Strania coincidenţă de date între presupusă ofensivă ucraineană, lovitura de stat programată în Bielorusia şi exerciţiile Defender Europe 21. Cine e agresorul: Rusia sau Ucraina-SUA-NATO? [Războiul mondial din Ucraina (5)]

12:07, 26 aprilie 2021 | Opinii | 222 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

În naraţiunea, grav alterată, construită de discursul politic occidental şi de media subsecventă, Rusia şi China sunt de vină pentru tot ce se întâmplă rău pe lumea asta. Fiecare cu partea ei de vină şi de lume. În principal, Rusia pentru Europa şi China pentru sud-estul Asiei şi ambele pentru SUA. Departe de mine de a contesta zonele întunecate din istoria şi din prezentul celor două. Dar chiar aşa să fie? Oare, în povestea Ucrainei, Rusia să fie de vină? Şi Europa, Europa chiar este în pericol din cauza Rusiei? Sau totul e invers?

Pe cine să credem? Cine e agresorul şi cine agresatul?

Lăsând deoparte  (din scrupule academice, căci altfel ea este 100 % distilată din realitate şi 100 % confirmată de realitate) varianta scurtă pe care o aplicăm adesea în judecățile colocviale, cum că tot ce vine ca enunţ, acuzaţie, descriere, afirmaţie, mărturisire, propunere, propagandă etc. din zona politico-civico-media vestică trebuie luat exact pe dos, avem destule date pentru a face o analiză corectă şi a decela adevărul.

Ca în oricare altă situaţie de acest gen, propaganda fiecăreia dintre cele două părţi aflate în conflict încearcă să-şi impună propria naraţiune, adică să-şi acuze adversarul de intenţii şi manifestări războinice, care ar justifica o ripostă şi o reacţie la nivelul comunităţii internaţionale. În principiu, dacă nu eşti în, sau nu ai informaţii credibile din zona de conflict, este destul de greu să ai o imagine obiectivă despre cine e vinovatul. Dar, pentru că avem totuşi o raţiune proprie şi alte date, care să intre în ecuaţie, putem desluşi cu o precizie satisfăcătoare realitatea de dincolo de virtualitatea propagandei.

În acest caz avem trei astfel de categorii de date: istorice, militare şi politice. Cum ele, întotdeauna se amestecă, le voi desfăşura şi eu fără a le aşeza sub o categorie sau alta.

Avansul NATO până la graniţele Rusiei

Teza, repetată de mai multe ori de Putin, începând din 2014, că la desfiinţarea Pactului de la Varşovia, Gorbaciov a primit asigurări din partea SUA şi aliaţilor europeni ai acesteia că NATO va rămâne pe aliniamentul respectiv, se va transforma în altceva decât o alianţă militară şi că nu vor fi aduse atingeri intereselor ruseşti, a fost negată de occidentali până în 2017 când documentele declasificate au aratat că aşa a fost în realitate. Un lung studiu pe marginea acestor documente, intitulat Extinderea NATO: Ce a auzit Gorbaciov şi subintitulat concluziv: Documentele declasificate vorbesc despre asigurările de securitate privind extinderea NATO primate de liderii sovietici de la Baker, Bush, Gensher, Kohl, Gates, Mitterrand, Thatcher, Hurd, Major şi Woerner, începe astfel:

Washington D.C., decembrie 12, 2017 – În conformitate cu documente declasificate americane, sovietice, germane, britanice și francize, postate astăzi de Arhiva de Securitate Națională de la Universitatea George Washington, celebra asigurare a secretarului de stat James Baker “niciun inch către Est” despre extinderea NATO, dată în întâlnirea sa cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov pe 9 februarie 1990, a făcut parte dintr-o cascadă de asigurări cu privire la securitatea sovietică dată de liderii occidentali lui Gorbaciov și altor oficiali sovietici de-a lungul procesului de unificare germană în 1990  și 1991,

Şi totuşi, în acest moment NATO/SUA sunt nu numai în statele est-europene foste comuniste, ci chiar, în diverse formule de cooperare, în state care au făcut parte din fostul imperiu ţarist. Una dintre acestea este Ucraina, cealaltă, vorbind de cele cu programe avansate de integrare cu forţele NATO, este Georgia. Dar SUA este prezentă cu baze militare şi în republicile din Asia Centrală.

Şi asta nu e totul: circa 450 de baze militare dotate cu rachete interceptoare, uşor de transformat în sisteme de atac cu rază mică şi medie, cu avioane de luptă şi bombardiere, nave de război au ca ţintă Rusia şi, unele dintre ele, China, care este şi ea sub ameninţarea a circa 400 de astfel de baze, între care şi cele comune cu Rusia. Pe ansamblu, circa 600 de astfel de poziţii strategice sunt instalate în terţe state, de unde SUA şi NATO pot lovi Rusia şi China. Printre cele mai noi şi mai problematice pentru Rusia, de unde şi o atenţie sporită în ceea ce priveşte, sunt bazele din Polonia, România şi statele baltice, care formează şi nucleul dur al politicii antiruseşti în estul european, în calitatea lor de colonii ale hegemonului.

