Lucien Cerise despre ingineriile sociale și războaiele hibrid

15:30, 27 martie 2018 | Opinii | 1153 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Bunul nostru prieten, Lucien Cerise, este filosof de formație. Ca și toți ceilalți intelectuali de anvergură din străinătate, cu care am legat în ultimii ani raporturi de strânsă cooperare pe plan mediatic, editorial și academic, el se înscrie în curentul de opinie antisistem sau al noii disidențe occidentale. 

Acest nou val de regândire a paradigmei de dezvoltate a lumii s-a conturat la scurt timp după prăbușirea URSS și afirmarea din ce în ce mai agresivă a globalismului cu toate fațetele acestuia, colonialism economic, politic, militar, cultural, civilizațional, utilizarea de noi tehnologii sociale pentru menținerea controlului asupra mulțimilor, ofensiva creștinofobiei în Occidentul devenit global, războaie de agresiune  în căutarea petrolului, dar cu pretexte „onorabile” de apărare a drepturilor omului etc. Iar în ultimii ani, odată cu intensificarea atacurilor globaliștilor contra Rusiei în scopul neadmiterii recreării unității continentale (Axa Paris-Berlin-Moscova), care ar fi în avantajul fiecărei țări de pe continent, dar în dezavantajul celor care încă mai ocupă partea occidentală a Europei și noii sateliți formați din țările ex-comuniste înglobate în cele două structuri ale imperiului american muribund, NATO și UE, forța și numărul noilor disidenți au crescut considerabil, având o tot mai puternică relevanță electorală.

Menționăm că la ora actuală Universitatea Populară se ocupă de traducerea a două cărți semnate de Lucien Cerise, și anume ”Neuro-pirații. Reflecții pe marginea ingineriilor sociale” și ”Revenirea pe Maidan. Războiul hibrid al NATO”. Invităm cunoscătorii limbii franceze să nu ezite să comande cele două cărți, ca, de altfel, și prima lucrare, apărută anonim la editura ”Max Milo”, cu titlul ”Gouverner par le chaos”.

Opinia publică (sau, mai exact, cei care nu și-au pierdut capacitatea de a citi texte mai lungi decât o postare de Facebook, din Republica Moldova și din România) are nevoie de asemenea lecturi. Asta pentru a evita postura dezonorantă de masă imbecilizată sau de ”idioți utili” în jocurile sforarilor din umbră. Știm că rămân din ce în ce mai puțini oameni cu discernământ capabili de o analiză critică a realității. Pentru ei facem acest efort. Știm că se merită. Ei sunt cei care formează sau, cel puțin, au șansa să formeze elita națională.

Acest articol a apărut inițial pe portalul nostru în franceză http://flux.md/stiri/de-jeanne-darc-a-lukraine-tous-metis. Mulțumim traducătoarei pentru efortul făcut, mai ales că acesta este unul dezinteresat, fără nicio motivație pecuniară, ci izvorât doar din dorința de a ajuta și pe alții să înțeleagă ceva mai mult citind astfel de articole.

Iurie Roșca

 

De la Ioana d’Arc până la Ucraina: toți metiși!

 

În fiecare an, Comitetul de Organizare al Festivalului Ioana d’Arc din Orleans organizează un ”casting” pentru a selecta domnișoara care o va întruchipa pe Ioana d’Arc în timpul ceremoniilor din 8 mai.

În 2018, a fost aleasă Mathilde Edey Gamassou, în vârsta de 17 ani. O catolică practicantă, această tânără are de asemenea o apartenență rasială mixtă: tatăl ei este original din Benin, din Africa de Vest, iar mama ei este de origine poloneză. Această alegere a unei persoane care are 50% din strămoșii săi din Africa întunecată a stârnit reacții alarmate de la organizațiile și persoanele îngrijorate de dimensiunea etnică a simbolurilor din istoria Franței. De fapt, dacă istoria Franței – și, prin urmare, identitatea ei – s-au răspândit dincolo de Europa și dacă există în prezent francezi de rasă mixtă sau de origine africană, trebuie să recunoaștem un fapt brut: pe vremea Ioanei d’Arc nu existau francezi negri sau francezi de metiși (și asta încă pentru mult timp). Din punct de vedere semantic, abordarea identității etnice necesită un acord între semnificantul, fata care trebuie s-o întruchipeze Ioana d’Arc, semnificația care este sensul ce urmează să fie adoptat pentru a proteja Franța împotriva amenințărilor străine; și referința, Ioana d’Arc istorică, cea care n-a fost o metisă afro-europeană. Această cerere de coerență între cele trei părți ale semnificației limbajului este legitimă, ea corespunde unei cereri de coerență în narațiunea care definește semnificația lucrurilor.

