Robespierre, precursorul lui Lenin sau despre cei doi gemeni, liberalismul și comunismul

08:23, 21 noiembrie 2017 | Opinii | 1836 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Deși prezenta culegere de texte vizează sinistrul bilanț al catastrofei de la 1917, ce s-a abătut asupra Rusiei, autorii noștri revin frecvent asupra unui alt an fatidic atât pentru Franța, cât și pentru întreaga umanitate: 1789, revoluția pretins franceză. Altfel nici nu putea fi, deoarece ambele evenimente majore ce au marcat iremediabil umanitatea, reprezintă două prăbușiri în Modernitate ce decurg una din alta și au aceeași origine malefică. Și în timp ce mitul fondator al comunismului s-a destrămat substanțial odată cu dispariția URSS, cel al Revoluției Franceze mai constituie până la ora actuală paradigma dominantă a Occidentului global, cu toată trena lui ce acoperă cu un văl dens de pâclă gândirea filosofică, politico-juridică, culturală și economică a momentului: religia drepturilor omului, democrația de masă, ”domnia cantității”, inversarea noțiunii de suveranitate prin inversarea sursei puterii, laicitatea ca dogmă absolută, triumful profanului asupra sacrului, progresismul, economismul, tehnicismul, scientismul etc. Liberalii de astăzi, campionii anticomunismului de carton, ar face bine să se întrebe, de ce, de exemplu, Ulianov (zis Lenin) era un adevărat apostol al acelei zise revoluții franceze, de la care se revendica și pe care o exalta în mod programatic? Sau de ce atât pe vremea regimului comunist, cât și, iată, în vremurile tulburi ale neoliberalismului postcomunist de azi, mitul Revoluției Franceze este prezent pe soclul paradigmei dominante a societăților noastre? Tocmai pentru a limpezi, măcar parțial, lucrurile, am rugat-o pe distinsa doamnă Marion Sigaut, istoric de la Paris, să ne scrie un eseu pe marginea acestui subiect, pe care să îl inserăm în acest volum.

Iurie Roșca 

 

 de Marion Sigaut, istoric, Franța

O piesă sinistră în două acte: Prăbușirea Franței ca preludiu al prăbușirii Rusiei

 (eseu pentru volumul colectiv ”Conspirația Demonilor Roșii”, în curs de apariție la Chișinău)

În timp ce nimeni nu mai îndrăznește azi să pună sub semnul îndoielii înfricoșătorul bilanț al celor două zguduiri care au fost anul 1789 în Franța și anul 1917 în Rusia, se mai găsesc câteva condeie care să împletească coroane pentru ce ar fi fost, dincolo de orice, un pas înainte pozitiv.

În ce privește Franța, nu trebuie decât să îi ascultăm pe Jean-Luc Mélenchon și partizanii săi pentru a afla că bilanțul Revoluției franceze este de nedepășit; există un ”înainte de” și un ”după”. Înainte era o gaură neagră, iar după 1789 a ieșit soarele.

Revoluția franceză va fi fost răscoala poporului împotriva privilegiilor nemeritate ale nobilimii și clerului. Ea a făcut din Franța un model pentru lumea întreagă, iar căderea Bastiliei marchează începutul unui proces care a adus emergența poporului.

Cam așa scria, recent, apropo de revoluția rusă, un universitar britanic pe nume Dr. Marcus Papadopoulos pentru excelentul Saker Francophone: datorită lui Lenin, bărbatul și femeia de rând au ajuns la vârful unei puteri care a inventat gratuitatea îngrijirilor medicale, a studiilor și a emancipat femeile, permițându-le în special să avorteze. Să nu uităm că datorită Revoluției Rusia a avut șansa de a cunoaște binefacerile industrializării.

