7 noiembrie 1917 (victoria bolșevicilor marxiști în Rusia) și 7 noiembrie 2020 (victoria progresistului neomarxist Biden în SUA), simple coincidențe?

17:35, 10 noiembrie 2020 | Actual | 4 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

N-are sens să vă mai faceți iluzii. Le-am spus-o multora, atât în discuțiile private, cât și public: Trump a pierdut. Se știa că va pierde încă din momentul în care a fost ales Biden drept înlocuitor al său. Recunoașterea înfrângerii e chestiune de zile. Spectacolul juridic are și el farmecul său, anume acela de a-l compromite definitiv pe Trump. E cât se poate de clar că „a fost făcut”. Însă, la fel de clar îmi este că nici măcar acum, mult după cel de-al doisprezecelea ceas, Trump n-are habar cum a fost lucrat. Și când se va prinde va fi prea târziu. Asta dacă se va prinde vreodată.

7 noiembrie 1917 este ziua în care gașca lui Lenin a reușit să dea lovitura de stat în mult prea fragila Rusie. Finanțele unor jigodii de pe Wall Street s-au întâlnit cu frustrările unui principe german, realizându-se cea mai mare deturnare a istoriei. Rusia a devenit pradă, sfârtecată șaptezeci de ani de ideologii bolnave și experimente criminale. A venit apoi rândul unei jumătăți de Europă, noi intrând „la grămadă” în cea mai absurdă societate inventată strict pentru a se desfășura un experiment la scară.

În 1989 am crezut că am scăpat de coșmar. I-am înjurat pe ruși și-am fugit cât mai departe de ei. De unde să știm noi că, în direcția în care fugeam, de fapt, se ascundeau aceiași care ne băgaseră în pușcărie? De unde să știm că și rușii, la rândul lor, fuseseră victimele aceluiași călău? Aiurea, eram prea înfrigurați în fuga noastră.

Una dintre primele mele ieșiri a fost în Franța. Eram copleșit. Eu, copilul venit din Estul sărac, cu hainele mele ieșite de mult din modă, rămăsesem hipnotizat de luminile Parisului, de civilizația și bunăstarea Occidentului. Mă uitam în spate cu mânie. Doamne, cât ne înapoiase comunismul! Eram nerăbdător să descopăr acea societate, să mă înfrupt din ea și să le arăt tuturor, la întoarcere, ce minuni avem de înfăptuit. M-a ținut, într-adevăr, vreo câteva zile starea hipnotică. Apoi am început să vorbesc cu oamenii și, în ciuda zâmbetului de complezență afișat peste tot, am început să bănuiesc că se află ceva nevăzut, ascuns. Treptat am înțeles că poleiul este doar pe-afară. Bogăția afișată în exterior era dublată de o sărăcie la interior, ținută ascunsă, ferecată, în spatele perdelelor groase. Era o sărăcie pe care n-o prea puteam explica. E săracă o familie care are linia completă de electrocasnice, două mașini și care își mai permite și unul-două concedii externe? Pentru noi, la acea vreme, era un vis. Abia avuseserăm bani să ajungem să batem la porțile Parisului. De găzduit ne găzduiau niște binefăcători – pe care îi găsisem în urma unor combinații de cunoștințe de-ale unor rude îndepărtate – iar de mâncat mai rar întrucât și prețurile din supermarket ni se păreau enorme. N-am să uit niciodată cât de delicios ni s-a părut un pui rotisat luat – după ce ne-am chibzuit cu grijă finanțele – de pe rue Mouffetard. Oare se întâmpla asta deoarece era prima „mâncare caldă” după vreo zece zile?

Așadar, la cât de săraci eram noi, sărăcia lor era bogăție. Cu toate acestea tristețea vocii lor persista. Am încercat să merg mai adânc și, treptat, am înțeles ce era în neregulă. În spatele poleielii se afla, ceva mai bine mascată, aceeași ideologie pe care noi o consideram moartă. Țin minte că i-am spus cuiva din grupul meu: „Știi, din câte văd pe-aici e tot un fel de comunism, dar mascat. Nu ți se pare dubios?”. Răspunsul primit m-a întors pe dos: „Lasă-l naiba de comunism! Dacă așa arată comunismul, vreau și eu. Votez să se-ntoarcă Partidul Comunist la putere!”. Degeaba am încercat să argumentez. Sunt oameni care n-au cum să-și depășească condiția de maimuță. Nu jignesc, doar constat.