Acum, să ne distanțăm de la știrile fierbinți. Începând cu anii 1970, cercetătorii au analizat apariția postmodernității. Despre ce este vorba? Într-o propoziție: atunci când copia înlocuiește originalul. Acesta este universul al simulacrelor teoretizate de către Jean Baudrillard. O traducere a acestei postmodernități ar putea fi actuala înlocuire demografică a europenilor de către post-europeni, simulând lipsa schimbărilor. Jean Baudrillard a descris acest mecanism de înlocuire a originalului cu o copie în termenii unui fenomen de spargere a semnului. Unitatea semnificantului, semnificatului și a referentului a început să se rupă în Occident de la începutul secolului al XX-lea. Măcelăria Primului Război Mondial și distrugerile sale inutile vor lansa un val de nihilism în opinia publică, care se va cristaliza în dadaism și suprarealism. Lucrarea cea mai emblematică a acestei dislocări a semnului, și deci a semnificației, rămâne faimoasa pictura a lui René Magritte, ”Aceasta nu este o lulea”, care reprezintă o lulea. Contradicția evidentă dintre semnificant și referent produce un semnificat codificat și plin de umor. Atâta timp cât unul din ei rămâne în domeniul artistic, aceste exerciții de deconstrucție a sensului sunt stimulative, dar devin patologice când pretind că guvernează viața de zi cu zi. Ironizând pe seama ideologiei de gen, numărul 145 al revistei Éléments a afișat pe copertă o fotografie a lui Brigitte Bardot în debutul său, perioada ”Și Dumnezeu a creat femeia” (1956), și a adăugat titlul ”Aceasta nu este o femeie” . Această spargere a semnului, foarte contemporană, este un preludiu la spargerea sensului vieții și, prin urmare, la descompunerea psihicului. Referentul, obiectul real, trece în fundal, chiar este uitat și înlocuit cu un semnificant (reprezentant) al cărui înțeles (semnificat) a fost refăcut. Exemplu: în unele filme americane, un personaj istoric de tip etnic european (referent) este jucat de un actor de tip etnic african (semnificant) pentru a transmite o viziune asupra lumii post-rasiale (semnificație refăcută).

Ar fi absurd să îi atribuim lui Mathilde Edey Gamassou, ca individ, o intenție de a participa la acest înlocuitor etnic pe furiș. Insultele adresate ei sunt greșite și irelevante. Pe de altă parte, pe bună dreptate, postmodernitatea este vulnerabilă în fața criticilor din partea susținătorilor unei viziuni rasiale a politicii, reprezentate la ora actuală în principal de mișcarea neo-păgână. Aici este necesară capacitatea examinării raționale a acestor critici, adică fără prejudecăți, deoarece nevoia unei unități organice în viață este naturală, dar fără fascinație excesivă, deoarece aceasta poate duce la orbire. De fapt, neo-păgânismul nu scapă nici el de postmodernitatea și subversiunea sensului cuvintelor.

Postmodernitatea este pe deplin realizată atunci când semnificantul nu mai are nicio legătură cu un obiect real. Semnul este dislocat, narațiunea este dislocată, sensul vieții este dislocat. Nebunia se confruntă cu corpul social: putem spune un lucru și face opusul în același timp. De exemplu, în Ucraina, naționaliști etnici albi anti-liberali și neo-păgâni, adică ceea ce se numește în mod obișnuit neo-naziștii, sunt sponsorizați de către oligarhi evrei, liberalii financiari și fac revoluția pentru a adera la Uniunea Europeană și la NATO, organizații care promovează imigrația non-europeană și amestecul raselor. În acest caz, spargerea semnului este completă, rezultând într-un colaps al sensului cuvintelor și al acțiunii, o disonanță cognitivă permanentă, confuzie mentală, incoerență, lipsă de rațiune, lipsă de logică, nihilismul și rezultatul concret: ne petrecem timpul spunând ceva și făcând contrariul, ceea ce generează un salt înainte în virtual pentru a scăpa de propriile noastre contradicții pentru ca să nu trebuiască niciodată să ni le asumăm în mod clar. Prin inversarea sensului cuvintelor, ”naționaliștii” ucraineni pot avansa fluxurile migratorii în țara lor în numele supremației rasei albe.