Desigur, cele două revoluții au avut și un preț, dar acest preț trebuia plătit pentru incontestabila emancipare a omului. Școala Republicii și-a făcut o datorie din a inculca aceste contra-adevăruri istorice unor generații de micuți francezi care au crezut – acesta a fost și cazul meu până recent – sau cel puțin așa stăteau lucrurile până de curând, că bilanțul Revoluției franceze a fost ”pozitiv per ansamblu” pentru poporul eliberat după secole de oprimare, de obscurantism creștin. Aceleași raționamente sunt valabile și pentru justificarea comunismului, cu argumentul imbatabil că dacă îl comparăm cu lumea capitalistă, violența și oprimarea sunt greu de imputat doar Roșiilor.

Lumea s-ar împărți, deci, în două: capitalismul la dreapta și socialismul la stânga. Socoteala în numărul de morți este greu de ținut, și oricum argumentul se dovedește cu totul eronat: orice justificare a uneia sau a celeilalte revoluții face abstracție totală de realitatea pe care acestea o înlocuiesc.

Cum era ”înainte” ?

Lumea lucrătorilor de dinainte de Revoluția zis franceză era o lume prosperă și organizată, care transmitea deprinderile și cunoștințele din generație în generație, cunoștințe și deprinderi acumulate de corporațiile de meserii. Aderarea lucrătorului la corporație era obligatorie, și nimeni nu avea dreptul de a exercita vreo meserie, oricare ar fi fost ea, în afara corporației. Intrarea în corporație presupunea ani de ucenicie, care se finalizau prin realizarea unor lucruri de mare calitate, ce constituiau un obiect de mândrie și un fel de sesam, deschide-te pentru integrarea într-un corp protector.

Corporația asigura întreaga protecție socială, pe care stânga pretinde că ar fi inventat-o odată cu asigurările sociale: salarii decente, pensii și case pentru pensionați, asigurări de boală, ajutor la domiciliu în caz de nevoie, sprijin pentru handicapați. Tot corporația dădea cu împrumut la început uneltele sau banii celor care aveau nevoie, fără dobândă, și nici nu le mai cereau înapoi în caz de nereușită. Tot corporația asigura văduvelor și orfanilor un ajutor cât se poate de onorabil, și, în caz de deces al meșterului, titlul trecea automat către soție care prelua conducerea: ea conducea, semna tratate, poruncea lucrătorilor în locul celui decedat.

Corporația era familia protectoare a lucrătorului, era onoarea meșteșugarului, care găsea în ea recunoaștere socială. Corporația se putea face auzită de rege, care o primea regulat pentru a-i asculta cererile sau doleanțele. Una dintre funcțiile sale cele mai interesante era faptul că scrupulosul cod de onoare îl scutea pe rege de a-și mai folosi poliția: un muncitor necinstit era aruncat fără milă din rândurile ei. Pentru a lucra, trebuia să fii încorporat, și pentru a fi încorporat, trebuia să fii fără pată. Severitatea normelor asigura securitatea consumatorului, proasta calitate era exclusă, iar escrocheria – de neconceput. Întreaga societate a orașelor depindea în mare măsură de corporațiile care erau bogate, onorate, respectate și în expansiune: fiecare nouă meserie ducea la apariția unei corporații noi.

Sfârșitul corporațiilor are prea puțin de-a face cu îmbunătățirea sorții lucrătorilor, mai mult decât atât nu putem zice, și este una dintre marile găselnițe ale Iluminismului și Revoluției ce a urmat.

Purtătoare de cuvânt a unei burghezii ahtiate de îmbogățire prin orice mijloc, mișcarea iluministă, prin intermediul Enciclopediei mai cu seamă, a tras din toate tunurile asupra sistemului corporativ, acuzându-l de toate relele și făcând uz și abuz de minciuna și amoralismul cele mai nerușinate.

Începând cu Epoca Luminilor, nu binele comun va prima, ci interesul particular. Fiecare să se comporte ca un egoist fără limită, căci vacile tot vor fi bine păzite: viciile private fac virtuțile publice. Îmbogățiți-vă! Calitatea va urma. Lucrătorul necinstit va fi pedepsit prin respingerea lucrării sale: la ce bun ne mai trebuie norme?

De ce să se garanteze siguranța lucrătorului? Asta i-ar întreține lenea, indolența. Dacă insecuritatea nu e resimțită de acesta ca un ghimpe, atunci el lucrează din ce în ce mai prost.

