Pun ruşii mâna pe Europa de est şi centrală? – North stream 2, reconfigurarea Europei şi „gazele” României (2)

10:05, 21 februarie 2019 | Opinii | 624 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Cine pierde

Mulţi analişti şi jurnalişti se grăbesc să plângă „en gros” soarta statelor central şi est-europene, prezentate ca marile perdante în această nouă configuraţie energetică a Europei. Situaţia regiunii este însă mult mai variată, şi pentru unele dintre ele, cum ar fi cele din sud, noile circuite sunt chiar avantajoase.

UCRAINA este cea care pierde cel mai mult şi pierde pe toată linia; adică şi economic, adâncind haosul în care se află, şi geopolitic. Chiar dacă obligaţia Rusiei de a menţine alimentarea prin gazoductele „Drujba” şi „Soiuz”, care trec pe teritoriul ucraineean este menţionată în toate poziţionările vestice, inclusiv ale Germaniei, dincolo de declaraţii nu există nimic: nicio sancţiune, nicio clauză care să penalizeze Rusia. Pierderile Ucrainei sunt tot mai mari, taxele de tranzitare scăzând de la circa 4 miliarde de euro în 2013, la 2 în 2015 şi la în jur de 600 milioane în 2017, iar alimentarea internă din acest gazoduct la zero, statul cumpărând gazele exportate de Rusia în Vest, din Slovacia, Polonia şi Ungaria.

Odată cu finalizarea şi deschiderea NS2, transportul de gaze pe vechiul traseu va scădea rapid până la zero în câţiva ani, Rusia având în acest sens acoperirea vechimii acestor condute (aproape 60 de ani de funcţionare) şi necesităţii reabilitării complete a traseului, cu costuri cât jumătate din NS2. Moscova nu este interesată în această variantă nu numai din cauza stării de beligeranţă, declanşată după lovitura de stat de la Kiev din 2014, ci chiar din cauze comerciale cu vechime, care au dus la reducerea sau închiderea livrării gazelor în trecut în 2005 şi 2009. Motivul: deşi era într-o perioadă de mare prietenie cu Rusia şi primea gaze la un preţ de sub jumătate din cel practicat cu alţi parteneri, Ucraina nu reuşea/nu voia să plătească, acumulând datorii semnificative; în plus sustrăgea din gazele care tranzitau către Vest.

Reabilitarea acestui traseu ar putea demara dacă Ucraina acceptă completa reformare a pieţei de gaze; adică, implementarea celui de-al Treilea Pachet pe Energie al UE, privatizarea Naftogaz şi stabilirea unei autorităţi de reglementare independente, sporirea puterilor de supravegehere şi intervenţie a Comunităţii energiei pe teritoriul Ucrainei. După ce toate acestea ar fi realizate, ar putea fi format un consorţiu internaţional pe baza reţelei ucraineene de transport a gazelor. Această variantă este aproape imposibilă date fiind: intrarea în funcţiune a NS2, investiţiile masive necesare, inclusiv din partea companiiloor vest-europene, care aşteaptă să-şi recupeteze banii investiţi în NS2, parteneriatul funcţional dintre acestea şi Gazprom, volumul scăzut care ar mai trece pe acest gazoduct (Germania şi UE condiţionează cu măcar 15- 20 de mldmc/an), care nu justifică cele 5 miliarde de euro necesare reabilitării, situaţia instabilă a statului ucraineean şi viitorul incert al acestuia, dezinteresesul complet al Moscovei, scăderea importanţei geopolitice a Ucrainei odată cu pornirea NS2 şi dezvoltarea fisurii dintre Europa şi SUA, posibilitatea intrării în comă indusă a NATO, realinierea statelor central şi est-europene conform noii realităţi energetice şi geopolitice.

Trebuie să mai amintim şi de ocolirea Ucrainei pe la sud, pe coridorul Turkstream, care traversează Marea Neagră de la Anapa la Kiyikoi şi va pompa către Turcia circa 31,5 mldmc/an. Dintre aceştia, 16 mldmc/an vor porni din Turcia spre Europa printr-un nou gazoduct. Un ultim element de luat în calcul este acela că nimeni nu poate să fie îndreptăţit să primească taxe de tranzit pentru totdeauna, sau să furnizeze energie cui nu doreşte să o facă, eventual chiar în pierdere.

Situaţia Ucrainei se agravează şi datorită derapajelor ultranaţionaliste, agresiunilor împotriva minorităţilor etnice şi religioase, suprimării drepturilor acestora.