Fluxurile de migrație sunt de două feluri: intrările și ieșirile. Pentru ca Ucraina să primească fluxurile de intrare, este necesară nu doar construcția unei infrastructuri logistice adecvate, dar și consimțământul populației locale. Un studiu de caz ne este furnizat prin construcția în regiunea Kievului a unui centru de migranți din Orientul Mijlociu, în Iahotin. De fapt, după EuroMaidan, Ucraina se integrează în Uniunea Europeană. Trebuie îndeplinite condiții, inclusiv acceptarea cotelor de migranți. Aceștia trebuie să fie adăpostiți undeva. Autoritățile ucrainene, care sunt rezultatul revoluției, urmează cu scrupulozitate ordinele Bruxellesului, ele fiind aduse la putere pentru a urma ordinele acestuia, ceea ce provoacă reacții în rândul populației: „Organizațiile locale și naționaliste se opun cu fermitate deschiderii centrului de migranți din Orientul Mijlociu. Autoritățile declară că construcția taberelor este o obligație care trebuie îndeplinită de Ucraina pentru ca Uniunea Europeană să îi acorde un regim fără vize cu Europa”[i].

„Naționaliștii“ ucraineni, după ce și-au riscat viața lor prin realizarea unei lovituri de stat pentru a intra în UE, acum se opun consecințelor directe a ceea ce au făcut în 2014. Dar e prea târziu: procesul este ireversibil și va duce la inundații migratoare ale Ucrainei produse de non-europeni. Mai mult, acești ”naționaliști”, care erau în plină forță în timpul revoluției, sunt astăzi perfect domesticiți și inofensivi și se mulțumesc cu aruncarea de ouă în reprezentanții puterii. Faimosul portal mass-media pro-Maidan de stânga Hromadske a realizat un reportaj despre prietenii săi din dreapta, integrați într-un dispozitiv globalist care-i depășește complet: „O mulțime de dreapta a atacat cu ouă oficialii ucraineni și străini care încearcă să deschidă un centru de refugiații din preajma Kievului. Ofițerii Serviciului Național de Migrație din Ucraina, oficialii ONU și activiștii pentru drepturile omului s-au ciocnit cu o mulțime furioasă, susținută de grupuri de extrema dreaptă în piața centrală a micului oraș Iahotin. Aceasta a fost a doua întâlnire de acest gen cu o încercare de a minimiza preocupările autorităților locale și ale cetățenilor cu privire la un centru de refugiați nou deschis. Activiștii de dreapta de la Kiev au făcut imposibilă stabilirea unui dialog cu comunitatea. 110 de persoane de naționalități diferite vor fi cazate în centrul de refugiați Iahotin. Majoritatea persoanelor care doresc să emigreze în Ucraina provin din Palestina, Pakistan, Afganistan, Somalia și Rusia. După prima întâlnire din februarie, un grup de localnici a decis să înceapă să strângă semnături împotriva ”celor 200 de refugiați de război sirieni”[ii].

În total, 250 de persoane de origine non-europeană urmează să fie amplasate în acest centru. Și acesta este doar începutul. Slăbiciunea reacției  ”naționaliștilor” ucraineni demonstrează faptul că reeducarea ucrainenilor în favoarea multiculturalismului este eficientă. Mai multe organizații supranaționale își unesc forțele în acest scop, cum ar fi instituțiile europene din Bruxelles și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR): „Ucraina a sărbătorit, de asemenea, Ziua Mondială a Refugiatului. Țara a devenit o a doua patrie pentru aproape 9.000 de refugiați sau solicitanți de azil, potrivit UNHCR. Cei mai mulți provin din Afganistan, din Orientul Mijlociu sau din Africa. La Kiev, o operațiune de caritate a avut loc în această sâmbătă pentru a sensibiliza opinia publică cu privire la dificultățile întâmpinate”[iii].

