Adrian Severin: Globalizarea PSD înseamnă destabilizarea României  

10:28, 7 iunie 2019 | Opinii | 486 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

ÎNFRÂNGEREA PSD ÎNTRE REALITATE ȘI MIT

Înfrângerea PSD în alegerile europarlamentare din mai (dar şi la referendumul urii, pe care nu a ştiut să îl contracareze) riscă să devină una strategică dacă, sub efectul panicii, liderii săi nu înţeleg că nu au suferit decât un accident tactic.

În realitate nu este vorba despre o înfrângere veritabilă. Numărul de voturi obţinut de principalul partid de guvernământ în valoare absolută este aproximativ egal cu celfurnizat de electoratul său captiv (fidel) din totdeauna. Ţinând seama că din 1990 încoace o parte a votanţilor săi tradiţionali a dispărut din motive biologice, rezultatul este chiar miraculos. Aceasta cu atât mai mult cu cât inclusiv „trădarea acoperiţilor” pontişti și sabotajul familiei Firea-Pandele la nivelul celui mai mare bazin electoral al țării, Bucureștiul, au mai deturnat voturi spre profitul altora. Dacă şi acelea ar fi trecute în contul social-democraţilor naţionali (unele chiar erau acolo înainte de a fi „redistribuite” altor partide) s-ar ajunge la aproximativ 30%, ceea cearată că erodarea susţinerii populare ca efect al guvernării a tins spre zero.

Atunci când PSD a obţinut mai mult de 30-35% din sufragii a fost datorită votului negativ, care urmărea sancționarea concurenților săi, dar care, de astă dată, s-a mobilizat împotriva sa. Oricâte greşeli va fi făcut acest partid la guvernare, nu se poate ignora că o atare mobilizare a fost şi rezultatul campaniei intense de dezinformare şi demonizare a liderilor săi. În special a lui Liviu Dragnea. Chiar și aşa, scoaterea masivă la vot, uneori prin mijloace neortodoxe, a unor alegători anti PSD sau obligaţi să voteze împotriva PSD (este vorba în special de salariaţii multinaţionalelor îngrijorate de legile anticorporatiste adoptate de Guvern), a ridicat cu mult mai mult procentul de participare decât a putut coborî ponderea acestui partid în totalul voturilor. Nu au putut aduna la vot globaliştii cât au putut aduna din voturi suveraniştii.Unde este tragedia?

Fără îndoială, o mare parte a celor care ar fi votat PSD a rămas acasă. De ce? Nu direct din cauza PSD, ci a „statului paralel”.

După ce Liviu Dragnea și un număr impresionant de primari pesediști au fost hărțuiți de DNA, iar unii chiar condamnați la închisoare, pentru crima de a fi îndemnat cetățenii să iasă la vot (ceea ce se întâmplă fără probleme în toate țările UE și NATO), cine din tabăra pesedistă să mai aibă chef de a pune umărul ca să împingă alegătorii spre urne? Ceilalți, în schimb, au făcut-o fără grijă. Iată efectele justiției selective.

Dar și simplii cetățeni au fost puși să jure pe Biblie că au votat cum trebuie la referendumul pentru demiterea lui Băsescu/Petrov. Mulți se vor fi gândit că dacă acum se prezintă la alegerile europene și refuză să participe la un referendum anticonstituțional și anticristic, vor avea alte necazuri. Așa că nu s-au mai dus să voteze.

Dacă PSD are o vină în asta este pentru că a ezitat să dea lovituri decisive mafiei judiciare, cedând în fața presiunilor celui de al patrulea Reich. Raportul de forțe i-a fost cu adevărat defavorabil dacă adunăm opoziția internă (la fel de violentă în Parlament și de pe stradă), cu trădarea Președintelui Iohannis și intervenția externă. Acestea sunt însă doar explicații iar nu scuze pentru miopia și lașitatea, pentru politica jumătăților de măsură și strategia salvării individuale, care au pus PSD în imposibilitatea de a reduce disparitățile de putere dintre el și adversarii săi.  