Gustul amar pe care l-am avut atunci l-am tot avut de-a lungul timpului. Mi s-a părut pripită intrarea în NATO. Cu cine ne băteam? Cine ne mai amenința. Mi s-a părut pripită și intrarea în UE. Știam că ne va distruge. Culmea, unul ca Țiriac – mânat, desigur, de interesele sale – urla în vânt că ne-ar mai trebui un an de stat pe margine pentru a ne pregăti. Nu l-a ascultat nimeni. Monstrul ascuns sub capcana poleită a „Europei unite” nu mai avea răbdare. Apoi au început toate să se reverse. Pe moment am crezut că m-am înșelat. La un moment dat chiar am devenit partizanul ideii gândindu-mă că UE va fi o Europă a națiunilor, una în care spiritul și specificitatea fiecărei națiuni va fi pusă în evidență. Am fost prost, recunosc! Iar de trezit, așa cum se întâmplă întotdeauna, noi, cei din generația mea, ne-am trezit prea târziu. Cei mai bătrâni ca noi au pus în aplicare politica furtului asigurându-și urmașii. Cei mai tineri ca noi deja ne ignorau având alte idealuri, dar dublate și de o din ce în ce mai mare doză de prostie. Noi, decrețeii, am fost cea mai ratată generație. Ne-am legat de-un ideal fără să vedem că sub poleiala aceea dibaci meșterită se ascunde aceeași hidră. Și mulți dintre cei din generația mea încă nu s-au dumirit și merg, în continuare, precum boii, în aceeași direcție, mânați de același idealism buruienos. Nici măcar n-au băgat de seamă cum, ideologii „noii lumi”, sunt copiii celor care-au adus aici comunismul cu tancul și mitraliera. Oameni buni, chiar nu știți al cui copil e rahatul de Tismăneanu?

O să vă mai spun, înainte de a închide această mult prea lungă paranteză, că și timingul a fost special ales acum. La treizeci de ani de la așa-zisa cădere a comunismului dinamica e cu totul alta. Cei care aveau mai mult de zece ani la Revoluție au acum cel puțin patruzeci de ani, gândindu-se, mai mult spre pensie. Ceilalți deja n-au habar ce se-ntâmplă și ce s-a întâmplat. Un eveniment de acum treizeci de ani e ceva fără viață, rece, de neînțeles. Generațiile de-atunci, care ar fi putut avea un cât de cât instinct, sunt acum inerte. De-aceea e marele moment. Să revenim.

7 noiembrie 2020. Oare întâmplător s-a anunțat fix ieri victoria lui Biden? 103 ani de la lovitura de stat din Octombrie, sărbătoriți în stradă cu anunțul victoriei stângii radicale în SUA. Așa cum noi, prin intermediul Uniunii Europene, am fost prinși în capcana comunistă, la fel restul lumii, prin intermediul SUA, va fi prinsă în aceeași capcană. Vreți să știți cum va arăta SUA? Uitați-vă puțin la Canada și vă garantez că-n doi ani SUA o va lăsa în urmă. Veți înțelege curând că Trump n-a fost decât „cel care întârzie”, dar căruia îi e imposibil să se opună tăvălugului. Tăvălugul care vine e nemilos și nerăbdător. A fi trebuit să-l vedeți. Singurele statui care sunt inaugurate sunt cele ale lui Marx. În rest, Black Lives Matter (BLM) sau celelalte aberații dărâmă tot ce înseamnă cultură și istorie. Nu mai avem nevoie de ele. Libertate, egalitate, fraternitate! Atât mai ai voie. Libertate înseamnă că ai voie să fii sclav și să-ți preamărești sclavia, egalitate înseamnă că vei fi egal cu ceilalți sclavi, iar fraternitate însemnă, de asemenea, că egalii tăi îți sunt frați întru suferință.

Nu vă iluzionați, n-aveți scăpare cu strategiile clasice. Nu vă ascundeți în spatele proprietăților pentru că vă vor fi luate. Nu vă ascundeți în spatele proviziilor pentru că nu vă vor ajunge. Nici măcar de fugit nu veți avea unde. V-ați aruncat singuri în capcană, cel puțin conștientizați rahatul în care vă aflați. Nu vă mai amăgiți. Da, trăim timpurile acelea. Vor fi boli, va fi foame și, mai ales, va fi multă suferință. Au venit timpurile materiei. Repet, nu vă iluzionați! Nu cu materia veți scăpa de materie. Ridicați-vă deasupra și veți mai avea o șansă.

Dan DIACONU

Sursa: https://www.justitiarul.ro