În timpul evenimentelor din Maidan în iarna 2013-2014, președinte Comitetului Economic și Social European (CESE), Henri Malosse, a sosit la Kiev pentru a se întâlni cu liderul naționalist Oleg Tiagnybok, din partidul Svoboda, și pentru a rosti un discurs de la tribună, pledând pentru integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană. Câteva luni mai târziu, același Henri Malosse a pronunțat discursul de deschidere la conferința internațională intitulată „O politică cuprinzătoare și comună în domeniul migrației în Europa: provocări pentru cooperarea cu țările terțe”, care a avut loc la Atena, la 30 iunie 2014: ”Trebuie să ne schimbăm percepția asupra migrației în Europa, care ar trebui văzută ca o oportunitate, și nu ca o simplă provocare. (…) Având în vedere căderi demografice și în conformitate cu valorile noastre, UE ar trebui să abordeze această problemă cu un anumit bun simț, o oarecare umanitate și o abordare comună a UE – cu granițe deschise, pentru că nu există altă opțiune.”[iv]

La rândul său, Consiliul Europei elaborează un program de adaptare a ucrainenilor la frontierele deschise, intitulată ”Ziua toleranței în orașele interculturale din Ucraina”[v]. Cuvântul-cheie în țesătura consimțământului pentru imigrație și cosmopolitism este ”toleranța”: este vorba despre convingerea popoarelor europene să devină mai tolerante față de înlocuirea lor de către cei care nu sunt europeni. Afluxul prea mic de imigranți în Ucraina de la izbucnirea războiului civil în 2014 este, de asemenea, considerat o problemă ce ar urma să fie rezolvată, de aici și inițiativele susținute de guvernul german, mereu preocupat de dezvoltarea multiculturalismului acasă și peste tot unde este posibil: ”Cu sprijinul Ambasadei Republicii Federale Germania, Ucraina implementează un proiect social destinat să promoveze o atitudine prietenoasă față de refugiații din Ucraina și transformarea Ucrainei într-un un loc mai tolerant pentru refugiați și solicitanții de azil. (…) Potrivit expertului din direcția consulară a Ambasadei Germaniei, Dorothea Metschkowski, Germania a primit în ultimii ani peste un milion de refugiați, deci nu este corect să comparăm această experiență cu cea a Ucrainei, care a primit aproximativ 3000 de refugiați. La rândul său, președintele Serviciului de Stat pentru Migrație, Serhiy Gunko, a declarat că 491 de străini din Afganistan, Siria, Rusia, Somalia și Irak au apelat la acest Serviciul de la începutul anului”[vi].

Germania și-a asumat cea mai mare povară în chestiunea imigranților ilegali în ultimii ani, iar acum urmărește să răspândească această masa peste tot. Un portal de știri german a raportat că 20.000 de refugiați au fost prevăzuți pentru Ucraina în 2018, fără ca această cifră exactă să poată fi confirmată oficial: ”Ministerele de Externe de la Berlin și Kiev au aprobat deja programul de acțiune. Astfel, în Ucraina a început campania pentru formarea unei atitudini prietenoase față de refugiați, finanțată de Ministerul Federal al Finanțelor, al cărei principal obiectiv este transformarea Ucrainei într-o zonă ”mai tolerantă pentru refugiați și solicitanți de azil”. Declarația aparține dnei Dorothea Metschkowski, expertul direcției juridice și consulare a ambasadei germane de la Kiev, și a fost făcută la masa rotundă ”Refugiații în Ucraina. Deconstrucția miturilor.”[vii]