Chiar în acest moment sunt în diverse faze de realizare alte baze. cum ar fi, şi acesta este un motiv serios de îngrijorare pentru Rusia şi deci pentru închiderea recentă a Mării de Azov, cele două baze navale pe care Ucraina a pornit să le construiască cu ajutor american, britanic şi NATO, una la marea Neagră, cealaltă la Marea de Azov şi care urmează să fie puse la dispoziţia vesticilor, după cum ne informează chiar revista Stars and Stripes.

Trebuie amintite, în acest context şi manevrele militare tot mai dese şi mai apropiate de graniţele terestre şi maritime ale Rusiei, între care se distinge de departe DEFENDER EUROPE 20-21, cu zeci de mii de soldaţi americani desfăşuraţi în Europa direct din SUA şi cu cantităţi impresionante de tehnică de luptă aduse la fel, cea mai mare parte a exerciţiului comun început anul trecut, încetinit din cauza covidului, şi prevăzut a avea amploarea maximă în această primăvară, petrecându-se în imediata apropiere a Rusiei, în mod evident inamicul Europei care ar vrea să o atace şi să o cucerească. De loc întâmplător, după cum vedea la finalul acestei analize, DEFNDER EUROPE 21 este prevăzut să înceapă în mai şi să se termine în iunie. Reţineţi, deci, luna mai căci ne vom mai întâlni cu ea.

Mişcări politice agresive americane şi ucrainene

În fiecare an, dar mai ales în apropierea expirării acordurilor de încetare a focului, au apărut ştiri şi discuţii despre creşterea prezenţei militare ruseşti la graniţa cu Ucraina de Est şi în interiorul Crimeei, creştere care poate fi văzută ca o presiune rusească pentru continuarea acordului de încetare a focului sau/şi ca o descurajare o oricărei încercări ucrainene de lansare a unei ofensive.

În acest an, relatări şi imagini despre o astfel de amplificare militară rusească avem doar către finalul lunii martie  – şi oficialii şi presa globalistă şi saiturile afiliate lor se trezesc la 31 martie – şi o singură sursă vorbeşte despre faptul că primele filmări şi relatări despre mişcările de trupe şi armament ruseşti ar fi în jurul datei de 27 martie. Deci, de la începutul anului nimic deosebit şi, deodată, situaţia se inflamează masiv. Care să fie motivul?

Dincolo de ceea ce am amintit mai sus, privind problema prelungirii încetării focului, avem câteva elemente foarte clare care să ne ajute să descoperim răspunsul la întrebare. Şi ele ar fi, în ordine:

  1. Declaraţiile lui Biden şi Blinken, din 26 februarie 2021, cum căCrimeea este Ucraina! Şi că SUA vor acorda neclintite sprijinul pentru Ucraina în faţa agresiunii ruseşti,
  2. Semnarea de către Zelenski a decretului 117/24.03.2021pentru  Punerea în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare al Ucrainei din 11 martie 2021 „privind Strategia de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol”, după cum am spus în episodul anterior, o veritabilă declaraţie de război a Ucrainei pentru Rusia.

Dacă sensul acestor declaraţii şi a decretului (despre care am vorbit mai pe larg în episodul trecut) este cel a enerva, întărâta şi provoca Rusia să facă  o mişcare greşită, sau ele sunt chiar paşii premergători declanşării unui conflict, este de înţeles de ce ruşii nu au avut motive să aştepte să vadă şi apoi să acţioneze şi au trecut la tactica descurajării, în primul rând, şi a pregătirii pentru un eventual atac atât asupra rusofonilor din estul Ucrainei cât şi a Crimeei.

De remarcat că aceste mişcări de trupe ale Rusiei nu au fost făcute după cele două declaraţii, pe care, probabil că le-au tratat cu seriozitate, dar totuşi ca pe nişte declaraţii politice, ci doar după ce Zelenski, împins de la spate de poziţia americană şi mai ales de presiuni directe ale SUA (să nu uităm că el era într-un mare ofsaid faţă de Biden după cooperarea cu Trump pe aspectele juridice ale presiunilor asupra, prezenţei în şi banilor încasaţi din Ucraina de Biden şi fiul.

Este clar că în momentul semnării decretului, în definitiv un act official, definitoriu pentru politica ucraineană faţă de teritoriul estic, Crimeea şi, mai ales, faţă de Rusia, ruşii au luat foarte în serios ameninţarea unei ofensive ucrainene sprijinite de forţe NATO.