Teoretic, toate acestea se pot repara relativ ușor. În prezent marea și adevărata problemă a PSD este aceea a izolării pe eșicherul politic. Cu excepția ALDE (și, în anumite condiții, a UDMR) nimeni nu mai vrea să se alieze cu social-democrații. Nici aceasta nu este, însă, o noutate. PSD a mai trecut printr-o încercare similară în 1996 (pe atunci sub denumirea de PDSR), ceea ce nu l-a împiedicat să revină în forță la guvernare patru ani mai târziu.

Este adevărat că a doua zi după șocul psihologic de duminică, generat de discrepanța dintre rezultatul urnelor și sprijinul real de care se bucură PSD în societate, acesta din urmă datorat nu atât performanțelor guvernării (deși și ele au un rol), cât spaimei băgate în oasele națiunii de năvala hoardelor neofasciste sprijinite de Președintele Klaus Iohannis, a intervenit șocul condamnării și încarcerării lui Liviu Dragnea. Prin această mișcare, „statul subteran / paralel” a încercat să împingă rapid victoria tactică din seara precedentă în zona succesului strategic și să oblige PSD la capitulare necondiționată, deși resursele sale de luptă din punct de vedere obiectiv rămăseseră aproape intacte.

Faptul că Dragnea avea una la un milion șanse de a scăpa de condamnare se știa deja de mult la vârful PSD și nu numai. De unde atunci surpriza și panica subsecventă acesteia?! Nu are rost să discutăm aici despre riscurile partidelor de lider. PSD nu este primul partid de acest fel în situația de a-și pierde liderul care trecuse de la personificarea partidului la personalizarea lui. De aici și până la a proclama catastrofa și ieșirea din istorie este însă cale lungă.

O cale pe care sunt gata să îl ajute a o parcurge cât mai repede nimeni alții decât membrii unui grup care se declară doritori a-l susține să nu cadă. Dacă dezastrul PSD este singurul care le legitimează gestul „altruist”, atunci dezastru să fie!

Iată sursa deconcertantului Apel al susținătorilor PSD; profeți autoproclamați propunând soluții salvatoarecare să asigure autoconfirmarea profețiilor.

SUSȚINERE SAU CONTESTARE?

Cum poate susține un partid un grup din afara partidului? Mai ales cum îl poate susține să se reformeze? Aceasta-i întrebarea.

În mod normal partidul este format din lideri, militanți și membri. În afara acestora mai are și  simpatizanți care nu îi sunt membri dar pot participa la unele dintre evenimentele deschise publicului organizate de partidul în cauză și îl susțin la vot.

Membrii și militanții îi aleg pe lideri după anumite proceduri, prin vot direct sau indirect. Acești lideri, acționând în cadrul unor structuri unipersonale sau colective, concep și administrează politica partidului. La nevoie ei inițiază și promovează reforme, bazându-se pe analize proprii sau pe expertiza unor terți. Evident, concluziile și sugestiile celor din urmă nu sunt obligatorii. Nefăcând parte din forurile statutare ale partidului și nefiind membrii săi asemenea perosane nu îl pot reforma.

Un simpatizant sau chiar un mic grup de simpatizanți constituit ad hoc poate trimite conducerii partidului idei care să îi inspire punctual organizarea și politica. Cu cât sunt mai sincere acestea, cu atât comunicarea este mai discretă. În orice caz, un asemenea grup și documentele programatice produse de el nu pot suplini instanțele statutare și deciziile acestora.

Când grupul de simpatizanți se formează pe baze permanente și își arogă calitatea de a formula propuneri politice cu caracter principial care să schimbe fundamental orientarea partidului, avem de a face cu o provocare. Ea poate include intenția formării unui alt partid.

