așteptau că rușii le vor respinge”. [11] Și într-adevăr, rușii au respins colaborarea învederată de condițiile Planului Marshall, considerând planul o expresie a „imperialismului economic american”.

Într-o lucrare publicată în 2017, istoricul Rene Girauld, fost preşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie a Relaţiilor Internaţionale, afirma că planul Marshall a fost mai degrabă „o armă economică”, deoarece prin intermediul său „piața de consum din Europa de Vest a fost pusă sub controlul SUA”. [12] Deschiderea Europei ca piață pentru abundența de produse americane a constituit, fără îndoială, un start de mare forță pentru viitoarele corporații multinaționale cu sediul în America.

Totodată, așa cum este recunoscut și oficial, Planul Marshall a stat la baza înființării Comunității Europene (devenită Uniunea Europeană) și a Organizației Tratatului Nord-Atlantic (NATO), ca piloni ai „ordinii liberale”. Organizații despre care se poate afirma că, în special NATO, sunt și acum decisiv influențate de Washington.

Controlul Europei Vestice prin grupările paramilitare Gladio

Puțin cunoscut este de asemenea faptul că în timpul Războiului Rece țările Europei Vestice au fost ținute sub control de o anumită „strategie a terorii” prin intermediul unor organizații paramilitare subordonate NATO. Denumite generic Gladio, respectivele grupări efectuau „la momentul oportun” atentate teroriste ce erau atribuite apoi în mod fals grupărilor comuniste. În felul acesta, utilizând oprobiul public instigat de mass-media, comuniștii erau sistematic împiedicați să urce la putere. Documentația în acest sens este foarte elocventă și include numeroase rapoarte parlamentare sau dosare ale unor investigații judicare oficiale. Puși în fața acestor evidențe apare din nou întrebarea: „De ce aceste lucruri continuă să fie ignorate în versiunea oficială a istoriei chiar și în ziua de astăzi?”. Este vorba, oare, de adevăruri incomode (pentru unii) ale căror conexiuni se răsfrâng asupra unor organizații aflate azi la conducere și care decid ce trebuie să știm și ce nu?

Pentru a oferi un indiciu relevant privind activitatea rețelelor Gladio, redau un pasaj din „Rezoluția privind cazul Gladio” emisă de Parlamentul European în data de 22 noiembrie 1990:

Parlamentul European,

  1. Având în vedere descoperirea de către mai multe guverne europene a existenței de 40 de ani a unui serviciu secret clandestin și a operațiunilor armate ale unei organizații în mai multe state membre ale Comunității;
  2. Întrucât de peste 40 de ani această organizație a evitat toate controalele democratice și a fost condusă de serviciile secrete ale statelor în cauză, în colaborare cu NATO;
  3. Temându-ne de pericolul că astfel de rețele clandestine să fi putut interveni ilegal în afacerile politice interne ale statelor membre și poate încă o fac;
  4. Întrucât, în anumite state membre, serviciile secrete militare (sau ramuri necontrolate ale acestora) au fost implicate în cazuri grave de terorism și criminalitate, după cum reiese din diverse anchete judiciare;
  5. Întrucât aceste organizații au operat și continuă să opereze complet în afara legii, dat fiind că acestea nu fac obiectul niciunui control parlamentar și de multe ori chiar şi cei care dețin cele mai înalte poziții guvernamentale și constituționale au susținut că au fost ținuţi în întuneric cu privire la aceste aspecte;

(Parlamentul European)

Condamnă crearea clandestină a rețelelor manipulative și operaționale și solicită o investigație completă asupra naturii, structurii, scopurilor și tuturor celorlalte aspecte ale acestor organizații clandestine cu privire la orice utilizare incorectă pentru a interfera ilegal în afacerile politice interne ale țărilor în cauză, cu privire la problema terorismului în Europa și la posibilul complot al serviciilor secrete ale statelor membre sau al țărilor terțe;

  1. Protestează cu fermitate față de asumarea de către un anumit personal militar american din SHAPE și din NATO a dreptului de a încuraja înființarea în Europa a unei rețele de informații și operațiuni clandestine…. [13]

Strategia de încercuire a Rusiei

Revenind la cheia geopolitică de analiză, se consideră că statele care înconjoară „pivotul continental” și care formează un fel de brâu (Rimland) în jurul Rusiei, au o importanță esențială în strategia de control a masei centrale continentale. Se poate constata cu ușurință că toate țările din așa-numitul Rimland au fost și sunt vizate de alianța atlantistă: țările baltice (Lituania, Letonia, Estonia), Belarus, Ucraina, România, Moldova, Siria, Irak, Iran, Afganistan…

