LIMITELE PROGRESULUI – O LUME NOUĂ CARE ÎNCEPE UNDE SE TERMINĂ VIAȚA

10:33, 23 noiembrie 2021 | Opinii | 355 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Standardele de viață actuale sunt etichetate în mod automat ca reprezentând vârful progresului în evoluția omenirii. În ce mă privește, la fel cum am pus la îndoială de atâtea ori formulări precum „țările civilizate”, și în evaluarea noțiunii de progres analizez lucrurile pornind de la repere ușor diferite.

Probabil prima observație obligatorie în context este aceea că se face în mod gratuit confuzie între progres și dezvoltare. Ceea ce vedem noi în momentul de față este 100% dezvoltare, și încă una scăpată de sub control. Este o dezvoltare a complexității, prost administrată, prost înțeleasă și prost folosită în consecință, generată din capul locului în scopuri greșite, dincolo de amestecul de bune intenții și cinism.

Ar fi de discutat pe trei direcții largi despre limitele până la care se întinde și ce anume începe acolo unde se termină progresul:

1. LIMITELE PROGRESULUI ÎN RAPORT CU NATURA

Dezvoltarea tehnologică s-a desfășurat în perimetrul definiției progresului atâta timp cât a imitat natura – din momentul în care a prins curaj, încercând să „îmbunătățească” natura, au început și catastrofele. Putem deduce așadar că natura însăși este limita progresului, ceea ce nici nu vine ca o surpriză, natura fiind sistemul perfect, cu vârful performanței atins la nivelul naturii umane. Când omul încearcă să șurubărească la echilibrele naturale, chixul este asigurat, iar când tentativele vizează însăși natura umană, se lasă cu monstruozități în toată regula. Dacă pornești de la perfecțiune, toate modificările pe care le operezi nimeresc pe panta din dreapta cum te uiți la curba lui Gauss.

2. LIMITA DINTRE AUTONOMIE ȘI DEPENDENȚĂ

Atât din punct de vedere tehnologic, cât și ca model social, dezvoltarea complexității rămâne în limitele definiției progresului numai în măsura în care sporește autonomia individuală și a comunității din care individul face parte. Acolo unde se instalează dependența avem din nou de a face cu o degradare a echilibrului natural care facilitează performanța SUSTENABILĂ. Dacă fără o anumită ustensilă modernă nu mai poți funcționa, înseamnă că ți-ai produs o vulnerabilitate, nu un avantaj strategic. În același timp, dacă facilitățile moderne îți oferă o formă de independență care îți permite să absentezi în practică din comunitatea din care teoretic faci parte, este din nou o problemă – corelat cu afirmația precedentă, putem deduce că interdependența membrilor comunității, care dă în mod normal coeziunea socială, recunoscând funcția individului în societate, este înlocuită cu depedența obiectuală, cu disocierea membrilor comunității unii de alții, având drept corespondent în biologie formațiunile tumorale, rezultate prin proliferare și nu prin structurare, adică exact ceea ce se vede amplificat în cazul aglomerărilor urbane. Această dezorganizare dată de lipsa legăturilor tradiționale între indivizi ne trimite direct la capitolul următor.

3. LIMITA DINTRE PROGRES ȘI DEZUMANIZARE

Atunci când dezvoltarea complexității forțează sensul conceptului de administrare până la incompatibilizarea lui cu noțiunea de armonizare, răspunsul vine sub forma industrializării relațiilor interumane, care mai departe atrage după sine valorificarea lor în termeni comerciali. Din acest punct discutăm deja despre înlocuirea empatiei ca mecanism de relaționare cu analiza eficienței și rentabilității. Mai departe, aglomerația produce un gen de redundanță care transformă indivizii în piese de schimb, ca atare urbanul mare, considerat a fi apogeul standardelor de civilizație, este mai mult decât orice platforma perfectă pentru dezumanizare, începând cu depersonalizarea.

Această extremă a dezvoltării vine la pachet cu excesul de reglementare, care forțează mai departe excesul de specializare, cu pierderea perspectivei de ansamblu, aspecte despre care am mai vorbit de curând.
Eficientizarea activității (în fapt, a însăși existenței) individului implică un grad de ocupare a timpului cât mai ridicat, până la anihilarea vieții private. În acest fel, individul este nevoit să practice un fel de „externalizare a serviciilor” în privința celor mai importante aspecte din viața familiei, cu extrema lipsei timpului pentru creșterea propriilor copii, plasați în „after school” și ridicați la ora închiderii. Despre viața de cuplu, numai de bine, cu efect direct asupra sensului noțiunii de familie.

Latura cu adevărat patologică este în plină pregătire, vizând intervenția asupra integrității corporale a individului și chiar controlul proceselor neurologice, aspecte care nu necesită argumente suplimentare pentru justificarea încadrării la dezumanizare în cel mai tehnic sens al cuvântului.

Adunând acum toate cele 3 aspecte care definesc de unde până unde ține progresul și unde începe autofagia socială, putem trage concluzia că omenirea se află în acest moment în situația unei complexități disfuncționale, lipsită de structură și în totală opoziție cu natura umană, această lipsă de ergonomie socială fiind și cauza nevoii de control excesiv.

Un sistem care are nevoie de tot mai mult control, tot mai brutal, nu poate fi un sistem aflat pe vârful progresului, este un sistem care și-a pierdut funcția de autoreglare, un sistem incapabil de a-și genera și regenera homeostaza – această funcție de autoreglare se numește morală (cu toate implicațiile ei fine) și reprezintă sursa autocenzurii care face inutilă cenzura, adaugând dimensiunea responsabilă libertății.

Așa se explică de ce progresismul sălbatic cu care ne confruntăm acum este indisolubil legat de ideea de dictatură, propunând un model de societate nesustenabil moral și incompatibil cu omul, pe care îl transformă într-un obiect de inventar prin înlocuirea noțiunii de viață cu aceea de durată de viață.

Acesta este și motivul pentru care dictatura în care ne adâncim accelerat trebuie respinsă organic și cu orice preț – și nu folosesc din rațiuni estetice formularea „cu orice preț”. Suntem foarte aproape de luna decembrie, când din nou se deschide discuția despre evenimentele din ’89 și inevitabil iar se analizează dacă nu puteam face trecerea spre democrație (acceptați termenul de dragul simplificării textului) fără sânge și fără pierderi de vieți – esențial acum nu este dacă era nevoie sau nu de morți, esențial e că niște tineri au considerat că merită.

DE ANCA RADU