De ce toate sărbătorile acestea religioase? Trebuie să mai suprimăm din ele, căci lucrând mai mult, vom câștiga mai mult.

De ce să fie obligatorie ucenicia? Învățăm azi în zece ani ceea ce putem ști în zece zile. E degradant, inutil, costisitor…

De altfel, meșterii nu le transmit meșteșugul decât propriilor copii, iar cel ce nu e fiu de meșteșugar, n-are nici o șansă…

Fiind strânși în acest corset inuman, cei mai buni lucrători ai Franței fug cu miile, în fiecare an, din regat…

Am putea la fel de bine să spunem că fug cu zecile sau sutele de mii: aceste afirmații sunt propagandă pură, ele nu au alt scop decât să denigreze sistemul pentru a distruge acest corset protector și pentru a amorsa proletarizarea lumii muncitoare, care îi va îmbogăți pe burghezii care dau ordine.

Toate aceste afirmații sunt cu totul mincinoase. Desigur, lumea corporativă avea nevoie de o reformă, dar un abuz se poate corecta. Bolnavul nu se vindecă prin lichidarea lui. Și totuși anume asta prevedea atacul în toată regula, condus de Vincent de Gournay, Dupont de Nemours și Turgot, și reluarea acestuia, ad nauseam, de către salonarzii, care, desigur, nu știau nimic.

Niciodată lumea muncitoare nu a cerut reforme ce emanau din saloane și cluburi. Anume ideologia pură, liberalismul anticreștin voia ca profitul să înlocuiască binele comun și făceau din corporație mama tuturor viciilor.

Capitalismul cel mai sălbatic va fi promovat ca progres, raționamentele cele mai egoiste se vor numi Rațiune.

Toată lumea avea să se îmbogățească, se pregătea pentru luminoasele zile de mâine. S-a inventat chiar noțiunea de ”drept la muncă”, ce anunța drepturile omului: dreptul la muncă aparținea poporului, era de neconceput ca acesta să trebuiască să îl plătească prin obligația de a se intra în corporație.

În același timp în care Luminile pregăteau moartea protecției sociale, ele promovau și sfârșitul controlului pe care poliția regelui îl exercita asupra comerțului cu produse de strictă necesitate, asigurând prin asta distribuția cea mai corectă posibil a pâinii în vremuri de penurie.

Condamnarea corporațiilor și cea a poliției grânelor mergeau mână în mână: aceiași, Enciclopedia, Voltaire și ortacii lui, au introdus economia de piață. Legea cererii și ofertei avea să regleze totul: totul va fi drept, echitabil, iar suma intereselor particulare va fi garantul interesului general.

Era nevoie de libertate: libertatea de a munci, de a cumpăra și de a vinde orice și oricui. Se scumpeau prea tare cerealele? Nu era altceva de făcut decât să se înlăture taxele la intrarea în oraș, și prea puțin conta dacă prin asta comunitatea era privată de grânele de care avea nevoie.

Cu doar cincisprezece ani înainte de Revoluție, ministerul lui Turgot arăta cu mare precizie ce anume avea să se întâmple.

În timp ce îi arunca pe lucrători pe proaspăta ”piață a muncii”, fără vreo garanție, fără vreun salariu sau fără vreo durată a zilei de muncă (Trăiască libertatea!), el suprima toate obstacolele la libera circulație a grânelor, permițând astfel negustorilor să ia grâul de la gura populațiilor pentru a-l vinde undeva mai departe și mai scump. Escaladarea prețurilor nu s-a lăsat așteptată, iar Turgot i-a dat un răspuns cuiva, care îi arăta că sărăcea muncitorul odată cu scumpirea repetată a pâinii, demn de noua inteligență a vremii:

Atunci când scumpirile ridică hrana deasupra facultăților Poporului, nu pentru el însuși suferă zilierul, lucrătorul, cel care asigură manopera; salariile lor, dacă ar fi ușurați de orice legătură, le-ar fi de ajuns pentru a se hrăni: e vorba de soție și de copii, pe aceștia el nu îi poate susține, pentru această parte a familiei trebuie să găsim o ocupație și un salariu”.