În pofida a ceea ce se susține în versiunea occidentală, Afganistan, de exemplu, a constituit în timpul Războiului Rece exact o poartă prin care URSS a fost provocată de SUA să se implice într-un război de uzură care a slăbit mult puterea economică a Uniunii Sovietice. Versiunea vestică a narațiunii este că în anul 1979 URSS a invadat Afganistanul din considerente expansioniste și imperialiste. Pentru a afla cum au stat cu adevărat lucrurile este foarte util interviul acordat în 1998 săptămânalui francez Le Nouvel Observateur, de către Zbigniew Brzezinski, strategul președintelui din acea vreme al Statelor Unite, Jimmy Carter. Esența o aflăm chiar din titlu: Brzezinski: «Da, CIA a intrat în Afganistan înaintea rușilor». Brzezinski însuși relatează cum i-a explicat președintelui Carter căacest ajutor (al CIA pentru rebelii afgani, n.n.) va induce o intervenție militară a URSS. Ca urmare, Carter a aprobat în data de 3 iulie 1979 sprijinirea rebelilor printr-o operațiune secretă a CIA. Brzezinski a admis foarte direct în interviu că respectiva operațiune „a avut efectul de a atrage Rusia în capcana afgană” [14], ceea ce s-a și petrecut cu șase luni mai târziu, în decembrie 1979.

Informațiile sunt confirmate de însuși șeful CIA din acea perioadă, Robert M. Gates, în lucrarea sa Povestea unui insider despre cinci președinți și cum au câștigat Războiul Rece.

Încă o confirmare vine din cercetările realizate de Jan Goldman, expert internațional în probleme de securitate și profesor în cadrul Universității Georgetown. Goldman a estimat că „între 1979 și 1992 Statele Unite au furnizat aproape trei miliarde de dolari mujahedinilor”. El mai precizează că „au fost antrenați cu finanțare americană 80.000 de rebeli afgani”. [15]

O altă ilustrare a strategiei de „îndiguire” a Rusiei în zona Rimland o constituie cazul Ucrainei. Chiar și la o investigație sumară a intervențiilor americane din ultimii ani în Ucraina, constatăm că doar în perioada 2002-2004 administrația Bush a cheltuit peste 65 de milioane de dolari pentru a sprijini opoziția pro-vestică din această țară. [16] Sau că din 1991 până în 2014 (exact anul izbucnirii la Kiev a Maidanului și a „Revoluției Portocalii”) SUA au „investit” în Ucraina cinci miliarde de doalari pentru „promovarea democrației”, potrivit Secretarului de Stat din acea vreme, Victoria Nuland. [17] La scurt timp după Nuland, Brzezinski a spus-o mai direct: „Vestul (mai exact America) ar trebui să înarmeze Ucraina”. [18]

Există nenumărate declarații sau informații publice de acest gen cu privire la orice altă „țintă” pe care America a ales în mod strategic să o „democratizeze” cu forța. Cam toate merg pe același calapod. Să mai oferim un exemplu, de data aceasta vizând tentativa de cucerire și control a Siriei. În anul 2013 senatorul Rand Paul declara că majoritatea colegilor săi din Senatul SUA tocmai votaseră să înarmeze rebelii sirieni aliați cu gruparea teroristă al-Qaeda. Rebelii erau catalogați manipulator ca reprezentând „opoziția democratică” față de guvernul „dictatorial” al lui Bashar al-Assad. [19]

Metodele de avansare politică, economică și militară a alianței atlantiste în jurul Rusiei  au recurs la întreaga gamă de strategii militare și paramilitare: de la sprijinirea grupărilor de rebeli (finanțare, antrenare, inclusiv salvare de pe câmpul de luptă); răsturnări de regim prin lovituri de stat; instigarea unor așa-zise „revoluții”; sancțiuni economice devastatoare, menite să îngenuncheze voința și demnitatea națiunilor vizate. Pretextul favorit pentru avansarea NATO spre Federația Rusă este acela că America ar apăra – din altruism și responsabilitate – lumea de „amenințarea rusă”. Este o motivație ridicolă, desigur, în condițiile în care nu Rusia și-a amplasat sute de baze militare în afara granițelor, ci SUA, iar bugetul militar american este de cel puțin 10 ori mai mare decât cel al Rusiei. Cine amenință pe cine? De asemenea, să avem în vedere că SUA au ieșit în mod unilateral din tratate precum cel al Rachetelor Balistice (ABM) sau cel al Forțelor Nucleare Intermediare (INF) cu motivul evident de a avea libertatea să escaladeze cursa înarmărilor cu arme care nu ar fi putut fi acceptate de condițiile tratatelor de securitate colectivă.