Statele est, sud şi central-europene între pierderi, câştiguri şi meci nul

De taxele de tranzit pentru gazul de pe vechiul traseu au beneficiat Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi chiar România. Pierderea acestora a fost şi motivul pentru care şapte state din regiune au trimis în 2016, către Comisia Europeană, o scrisoare în care îşi arată opoziţia faţă de NS2. O altă îngrijorare a fost cea că fiind la cap de linie, adică alimentate din Germania spre est, ar putea fi mai eficient „presate” de Rusia.

Între timp, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Din Germania, gazele din NS1 se întorc deja spre centrul european prin conducta OPAL, iar cele din NS2 este prevăzut a urma acelaşi traseu pe o nouă conductă EUGAL, ale cărei formalităţi europene sunt încă în clarificare.

Între timp, în peisaj, a apărut, după cum spuneam şi Turkstream, iar reacţia statelor din regiune s-a mai nuanţat trecând de la panică la alinieri oportuniste. Posibilitatea prelungirii acestui gazoduct dinspre Turcia a trezit declaraţii de interes şidus la o reformulare a poziţiei unora dintre statele din sud care pot fi tranzitate şi alimentate. Un exemplu este cel al Greciei, cu relaţii tensionate cu Moscova până de curând, dar foarte interesată de TurkStream. Grecia, Bulgaria, Macedonia, Serbia şi Ungaria vor fi beneficiarele acesteia. Preşedintele Putin şi minstrul rus al energiei au precizat chiar că ramura europeană a Turkstream va ajunge până în Austria. În plus, Bulgaria, care refuza acum câţiva ani South Stream, a cerut reluarea în calcul a acestuia, iar Rusia a răspuns că este posibilă şi construcţia lui.

La nord, Polonia va pierde o parte din banii din tranzit, dar va continua să primească taxe de tranzit şi alimentare cu gaze de la conducta Yamal, care din Rusia trece prin Belarus, Polonia şi ajunge la Frankfurt pe Oder, iar un braţ al ei leagă Minskul de Kaliningrad, prin Lituania. Aceeaşi situaţie pentru Lituania. Evident, acestea vor putea primi şi gaze întoarse de pe NS2, dar au deja în derulare proiecte privind importul de gaze norvegiene pe noi conducte, sau de LNG.

Un punct neclar legat de oprirea gazelor prin Ucraina este cel legat de alimentarea Moldovei şi, mai ales a Transnistriei. Dacă România şi Bulgaria pot fi alimentate de pe TurkStream (România nu şi-a anunţat interesul în acest sens, dar ea mai are şi opţiunea gazelor din Marea Neagră), celelalte două nu vor putea fi alimentate decât prin România, ceea ce ar putea însemna o interesantă carte de jucat pentru aceasta din urmă.

Repoziţionarea tuturor acestor state – mai puţin România – în jurul traseului de nord şi a celui de sud înseamnă, evident, şi o mai atentă formulare a poziţiilor lor faţă de Moscova, căci, în final, gazele le vor fi vândute acestora de Gazprom.

Însă, în ceea ce priveşte temerea amintită la început, privind posibilitatea presiunilor asupra statelor central şi est-europene aflate în continuarea NS2 din Germania, aceasta este o variantă mai mult teoretică: este greu de presupus că Rusia va ajunge vreodată cu ele într-o situaţie asemănătoare Ucrainei, neavând nici frontiere comune şi ţinând cont de atitudinea, în general binevoitoare şi acum, faţă de Moscova a acestora. La fel de evident este că Kremlinul nu are niciun interes de a-şi ostiliza populaţii şi state europene într-o perioadă în care lucrează la consolidarea economică internă şi la redefinirea strategică pe plan internaţional. O astfel de situaţie ar fi folosită rapid de SUA pentru a-şi reafirma statutul de şef autoritar al Europei şi a creşte presiunea asupra Rusiei.

Concluzia pare a fi mai curând că, între veştile bune şi cele rele, statele din regiune vor avea o plajă mai largă de acţiune între SUA, UE şi Rusia, putând să-şi folosească, funcţie de capacitatea şi responsabilitatea liderilor, mai avantajos atuurile situării în această zonă tampon între Vest şi Est. Mai multe despre ecuaţiile care implică şi SUA şi UE în episodul următor.

Va urma.

Paul Ghiţiu

Sursa: https://paulghitiu2009.blogspot.com