Când membrii grupului sunt foști lideri ai partidului, retrași anterior din politica activă – mai ales dintre aceia pe care inelegant, inoportun și imprudent partidul i-a ignorat – ne aflăm în fața unei contestări. Dacă lor li se alătură și unii lideri actuali – pe drept sau pe nedrept marginalizați – contesaterea devine dizidență.Iar dizidența înseamnă sciziune sau măcar îndeamnă la sciziune. Ea nu se poate confunda cu conviețuirea și concursul curentelor politico-ideologice în cadrul aceluiași partid, întrucât acest tip de pluralism, din păcate prea puțin cunoscut și respectat în România, este statutar, constructiv (pozitiv), instituționalizat și intern, iar nu neoficial,contestatar, spontan și implicând forțe exterioare partidului ce se dorește „sprijinit”.

Apelul susținătorilor PSD începe tocmai prin a înlătura temerile legate de ambițiile personale, intențiilefracționiste și dizidența inițiatorilor. De ce au simțit autorii nevoia să sublinieze aceste aspecte. Tocmai pentru că se simțeau cu musca pe căciulă. Și, cum se spune, chelul își pune singur palma în cap. Ei au înțeles că asta se va înțelege pentru că asta… se spunea.

Ce vor de fapt „susținătorii” PSD? Simplu: să conducă PSD. În măsura în care altfel nu se poate, de la domiciliile private.

În principiu și așa ceva se practică în politica mare. S-a mai întâmplat și la noi și aiurea. De fapt, în ultimii ani guvernul a fost condus de la partid. De ce nu s-ar putea conduce partidul de acasă? Dacă aș fi Liviu Dragnea eu aș încerca să îl conduc de la penitenciar. S-au mai văzut cazuri.

Până la urmă, în principiu, problema privește exclusiv PSD. Cum și cine îl reformează, cum și cine îl conduce ar fi exclusiv treaba acestui partid, altminteri în mare nevoie de reformă și de lideri capabili, dacă nu amanaliza și propunerile Apelului.

De îndată ce le citim, problema devine națională, căci ceea ce se preconizează este dizolvarea singurei forțe politice naționale semnificative din acest moment (ALDE, fiind mai mică, este pe cale de lichidare) în masa amorfă a partidelor globaliste antidemocratice și antinaționale care ocupă restul spațiului politic românesc.

APEL LA TRĂDAREA POPORULUI PESEDIST

Iată câteva citate deosebit de grăitoare.

a) Schimbarea a două guverne care nu și-au asumat măsuri nepopulare în domeniul politicii penale au fost lovituri puternice pentru credibilitatea PSD.”

Prin urmare, guvernele Grindeanu și Tudose au menținut credibilitatea PSD întrucât au cedat în fața demonstrațiilor neautorizate puse la cale de serviciile secrete române și străine, iar abaterea de la această politică „populară” a fost o eroare care acum se cere corectată. Pentru „susținătorii apelanți” poporul sunt, deci, batalioanele de asalt #rezist în fruntea cărora a mărșăluit drapat în geacă roșie însuși Klaus Iohannis, iar nu alegătorii pesediști numiți cu duioșie de aceștia din urmă, „ciuma roșie”. Credibilitatea PSD ar fi fost păstrată dacă nu s-ar fi încercat (căci de făcut, nici vorbă nu poate fi) abolirea justiției selective și a statului polițienesc. Ea, suntem lăsați a înțelege, va fi recuperată prin legitimarea „statului subteran”.

b) Criza de identitate s-a adâncit prin preluarea unor instrumente din arsenalul dreptei politice. Până la așa-numitul ‘referendum pentru familia tradițională’ PSD nu a promovat măsuri prin care să fie divizată societatea.”

Pentru a fi exacți, referendumul s-a organizat ca urmare a unei inițiative cetățenești pe care PSD a respectat-o, fără a se implica – din nefericire – în susținerea răspunsului afirmativ la scrutinul referendar. A divizat, oare, această atitudine democratică societatea sau i-a respectat vrerea, într-o țară în care aproape 90% din cetățeni se declară creștini? Ar fi trebuit, oare, PSD să susțină politica LGBT a globaliștilor? În numele cui să o facă? Al corectitudinii politice impuse de o stângă internaționalistă degenerată și dogmatică?  