Obiectivul hegemonic în documente oficiale

Începând cu anul 1992, după încheierea Războiului Rece, administrațiile americane nu s-au mai ferit să recunoască public că urmăresc supremația globală.

New York Times a publicat în anul 1992 textul unei directive elaborată de strategul principal de atunci al Pentagonului, Paul Wolfowitz, în care se afirmă că: „Primul nostru obiectiv este acela de a împiedica reapariția unui nou rival, fie pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, fie în altă parte, care să reprezinte vreo amenințare de tipul celei aduse anterior de Uniunea Sovietică”. [20]

În Raportul Strategiei Naționale de Securitate, publicat în septembrie 2002, Pentagonul a continuat să susțină că „SUA ar trebui să facă tot posibilul pentru a-și menține poziția de unică Superputere, menținând o capacitate militară care să fie cu mult înaintea potențialilor rivali, astfel încât acele state să nu mai încerce să concureze”. [21] Sau că „Prezența militară americană în afara granițelor este unul dintre cele mai profunde simboluri ale angajamentului SUA față de aliații și prietenii săi”. Așa să fie, oare? Cele peste 800 de baze militare americane au fost amplasate în toată lumea după ce, adeseori, armatele SUA au provocat adevărate dezastre în respectivele regiuni, cum ar fi cele din Serbia, Irak, Libia, etc.

În Strategia Națională emisă în 2018 (valabilă în principiu până în 2021) se specifică: „SUA urmărește să rămână puterea militară preeminentă în lume, asigurând menținerea echilibrului puterii în favoarea noastră și avansând o ordine internațională care să conducă cel mai mult la securitatea și prosperitatea noastră”. [22] Așadar SUA pozează în „Jandarm Mondial”, susținând că menține dreptatea în lume, dar în realitate caută să orienteze lucrurile în interesul său?

Un document făcut public de Rand Corporation anul trecut prezintă foarte transparent planurile Americii pentru a „sechestra Rusia”. Intitulat „Extending Russia. Competing from Advantageous Ground” (în traducere „Sechestrarea Rusiei. Concurând de pe un teren avantajos), strategiile elaborate se referă la descrierea unor căi prin care SUA să se opună Rusiei în conjuncturi ce ar aduce avantaje Statelor Unite. Trebuie spus că Rand Corporation este un think-tank american finanțat direct de guvernul SUA, dar care primește fonduri și de la organizații private, corporații și mai multe universități. Obiectivul declarat al Rand este acela de a efectua activități de cercetare și analiză pentru forțele armate ale Statelor Unite. După cum puteți citi chiar de pe site-ul organizației, rezultatele cercetării în chestiunea „sechestrării Rusiei” se referă, de exemplu, în Capitolul 4, la „Oferirea unui ajutor letal (furnizarea de mijloace cu efecte letale, n.n.) Ucrainei”, „Creșterea suportului oferit rebelilor sirieni”, „Promovarea unei schimbări de regim în Belarus”, „Exploatarea tensiunilor din Caucazul de Sud”, „Reducerea influenței Rusiei în Asia Centrală”, „Înfruntarea prezenței rusești în Moldova”. În Capitolul 8 recomandările se referă la „Mărirea forțelor de uscat ale SUA și NATO în Europa” sau „Investirea în noi capabilități de a manipula percepțiile de risc ale rușilor”. Încă din prefață, autorii cercetării admit că unul dintre scopurile urmărite a fost acela de a „determina regimul (Federației Ruse, n.n.) să-și piardă prestigiul și influența internă și / sau internațională”. [23]

Cu ce drept sunt inițiate astfel de acțiuni cu un grad invaziv revoltător, pe care strategii americani le mai fac, culmea, și publice? Ce s-ar fi întâmplat dacă Rusia sau orice alt stat ar fi elaborat și publicat astfel de strategii de subminare a Americii? Cum rămâne cu tratatele internaționale, care stabilesc principiile neamestecului în treburile ale altor state?