Pentru a compensa scumpirile prin care liberalismul aducea atâta suferință poporului, Turgot a inventat un incontestabil progres: munca copiilor.

Cu alte cuvinte, sfârșitul familiei. Vedem că acest proiect nu este unul nou.

Prima suprimare a corporațiilor, pusă în practică de către Turgot, a anunțat sfârșitul unei organizări multiseculare. Când a fost dat jos după optsprezece luni de dezastru, corporațiile au fost restabilite, dar lucrurile nu mai erau ca înainte: de acum în colo banii aveau să permită cumpărarea titlului în mod independent față de o lucrare realizată, de ucenicie sau competență. Diavolul deja era în casă.

Soarta corporațiilor s-a jucat în cursul pregătirii stărilor generale. Procedura electorală, prevăzută de rege, cerea ca în orașe Starea a Treia să fie reprezentată de un corp de meserii, ceea ce era considerat de toată lumea o procedură normală. Or, la Paris existau două puteri care își împărțeau autoritatea asupra orașului: Châtelet și locotenentul general de poliție, și primăria cu al său Prévôt al negustorilor.

S-a înțeles.

Înțelegerea a fost ca Châtelet să organizeze reprezentarea nobilimii și a clerului, iar primăria se ocupa de Starea a Treia.

Aceasta din urmă, în esența ei compusă din negustori interesați de dereglementări, a început prin a-i exclude de la reprezentare pe servitori, pe contribuabilii săraci, pe copii și străini. Apoi a exclus pur și simplu corporațiile de la scrutin: lucrătorii parizieni, ca și corp, nu mai aveau să fie reprezentați în Stările generale, care aveau să le voteze moartea.

Revoluția se va face în primul rând fără ei, iar foarte curând – împotriva lor. Totala libertate a comerțului cu produse de strictă necesitate a fost una dintre primele măsuri, pe care Stările generale, devenite Adunare națională, le-au gravat în marmură în proaspăta constituție.

Cu toate acestea, corporațiile și-au exprimat poziția, și avem în acest sens o adresă foarte elocventă pe care cordonierii au trimis-o către Adunare. Ei spuneau în ea că scumpirea pâinii era cauzată de libertatea comerțului cu grâne, o adevărată monstruozitate. Și că, la fel cum pâinea aparținea poporului, și nu comerțului, munca aparținea corporațiilor, și nu pieței.

Solicitarea de revenire la vechile reglementări și de aplicare a pedepsei capitale împotriva oricui le-ar încălca erau explicite. Pe scurt sau în multe cuvinte, atunci când burghezii visau să abolească orice reglementare, lucrătorii cereau mai multe reglementări. Se putea oare exprima mai clar voința de la bază? E vreun loc pe lume unde să fie altfel?

Atașamentul lor față de catolicism este cu certitudine un factor ce a contribuit din plin la declanșarea mâniei revoluționarilor împotriva corporațiilor. Este o realitate faptul că nu puteai intra în corporație fără a participa la cult, așa funcționa societatea în Vechiul Regim. Așa trebuie înțeleasă profunda ură anticatolică, dezlănțuită la deținătorii noii puteri.

Să reamintim, cauza primară a Revoluției a fost căutarea de soluții pentru a rezolva insolubila problemă a datoriei publice: Trezoreria regală era la marginea falimentului, adunarea stărilor generale avea ca rațiune de a fi găsirea de fonduri pentru stat.

Împrumutul făcut de rege era atât de mare, încât acesta nu mai găsea bani nicăieri, și atunci arhiepiscopul de Aix, Monseniorul de Boisgelin, s-a oferit să dea pe loc cele 360 de milioane din datoria exigibilă printr-un împrumut de 400 de milioane garantat cu bunuri ecleziastice[1]: Adunarea a refuzat, preferând soluția confiscării tuturor bunurilor clerului, acel capital enorm, acumulat timp de paisprezece secole în serviciul carității, cultului, instrucției, cercetării…

Nici un preț nu părea prea mare pentru a plăti eradicarea ”superstiției”, dușmană a liberalismului și prietenă a corporațiilor.