Apelanții nu au înțeles lucrul cel mai important, și anume că la referendmul cu pricina, care era obligatoriu, ca și la cel din 26 mai, care era consultativ, și ale căror rezultate devastatoare par că le salută, bătălia nu se dădea între învățătura creștină și statul secular, și nici între corupți și anticorupți ori între penali și legaliști, ba nici măcar între naționaliști și globaliști, ci între suveraniști și imperialiști. Respingând politica LGBT, ca și scoaterea iertării în afara legii, românii erau chemați să își afirme și astfel să își apere, măcar și simbolic, identitatea și aspirațiile naționale, precum și ordinea constituțională clădită cu sânge, împotriva celor care, prin diferite mijloace și diferite forme urmăresc supunerea lor, transformați din popor în populație, și dominarea țării, transformată din stat în teritoriul sub tutelă.

c) Impactul electoral devastator l-a avut însă retorica suveranistă, prin care s-a creat percepția că PSD dorește ruptura de Europa.

Dacă PSD nu ar fi susținut amendarea minimă a legii exploatării resurselor off shore și nu ar fi adoptat OUG 114,dacă nu ar fi promovat și așa debilele legi ale justiției care tind la garantarea drepturilor omului și chiar a independenței judecătorilor, daca nu ar fi revocat-o pe Laura Codruța Koveșiripostând, de altfel la limita timidității, față de propaganda germană din PE pentru susținerea numirii acesteia ca procuror europeanam fi fost percepuți ca buni europeni? Percepuți de cine? De cei care doresc ca România să fie o piață de desfacere la remorca politicilor lor neoliberale și neoconservatoare?

Dar cu milioanele de români care nu doresc aceasta cum rămâne? Sunt aceștia anti-europeni pentru că vor o UE democrată, în care să fim toți liberi, toți egali și toți prosperi, așa cum au visat-o și părinții fondatori, precum și unii dintre cei care au negociat intrarea României în UE? „Suveranismul” PSD nu a fost decât răspunsul la internaționalismul dogmatic și colonizator al profitorilor și hegemonilor UE. El nu este eurosceptic sau național-populist, ci euro-democratic și prin asta anti-imperialist.

d) Epurările și marginalizarea unor lideri naționali ai PSD au avut corespondent și în organizațiile locale de partid, ceea ce a scăzut în mod inevitabil performanța lor.”

Care performanță a scăzut? Aceea de a aduce la putere guverne care una spun și alta fac? Guverne care omagiază poporul în discursurile din țară, și îl trădează în afară, preluând de la hegemonii Europei decalogul politicii (anti)românești? Era mai bine sa fie păstrați și încurajați cei ce au pactizat cu „statul subteran”, atunci când nu erau chiar membrii săi?

Apelul nu spune o vorbă despre nocivitatea „statului subteran”, despre infiltrarea PSD cu agenții acestuia, despre liderii „merituoși” (precum „Grupul de la Cluj” sau Victor Ponta) aduși din afara partidului, la recomandarea unor reprezentanți ai instituțiilor de forță (cum a fost generalul Ardeleanu / Vulpea), sau ai unor puteri străine (a se vedea memoriile fostului ambasador american Alfred Moses care spune cum SUA l-a impus pe Mircea Geoană ca ambasador la Washington), ca să exercite puterea câștigată de militanții acestuia. Nu se vorbește nici despre destructurarea României și destatalizarea ei sub acțiunea industriei anticorupției, respectiv a justiției selective și a poliției politice, care au distrus elitele românești, capitalul românesc și identitateaculturală românească.