La rândul său, ministrul de externe al Ucrainei, Pavlo Klimkin, s-a angajat să dezvolte o politică de primire a migranților non-europeni pentru a se apropia de Uniunea Europeană și, între altele, să încerce să-și facă țara aflată în război mai atrăgătoare pentru refugiații de război sirieni: ”Klimkin și Ucraina se alătură Germaniei în dezbaterea asupra crizei emigranților. (…) Ministrul ucrainean de Externe, Pavlo Klimkin, a declarat luni (07 septembrie) că țara sa ar accepta refugiați din Orientul Mijlociu dacă ea va deveni membră a UE în viitor. (…) ”Până în prezent, refugiații sirieni sau alții n-au sosit în masă în Ucraina. Ei înțeleg că ne luptăm împotriva agresiunii rusești. Dar această chestiune poate figura pe ordinea de zi în curând. Atunci când Ucraina va deveni membru al Uniunii Europene, ea va trebui să-și exprime solidaritatea cu privire la problema refugiaților, dacă este cazul. Nu acum, ci în viitor.””[viii]

În afară de fluxurile de migranți care intră, există și fluxuri de ieșire, iar în Ucraina acestea sunt și mai îngrijorătoare. Potrivit cifrelor lui Iulia Timoșenko, 8 milioane de ucraineni au părăsit Ucraina după EuroMaidan și lansarea războiului în 2014, dintre care 4,4 milioane pentru a se refugia în Rusia: ”Astăzi, mai mult de opt milioane de ucraineni au părăsit Ucraina și trăiesc în alte țări. Opt milioane de ucraineni au plecat în căutarea unei ”situații stabile”, unei ”creșteri economice” și unei ”vieți noi”. Întrebarea este: cine a plecat? Cercetările arată că persoanele în vârstă de aproximativ 32 de ani au părăsit Ucraina. Cel mai important lucru: oameni educați, intelectuali, care se îndreaptă spre locuri de muncă intelectuale, decente și cu un nivel ridicat de calificare dincolo de granițele Ucrainei. De exemplu, în Rusia, 4,4 milioane de persoane; 1,2 milioane în Canada; 1,2 milioane în Polonia. Aproape un milion în Statele Unite, jumătate de milion în Brazilia. Italia, 250.000; Germania, 230 000. Iată răspunsul la întrebarea despre modul în care trăim în țara noastră.”[ix]

După revoluția și războiul civil care a urmat, Ucraina a fost lovită de o adevărată hemoragie demografică. Slobodan Despot a comentat acest „exod al creierelor“, cu un dram de umor: „În conformitate cu ilustra Iulia Timoșenko, acum șef al partidului “Patria“, aproximativ opt milioane de oameni au părăsit Ucraina de la revoluția din Maidan , de la începutul anului 2014. Și unde au plecat toți acești ucraineni? Cel mai des (55% dintre cazuri), au plecat pentru a se arunca în brațele ”agresorului” lor – sau cel puțin desemnat ca atare de către autoritățile lor și aliații lor occidentali. 4,4 milioane au găsit într-adevăr refugiu în Rusia, față de 1,2 milioane în Polonia și Canada, 1 milion în SUA etc. ”Cercetările arată că vârsta medie a expatriaților este de aproximativ 32 de ani. Ei sunt, în cea mai mare parte, oameni educați, intelectuali”. Ciudat este, în același timp, că cea mai educată și cea mai capabilă pătură a populației ucrainene merge direct în gura ursului rusesc. Sunt acești ”intelectuali” complet stupizi sau ar exista o lacună în toată povestea asta?”[x]

Analistul politic ucrainean Taras Berezovets, un specialist în războiul hibrid și tehnologiile politice, face o sinteză a declarațiilor lui Klimkin și Timoșenko (consilierul cărora a fost între 2006 și 2010). Bazat pe o cifră de 12 milioane de ucraineni în străinătate, dintre care, potrivit acestuia, aproximativ 3,5 milioane în Rusia, el pledează pentru un apel la imigranții din Asia de Sud-Est sau din CSI (Comunitatea statelor independente), entitate de cooperare internațională care acoperă aproximativ întreaga fostă Uniune Sovietică: „Una dintre cele mai importante probleme ale Ucrainei, care, în viitorul apropiat va deveni problema numărul 1, este depopularea. Cu alte cuvinte, plecarea masivă a ucrainenilor pentru a lucra în alte țări. În acest weekend am avut ocazia să vorbesc cu unul dintre miniștrii ucraineni. Cifrele noastre coincid în linii generale. În Rusia se află între 3 și 3,5 milioane de ucraineni. În Europa, potrivit datelor sale, mai mult de 3,5 milioane de persoane. Potrivit datelor mele, peste 7 milioane de cetățeni lucrează în țările UE. Dacă adăugăm Statele Unite și Asia, vom primi cu aproximativ 2 milioane de cetățeni mai mult. Un total de aproximativ 12 milioane de ucraineni lucrează în străinătate. Ultimul recensământ din Ucraina a fost realizat în timpul lui Leonid Kuchma în 2001 (!). (…) Problema va fi rezolvată cel mai probabil prin metode nepopulare. Importul de muncitori din CSI și Asia de Sud-Est.”[xi]