La 2 noiembrie 1789, adică la abia două luni și jumătate după ce Parisul a căzut pe mâinile negustorilor (acesta a fost bilanțul căderii Bastiliei), toate bunurile clerului au fost puse la ”dispoziția națiunii”.

În momentul exproprierii, tot serviciul public, asigurat benevol de 100 000 de clerici, a căzut brusc în sarcina statului, care s-a ferit să și-l asume.

Banii în integralitatea lor, deviați astfel de la scopul lor inițial, vor intra în circuitul neînfrânat al deturnărilor, al îmbogățirii nemeritate, al celei mai josnice corupții, sub privirile unei populații îngrozitor de sărăcite de liberalismul de acum constituțional și eliberat de limitările sale istorice.

Odată ruinată, Bisericii nu îi mai rămânea decât să dispară: prigoana contra ei urmărea tocmai acest scop, declanșând din partea populației o rezistență îndârjită.

Simbolică și aparent anodină între toate violențele împotriva poporului creștin, schimbarea de calendar ilustrează din plin în beneficiul cui s-a făcut această răsturnare: la 24 noiembrie 1793 a fost instituit un calendar care mărea săptămâna cu trei zile, suprimând duminica și lipsind lucrătorii de un sfert din odihna lor lunară.

Era vorba, se va spune de nenumărate ori, de ”regenerarea” regatului. Cine ceruse așa ceva ?

În primăvara lui 1791 lumea lucrătorilor a fost de două ori aruncată în nenorocire.

La 1 aprilie decretul Allarde, prin suprimarea corporațiilor, a început prin a interzice coalițiile de meșteșugari și a luat tot ce nu luase deja reforma Turgot: mobile și imobile, obiecte de cult, mese și scaune. Tot ce aparținea lumii meseriilor a fost luat și vândut la licitație. Un jaf autentic, deoarece nici o compensație nu va fi vreodată luată în calcul: s-au risipit secole de acumulare de cunoștințe, luând cu ele vieți, generații întregi de cercetare a ceea ce e frumos și bun.

Două luni mai târziu, la 14 iunie, legea Le Chapelier interzicea coalițiile de lucrători. Pentru că nu mai erau corporații, nu mai existau interese comune, nu mai rămâneau decât interese individuale și interesul general al lucrului public.

Fiecare contract de muncă va fi de acum înainte semnat individual între un lucrător liber și un patron liber, egali în termeni civici.

Revoluția inaugura era libertății totale, care o excludea pe cea privind reunirea oamenilor de aceeași meserie…

L-a auzit cineva pe Robespierre protestând cu vreuna din aceste ocazii?

Revoluția franceză a fost groparul bunăstării lucrătorilor, artizan al îngrozitoarei mizerii care a făcut ravagii tot secolul XIX.

Doar cincizeci de ani mai târziu, iată ce povestește că a văzut un medic[2] :