Ce spun tratatele de drept internațional

În Carta ONU, Capitolul 1, Articolul 4, se specifică: „Toate statele membre trebuie să se abțină în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu forța sau de la utilizarea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui alt stat”. [24]

Rezoluțiile ONU au stabilit de asemenea, în mod repetat, că intervențiile unui stat în treburile altui stat sunt complet interzise. Iată, de exemplu, indicația precisă a unei rezoluții din 1965: „Niciun stat nu are dreptul să intervină, direct sau indirect, pentru niciun motiv, în afacerile interne sau externe ale altui stat”. În aceeași rezoluție a fost ferm stabilit și faptul că nu este permisă „utilizarea niciunui fel de metode economice sau politice pentru coerciția altui stat” și nici „răsturnarea prin violeță a regimului altui stat”. [25]

Același tip de formulări – în fond firești și de bun simț – sunt reluate și nuanțate în nenumărate alte rezoluții ale ONU. Știm însă că deciziile de punere în practică prin măsuri de coerciție a frumoaselor principii teoretice se pot lua doar în Consiliul de Securitate al ONU, unde este nevoie de unanimitate în votul celor cinci membri permanenți (Franța, Marea Britanie, China, Rusia și Statele Unite). Având în vedere că chiar și un singur veto atrage blocarea acțiunilor Consiliului, înțelegem de ce puterea ONU a fost comparată cu cea a unui tigru fără dinți…

Cine conduce de fapt lumea?

Consider că este foarte important să subliniez încă o dată că aceste planuri și strategii de obținere a unei ordini internaționale unipolare nu reflectă sub nicio formă opinia sau intențiile populației Statelor Unite. Dimpotrivă, există mulți americani curajoși care demască imperialismul propriului stat și i se opun cu toată puterea. Chiar și unii președinți americani au atras atenția că anumite interese dictate de organizații „din umbră” au devenit periculos de influente și agresive pe plan mondial. Au rămas antologice declarațiile unora dintre ei, cum ar fi cea despre „complexul militar-industrial” (Eisenhoover), despre „Sistem” (Kennedy), sau despre așa-numitul „Deep State” (Trump).

Redau aici doar declarația președintelui John Kennedy cu privire la modalitățile prin care se pare că lucrează din umbră acest Sistem globalist și subversiv:

Ne opunem în întreaga lume unei conspirații monolitice și nemiloase care se bazează în primul rând pe mijloace ascunse pentru extinderea sferei sale de influență – pe infiltrare în loc de invazie, pe subversiune în loc de alegeri, pe intimidare în loc de alegeri libere, pe gherile nocturne în locul unor armate la lumina zilei. Este un sistem care a consacrat resurse umane și materiale imense în construirea unei mașinării bine închegate, extrem de eficiente, care combină operațiuni militare, diplomatice, de informații, economice, științifice și politice. [26]

Conduce cu adevărat guvernul SUA aceste strategii de obținere a unipolarității? Se modifică ele în vreun fel prin schimbarea președinților de la Casa Albă? Poate că, așa cum au dat de înțeles președinții menționați mai sus, evenimentele majore pe plan mondial sunt direcționate de grupări trans-naționale care preferă să rămână „discrete”.

În orice caz, este clar că în prezent asistăm la confruntarea fățișă dintre acest Globalism Unipolar (care urmărește instituirea unei Noi Ordini Mondiale) și forțele naționaliste care caută atingerea unei Ordini Multipolare, bazate pe colaborare echitabilă și respect reciproc între state. După toate aparențele, foarte curând vom vedea în ce parte se înclină balanța.