Declarația lui Taras Berezovets a făcut să se verse multă cerneală în Ucraina, având în vedere rădăcinile personajului, expert în „relații publice“, influență mediatică, ceea ce sugerează că cuvintele sale sunt ceea ce se numește o „minge de test” pentru a pregăti opinia publică în pași și trepte mici (tehnica ferestrei Overtone): “Depopularea în Ucraina independentă a ajuns la o scară fără precedent în ultimii ani. Nu mai putem închide ochii. Recent, Taras Berezovets, un strateg politic ucrainean proeminent, strâns legat de administrația prezidențială, a postat un mesaj pe Facebook spunând deschis că „depopularea este problema numărul 1 pentru Ucraina“. Berezovets crede că țara sa va rezolva problema prin „atragerea forței de muncă din CSI și Asia de Sud-Est.“”[xii]

Cei mai mulți comentatori ucraineni reușesc să decodeze micul truc și nu își fac iluzii cu privire la ceea ce așteaptă țara lor: „Concluzia este scurtă și fără echivoc: Berezovets nu vorbește despre restaurarea populației în general și a forței de muncă în special, dar despre unele dintre obligațiile Ucrainei față de Uniunea Europeană de a primi binecunoscuții refugiați pe teritoriul său. În mod evident, aceștia nu vor munci, ci UE va plăti pentru ei. Acest lucru este puțin probabil, însă într-un context de reforme de succes, aceasta este și o sursă de refinanțare a bugetului. Apropo, numărul de arabi din Kiev după semnarea Acordului de asociere [cu UE] (și chiar înainte de eliminarea vizelor) a crescut considerabil. Coincidență? Este un lucru oricum dubios”.[xiii]

Evident, este dificil de obținut cifre exacte atât privind imigrația, cât și emigrarea, în Ucraina, o mare parte din aceste fluxuri fiind formată din imigranți clandestini, deci într-o situație de ilegalitate, prin urmare, prin definiție, neraportată autorităților. În martie 2018, Olga Balakireva, Președintele consiliului de administrație al Institutului ucrainean de cercetări sociale ”Alexandr Yaremenko” (Украинский институт социальных исследований имени Яременко), făcea diverse observații în conferință de presă: „Nivelul de 6-8 milioane de ucraineni care se află acum în afara țării se bazează în principal pe datele unor sondaje sociologice empirice cu referire la munca în Rusia, Polonia, etc. Aceste cifre se bazează, de asemenea, pe informații despre plecarea oficială a cetățenilor ucraineni. În același timp, sociologul subliniază faptul că aceste cifre sunt estimări, deoarece toate călătoriile în străinătate ale ucrainenilor astăzi nu mai necesită să fie legalizate, prin urmare nefiind reflectate în statisticile oficiale. O proporție foarte mare de ucraineni care caută un loc de muncă în Europa de Est și de Sud, în Rusia, în Statele Unite etc. sunt ilegali. Iar autoritățile nu sunt deloc interesate să îi integreze în statisticile oficiale. În același timp, fluxul cel mai masiv de imigranți ilegali continuă să meargă spre Rusia, dar printre sociologi și politicieni nu se obișnuiește să se vorbească despre acesta și să se raporteze astfel de date.”[xiv]