Şi toate declaraţiile şi evenimentele ulterioare – declaraţia parlamentului ucrainean, convorbirile telefonice dintre preşedinţii şi miniştri de externe şi de apărare ai SUA şi Ucraina, declaraţiile şefilor NATO şi ale comandamentului american din Europa, întîlnirile lui Zelenski cu oficialii NATO şi din state europene şi afirmarea de către aceştia a sprijinului pentru Ucraina au contribuit la o tratare foarte serioasă de către Rusia a viitorului. Semne în acest sens nu sunt numai deplasarea unor forte militare substanţiale în zonele de posibil conflict, ci şi poziţiile foarte tranşante ale oficialilor ruşi, mergând până la avertismente clare privind soarta unor eventuale forte militare desfăşurate de NATO/SUA în Ucraina şi în Marea Neagră.

Un alt argument în defavoarea Ucrainei este desfăşurarea forţelor sale militare în condiţiile în care îşi anunţă des şi strident teama de o invazie rusească, avertizând că aceasta ar putea viza şi statele baltice şi chiar Polonia. La rândul lor, cele de mai sus cântă şi ele pe aceleaşi acorduri. Totuşi, atunci când este vorba de a-şi desfăşura forţele armate, Ucraina face acest lucru către partea ei de est, unde în acest moment nu este în contact direct cu Rusia şi către Crimeea, lăsând vraişte porţiunea mult mai lungă de frontieră cu clamatul ei duşman la nord-est şi nord. Ca să nu mai vorbim de cel mai apropiat aliat al Rusiei din zonă, Bielorusia, cu care Ucraina are o altă lungă frontieră, de asemenea, slab apărată. Dar poaste că aici, în perspectivă, nici nu era nevoie de armată.

Lovitura de stat din Bielorusia, evenimentul care trebuia să debusoleze Rusia şi să crească şansele ofensivei ucrainene

Şi, pentru că tot am ajuns la vecinul nordic, nu putem trece cu vederea recentele arestări şi dezvăluiri despre o pregătită lovitură de stat, sprijinită (organizată, adică) de CIA şi Departamentul de Stat (ca în Ucraina), în timpul căreia era prevăzută asasinarea lui Lukaşenko şi a întregii sale familii, precum şi a unui număr de alţi oficiali bieloruşi din zona politică, servicii, armată, declanşarea unei revolte populare parţial armate şi luarea puterii de către complotişti, între care mai mulţi bieloruşi cu cetăţenie şi domiciliu american.

Cunoscând procedurile şi rezultatele CIA pe întreg mapamondul şi în condiţiile în care manifestaţiile populare s-au restrâns şi s-au rărit, trecerea la un plan B sau C, doar ei ştiu care, este un lucru firesc. Şi chiar dacă astfel de lovituri de stat cu asassinate pe scară largă şi revoltă populară armată nu s-au mai organizat în Europa, pregătirea ei în Bielorusia, un spaţiu absolut necesar SUA/NATO pentru sugrumarea Rusiei, justifică orice fel de mijloace.

Chiar dacă nimeni nu a spus acest lucru, sunt convins că informaţiile despre complot şi urmărirea atentă a complotiştilor, inclusiv atragerea lor într-o cursă pe teritoriul rusesc, în care cei doi arestaţi de FSB credeau că vorbesc cu nişte generali bieloruşi dizidenţi, s-a desfăşurat pe parcursul a mai multor luni şi că evenimentele din Bielorusia era prevăzut a se derula concomitent cu ofensiva împotriva republicilor separatist şi a Crimeei. Dacă cele mai multe indicii arătau că o astfel de ofensivă ar putea avea loc în mai după sărbătoarea Sfintelor Paşti, complotul din Bielorusia ne spune chiar data exacta: 9 mai, ziua naţională a statului bielorus. Şi, ce să vezi, odată cu debutul exerciţiilor Defender Europe 21.

Şi acest lucru nu mai este o presupunere, este chiar o certitudine, căci o răsturnare în Bielorusia ar fi creat o diversiune importantă pentru conducerea politică şi militară a Rusiei, inclusiv mişcarea unor trupe importante către nord.

Că lovitura bielorusă nu este o găselniţă a propagandei ruseşti – dacă mai e nevoie de dovezi după ce am văzut ce straniu de exact se angrenau cele trei evenimente –  o arată faptul că tema respectivă, cu detalii, în mod sigur, nedate publicităţii, dar convingătoare pentru ca partea americană să înţeleagă că pregătirile pentru o surpriză de proporţii, care să avantajeze ofensiva ucraineană-SUA-NATO, au leşinat, a fost prezentă în discuţia dintre Putin şi Biden , ne spune Peskov, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Putin, dar şi presa din Vest. În acest context putem citi cu totul altfel suprinzătoarea decizie a SUA de a nu mai aduce în Marea Neagră cele două nave de război, fapt care a fost pus de toată lumea pe seama discuţiei Putin – Biden, dar nu legat de complotul din Bielorusia – necunoscut public în acel moment – , ci de puterea de convingere a lui Putin şi de şovăiala lui Biden.

În acest context, cu unul dintre cele trei elemente de bază descoperit şi anihilat, e greu de crezut că planul va continua în aceleaşi coordonate temporale. Dar, este sigur că el nu va fi abandonat.

Va urma.

Sursa: https://paulghitiu2009.blogspot.com