”În Alsacia, mulți din nenorociții aceștia tineri aparțin unor familii elvețiene sau germane ruinate, pe care îi atrage aici speranța unei sorți mai bune, concurându-i pe locuitorii ținutului.
Prima lor grijă, după ce își găsesc de lucru, este să caute o locuință; dar s-a văzut că chiriile mari… îi forțează adeseori să se stabilească la o leghe distanță, și chiar la o leghe și jumătate. (Notă: între 4 și 6 km).
Trebuie atunci ca copiii, dintre care mulți au abia șapte ani, unii chiar și mai puțin, să își scurteze somnul și odihna cu timpul de care au nevoie pentru a parcurge de două ori pe zi această lungă și obositoare distanță, dimineață pentru a ajunge la atelier, seara pentru a se întoarce la părinți. …
Iată, deci,  un spectacol trist al lucrătorilor care, dimineață de dimineață, vin din toate părțile. Trebuie să vezi această mulțime de copii slabi, flămânzi, îmbrăcați în zdrențe, cu picioarele goale prin ploaie și noroi, ducând în mână  sau, când plouă, sub hainele impermeabile de la uleiul din atelier vărsat pe ele, bucata de pâine ce trebuie să le fie de ajuns până la întoarcere.
Pentru a vă face să simțiți mai bine cât de lungă e ziua copiilor în ateliere, voi aminti aici că uzanța și reglementările fixează pentru toate muncile, chiar și pentru deținuți, ziua de prezență de douăsprezece ore, redusă la zece prin timpul de pauză; în timp ce pentru lucrătorii de care ne ocupăm, durata zilei de muncă este de cincisprezece ore la cincisprezece ore și jumătate, din care treisprezece-treisprezece și jumătate de muncă efectivă. Ce diferență!
Dar pentru toți, oboseala rezultă dintr-o staționare mult prea lungă. Rămân între șaisprezece și șaptesprezece ore în picioare, dintre care treisprezece cel puțin într-o încăpere închisă, aproape fără a-și schimba locul sau poziția. Aici nu e vreo muncă, vreo sarcină, ci o tortură; și li se aplică unor copii de șase până la opt ani, prost îmbrăcați, obligați să parcurgă, de la cinci dimineața, o lungă distanță care îi desparte de ateliere, și care îi aduce epuizați, seara, înapoi acasă, de la aceleași ateliere. Cum să reziste acești nefericiți, care abia pot gusta din câteva clipe de somn, la atâta mizerie și oboseală? Un lung supliciu zilnic, ce le ruinează mai ales sănătatea în filaturile de bumbac, și încă și mai mult decât oriunde la Mulhouse și Thann, din cauza condițiilor în care trăiesc”… 

Prin comparație, să vedem acum ce era regulamentul regal privind minele din Franche-Comté, înregistrat la parlamentul de la Dôlela în 15 februarie 1579 :

  • ”Voim și poruncim ca lucrătorii din mine să lucreze opt ore pe zi, în două ture de patru ore „.
  • Dacă lucrarea cere mai mare viteză, se va face de către patru lucrători care vor lucra fiecare șase ore unul după celălalt fără întrerupere. 
  • Fiecare lucrător după ce-și va fi trudit cele șase ore, înmânează uneltele altui lucrător și are astfel optsprezece ore de odihnă din douăzeci și patru.
  • Voim și poruncim ca la sărbătorile de Paște, Crăciun sau Rusalii să nu se lucreze decât jumătate de săptămână, cu excepția băieților care scot apa (notă: pentru a împiedica inundarea galeriilor)”.
  • Minerii și lucrătorii pot alege un teren pentru a-și construi casa și grădina, pe terenurile comune din locul în care lucrează, plătind o chirie anuală, și, prin aceasta, au dreptul la lemnul uscat și la tufele de pe numitele terenuri. (Notă = încălzire gratuită).
  • Minerii au o piață la mine, având dreptul, nepermis străinilor, de a lua alimente de pe piața lor.
  • La piața care se deschide la 10 dimineața, nu se permite ofițerilor, coproprietarilor sau administratorilor să cumpere provizii înainte de a se fi servit lucrătorii „.

La ce a servit Revoluția, dacă nu la privarea poporului de drepturile și cutumele dobândite, pe care secole de regalitate creștină i le-au permis și care au produs minunile ce au făcut Franța?

Îngrozitoarea condiție a lucrătorilor în secolul XIX este fructul, și nu trădarea Revoluției, e realizarea ei. Nici un om de stânga nu a cerut vreodată reconstituirea vechilor corporații, care erau patrimoniul lucrătorului.

S-a remarcat oare faptul că exact în momentul în care lucrătorul era privat de patrimoniul lui profesional, s-a introdus mașina care ar fi putut, dacă ar fi rămas în mâinile sale, să îi ușureze și să îi îmbunătățească soarta?