Referințe

  1. Antony Sutton, Wall Street and the Rise of Hitler: The Astonishing True Story of the American Financiers Who Bankrolled the Nazis Paperback, Clairview Books, 2010, prima ediție apărută în 1976.
  2. John Buchanan, Bush/Nazi Link Confirmed, https://www.nhgazette.com/the-bushnazi-stories/bushnazi-link-confirmed/; from The New Hampshire Gazette Vol. 248, No. 1, October 10, 2003.
  3. Nikolay Starikov, Who set Hitler against Stalin?, Piter, 2015.
  4. Alden Whitman, Harry S. Truman: Decisive President, New York Times, December 27, 1972, https://www.nytimes.com/1972/12/27/archives/harry-s-truman-decisivepresident-the-lightning-strikes-in-war.html .
  5. Conform The Oxford Companion to World War II, editată de I. C. B. Dear și M. R. D. Foot, Oxford, Oxford University Press, 1995, p. 290; Robert Goralski, World War II Almanac: 1931-1945, New York, Putnam, 1981, p. 425-426, 428.
  6. The War and Peace Studies, Council on Foreign Relations, 1939-1945, The Harold Pratt House, New York, 1946; vezi online la: http://goodtimesweb.org/overseas-war/2015/cfr-war-peace-studies-council-foreign-relations-1939-1945.pdf.
  7. Laurence Shoup, William Minter, Imperial Brain Trust: The Council on Foreign Relations and United States Foreign Policy, Monthly Review Press, 1977.
  8. Bank for International Settlements (Banca Reglementelor/Decontărilor Internaționale) a fost înființată în anul 1930. Într-un mod similar cu rolul FMI după al Doilea Război Mondial, BIS se ocupa la început de problema plăților de reparație impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles după Primul Război Mondial.
  9. apud Nikolai Starikov, Naționalizarea rublei, calea spre libertatea Rusiei, Grupul de studii geopolitice „Frontiera”, Timișoara, 2017, p 150.
  10. US History of State Department, The Truman Doctrine and the Marshall Plan, https://history.state.gov/departmenthistory/short-history/truman .
  11. William C. Cromwell, The Marshall Non-Plan, Congress and the Soviet Union, The Western Political Quarterly, Vol. 32, No. 4 (Dec., 1979), pp. 422-443, https://www.jstor.org/stable/447906seq=1#page_scan_tab_contents .
  12. Dragoș Onescu, Marshall Plan, World Wide Journal of Multidisciplinary Research and Development, WWJMRD 2017; 3(11): p 65-68, https://wwjmrd.com/upload/marshall-plan.pdf .
  13. Official Journal of the European Communities, Resolution on the Gladio Affair, C324, Volume 33, 24 December 1990, pp. 201-202, online la https://publications.europa.eu/en/publication-detail/-/publication/727b5d69-6d7b-4ba6-bbbc-a36728e3a060/language-en .
  14. Le Nouvel Observateur, Brzezinski: «Oui, la CIA est entrée en Afghanistan avant les Russes», 15-21 Janvier 1998, p. 76, http://www.voltairenet.org/article165889.html .
  15. Jan Goldman, The Central Intelligence Agency: An Encyclopedia of Covert Ops, Intelligence Gathering, and Spies, Volumul 1, editura ABC-CLIO, LLC, 2015, p. 1-2.
  16. Associated Press, U.S. Spent $65M To Aid Ukrainian Groups, Fox News, 10 decembrie 2004, http://www.foxnews.com/story/2004/12/10/us-spent-65m-to-aid-ukrainian-groups.html  .
  17. International Business Conference, National Press Club — December 13, 2013, Victoria Nuland: Ukrainians Deserve For Respect From Their Government, https://www.youtube.com/watch?time_continue=523&v=2y0y-jUsPTU , min. 7:40-8:40.
  18. Zbigniew Brzezinski, The West Should Arm Ukraine, Atlantic Council, 2 iulie 2014, http://www.atlanticcouncil.org/blogs/natosource/brzezinski-the-westshould-arm-ukraine
  19. John Hudson, Rand Paul: My colleagues just voted to arm the allies of al Qaeda, Foreign Policy, 21 mai 2013, https://foreignpolicy.com/2013/05/21/rand-paul-my-colleagues-just-voted-to-arm-the-allies-of-al-qaeda/
  20. Patrick E. Tyler, U.S. Strategy Plan Calls for Insuring No Rivals Develop, New York Times, 7 martie 1992, http://www.nytimes.com/1992/03/08/world/us-strategy-plan-calls-forinsuring-no-rivals-develop.html .
  21. National Security Strategy Report — September 2002, Global Security,

https://www.globalsecurity.org/military/library/policy/national/nss020920.htm ;

  1. US Departement of Deffense, Summary of the 2018 National Defense Strategy of USA,

https://www.defense.gov/Portals/1/Documents/pubs/2018-NationalDefense-Strategy-Summary.pdf .

  1. Rand Coroporation, Extending Russia. Competing from Advantageous Ground, https://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/research_reports/RR3000/RR3063/RAND_RR3063.pdf.
  2. Organizația Națiunilor Unite, Carta Națiunilor Unite din 26 iunie 1945,

http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf .

  1. UN General Assembly Resolution 2131, Declaration on the Inadmissibility of Intervention in the Domestic Affairs of States and the Protection of their Independence and Sovereignty, 21 decembrie 1965, https://legal.un.org/avl/pdf/ha/ga_2131-xx/ga_2131-xx_e.pdf .
  2. John F. Kennedy, Discurs în fața Asociației editorilor de ziare americane, April 27, 1961, https://www.jfklibrary.org/archives/other-resources/john-f-kennedyspeeches/american-newspaper-publishers-association-19610427

Sursa: romanii puri