Începând cu 2018, Institutul ucrainean de Demografie a anunțat pronosticuri înfricoșătoare, precum că populația ucraineană va scădea până la 32 de milioane în 2050, în timp ce aceasta a atins punctul culminant de 52 de milioane la începutul anilor ’90, imediat după destrămarea URSS: „Institutul ucrainean de Demografie al Academiei de Științe avertizează că, până în 2050 populația Ucrainei ar putea ajunge la 32 de milioane (față de 52 pe care le avea țara la începutul anilor 1990). Niciuna dintre țările europene nu dispare la această rată. Și, din moment ce Ucraina îmbătrânește rapid, situația după 2050 ar putea fi chiar mai tristă. Pentru că în acel moment, numărul de persoane de peste 60 de ani va crește de 1,5 ori.”[xv]

Cifrele ce arată depopulare ale Ucrainei de la independența din 1991 sunt amețitoare. Ele prezintă trăsăturile unui genocid, care s-a accelerat și mai mult de la revoluția din Maidan în 2014. De fapt, „naționaliștii“ ucraineni sunt pe cale să-și golească țara de populația sa albă pentru a o pregăti să găzduiască în masă non-albi, aplicând în așa fel directivele de la Bruxelles, de se mai țin doar pe resursele demografice din timpurile fostei URSS. Epocă paradoxală, atunci când oamenii se auto-intitulează „naționaliști etnici“ sau „naționaliști europeni“ și luptă din toate puterile împotriva substratului etnic alb al europenilor, sprijinind UE și NATO, și asta fără a putea evada din destinul  Eurasiatic al Ucrainei. Morala postmodernă și dadaistă a istoriei: supremația albilor conduce la genocidul acestora.

În concluzie, îi dorim succese lui Mathilde Edey Gamassou în asumarea sarcinii sale într-un mediu intelectual în care totul este falsificat. Și multă baftă ”naționaliștilor” ucraineni, care vor avea nevoie de aceasta în efortul de a restabili sensul cuvintelor în țara lor și de a inversa mecanismul de metisaj etnică și culturală pe care l-au lansat ei înșiși în 2014.

Traducere din franceză de Maria Păduraru

Note


(i) « Syrians near Kiev. Ukrainians against migrants », Ukrop News 24, 01/03/16.

(ii) « Battle Of Yahotyn Right Wing Activists Against Refugees » (vidéo), Hromadske, 23/03/16.

(iii) « L’Ukraine face à l’accueil des migrants et de ses déplacés internes » (vidéo), Euronews, 20/06/15.

(iv) « „Une politique migratoire globale et commune en Europe: quels défis pour la coopération avec les pays tiers?” – discours à Athènes », Comité économique et social européen, 30/06/14.

(v)  « Intercultural Cities Newsroom. The Day of Tolerance in Ukrainian ICC cities », Council of Europe – Intercultural Cities Program, 16/11/17.

(vi) « В Україні запускають соцпроект про толерантність до біженців » (vidéo), Ukrinform, 29/09/17 (« L’Ukraine lance un projet social sur la tolérance pour les réfugiés »).

(vii) « Ukraine nimmt Flüchtlinge aus Deutschland auf », Kraichgau News, 01/11/17 (« L’Ukraine enregistre les réfugiés de l’Allemagne »).

([viii]) « EU-Ukraine Refugee Crisis: Ukraine’s Klimkin sides with Germany in migrant crisis debate » (vidéo), Ukraine Today, 07/09/15.

[ix] « More Ukrainians fled to work in the „aggressor country” than to all other countries combined » (entre 28:50 et 30:00 de la vidéo), Stalker Zone, 03/12/17

[x] « UKRAINE | Émigration massive… chez l’ennemi », Antipresse, 08/12/17.

[xi] « Taras Berezovets », Facebook, 22/10/17.

[xii]  « Major problem and big secret: How many people are still in Ukraine? », EurAsia Daily, 25/10/17.

[xiii] « O миграционнoй политикe Березовца », РИА Новости Украина, 25/10/17 (« Sur la politique migratoire de Berezovets »).

[xiv] « Социолог Балакирева: Восемь миллионов украинцев покинули страну после Майдана », ФАН, 06/03/18 (« La sociologue Balakireva : Huit millions d’Ukrainiens ont quitté le pays après le Maidan »).

[xv] « Will emigration undermine Ukraine? », 112 Ukraine, 06/02/18.

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,