Căzând în mâinile capitalistului, a cărui rațiune este doar să se îmbogățească, mașina l-a oprimat pe lucrător, a dus la șomaj și a împins salariile în jos, tot mai jos…

În regimul corporativ, patroni și lucrători aveau un scop comun.

Corolarul suprimării acestuia se cheamă luptă de clasă.

Revoluția a fost făcută de dușmanii poporului în general și ai lucrătorilor în particular. Mizeria neagră, ce se va abate asupra populației, își are rădăcina anume aici.

Revoluția franceză a proletarizat o lume protejată, promovată, educată, formată de corporațiile care au fost ținta atacurilor celor mai mincinoase din partea susținătorilor liberalismului:

Corporațiile erau un ascensor social pentru toți: te puteai naște în vreun tufiș și să ajungi meșteșugar, cu condiția de a te plia regulilor edictate de meseriile însele, sub protecția regelui care îi primea pe reprezentanții lor.

Revoluția din octombrie a permis oare muncitorilor să-și recupereze rodul propriei munci?

De fapt, ea a validat lupta de clasă instaurată de facto prin suprimarea corporațiilor, și a făcut să pară că această luptă a existat din toate timpurile.

Or, a pretinde că promovezi muncitorii fără a le oferi ca perspectivă altceva decât uzina și marile sale concentrări de mijloace, înseamnă a oculta total realitatea muncii din IMM-uri, din ateliere, din buticuri, mici întreprinderi la scară umană.

Glorificarea Rusiei sovietice acordă un loc aparte industrializării țării. Se poate pretinde oare că aceasta din urmă a adus cea mai mică bunăstare pentru populațiile care au fost constrânse, în ruinele mediului lor, să se lege de monștrii scuipători și fumegători în care să facă o muncă idioată, repetitivă și epuizantă?

William Manchester, în cartea despre imperiul Krupp, povestește că, cu ocazia unei greve din zona Ruhr, s-a produs un fenomen pe care mai multe generații de germani legați de numitul grup nu l-au cunoscut: cerul albastru. Întreruperea uzinelor permisese, pentru prima dată vreme de decenii, să se elibereze atmosfera de deasupra capului unei populații ce trăia în permanență în griul otrăvitor al fumului de la uzine.

În Rusia, Revoluția a forțat urbanizarea unei populații încă și mai rurale decât cea din Franța lui 89. Între 1926 și 1939 populația urbană a crescut de mai mult de două ori. Între 1928 și 1932 numărul muncitorilor din uzine a crescut de la 3 la 6 milioane. O dezrădăcinare fără precedent, o ruptură brutală față de societatea tradițională care e sufletul popoarelor.

Obsesia anticreștină pare să fi fost la fel de ucigașă în Rusia ca și în Franța. Aici ca și acolo clericii au fost prigoniți, deportați, masacrați.

În ambele cazuri, scopul revendicat era regenerarea unui popor în numele căruia o minoritate străină comitea cele mai grave crime.

Și, față de denunțarea lor, justificarea este mereu aceeași: capitaliștii sunt mai răi decât comuniștii, care la rândul lor sunt mai răi decât capitaliștii.

Or, ambele sisteme sunt două fețele ale aceleiași monede: ale societății fără Dumnezeu și fără o ierarhie socială acceptată, fără un corp intermediar între individul atomizat și statul atotputernic.

Nu vom face să renască sistem al corporațiilor de odinioară, care a dus la înflorirea Evului Mediu și a Vechiului Regim. Și totuși am avea o bună inspirație, dacă l-am studia pentru a înțelege deopotrivă prin ce a fost acesta atât de înfloritor și de ce s-a irosit atâta energie și s-au proferat atâtea minciuni pentru a-l face să dispară până și din memoria noastră.

Paris, noiembrie 2017

[1] Hyppolite Taine, Anarchie, p. 135.

[2] Dr Louis René Villermé (1782-1863): Tableau de l’état physique et moral des ouvriers employés dans les manufactures de coton, de laine et de soie. Texte alese și prezentate de Yves TYL, Paris: Union générale d’Éditions, 1971, 316 pp. Collection : 10-18, n° 582., p. 149.

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,