Pentru cei mai mulți români lupta cu „statul subteran” și, în acest sens, deparazitarea PSD și a altor partide este vitală. Este vorba despre românii buni europeni care își iubesc patria și democrația națională, tot așa cum iubesc ideea unei federații europene de națiuni și democrația transnațională. Pe aceștia Apelul susținătorilor PSD îi ignoră. Oare de ce?

e) Consecința celor patru crize, descrise succint anterior, a fost pierderea unui milion de votanți în 30 de luni.

Este vorba, în fapt, despre un milion din voturile care au sancționat regimurile Băsescu și Iohannis (oricum nu voturi la alegerile europene) și care au fost pierdute, printre altele, întrucât promisiunea de a face „dreptate până la capăt” nu a fost respectată. Acestea nu erau oricum voturile electoratului tradițional al PSD. Un electorat prea îngăduitor cu partidul său.

Cu majoritatea parlamentară oferită de electorat în 2016, guvernele PSD puteau realiza cu succes debăsificarea țării. Nu au făcut-o. Și pentru a repara lucrurile, acum se propune ca soluție salvatoare iohannizarea PSD și a țării. Doamne Dumnezeule!

Pe de altă parte, în pierderea de voturi nu a avut oare nici un rol propaganda micinoasă finanțată de corporațiile multinaționale și de guvernele străine, blocajele constituționale nesancționate politic ale așa zisului Președinte al României sau mesajele mincinoase ale comisarilor europeni și patronilor lor din diverse capitale occidentale? Dar frauda electorală vizibilă cu ochiul liber, pe care apelanții însă nu o remarcă de fel, ce impact a avut?

f) Alternativa la acestea trebuie să fie o guvernare modernă, eficientă și inclusivă cu PSD pivot central, la care să se ralieze alte forțe politice progresiste.”

Prin urmare PSD ar trebui să accepte că rezultatele alegerilor europene, care până la urmă i-au adus nouă mandate în PE (aproape o treime din cele rezervate României), față de cele unsprezece ale partidului celui mai bine plasat, modifică structura politică a Parlamentului României. Și apoi care ar fi acele „forțe politice progresiste”? PNL? USR/Plus? ProRomânia? PMP? Nu știu cât de modernă sau de eficientă ar fi o asemenea guvernare, dar cu siguranță ea nu ar putea fi decât subordonată „statului subteran”, dacă nu cumva ar fi chiar expresia guvernamentală a acestuia și intereselor străine. Ar salva asta PSD?! Dar România?!

g) Stânga românească a avut succes atunci când a reușit să le dea sentimentul apartenenței la aceeași comunitate politică locuitorilor din lumea satelor și orășenilor cosmopoliți, muncitorilor industriali și intelectualilor, lucrătorilor în companiile multinaționale și funcționarilor publici.”

O asemenea stângă a avut succes și nu putea avea succes decât atunci când statul român era suveran, chair și ca membru al UE, unde înțelesese să exercite anumite atribute ale suveranității împreună cu alții și în folos comun, iar nu să își cedeze suveranitatea altora, așa cum recunoaște acum că ar fifăcut agentul Băsescu / Petrov.  Atunci statul român hotăra în favoarea tuturor cetățenilor săi. Astăzi el este constrâns să hotărească în favoarea corporațiilor multinaționale și a hegemonilor euro-atlantici. Cel care se opune este trimis la închisoare pe motiv că ar fi corupt, iar dacă este vorba despre un partid, acela trebuie „reformat”, „salvat”, „transformat” sau eventual aneantizat.

GLOBALIZAREA PSD ÎNSEAMNĂ DESTATALIZAREA ROMÂNIEI  

Unii vor spune că, până la urmă, dacă este ca toate partidele românești să fie la fel și actualul stat subteran să iasă la suprafață luând locul statului legitim de astăzi, nu ne putem opune în măsura în care majoritatea românilor validează prin vot această evoluție sau nu participă la vot lăsând decizia în grija minorității. Desigur, și așa am putea gândi dacă în joc nu ar fi însăși ființa statului român, a națiunii române.

„Statul subteran” nu este o creație românească, ci una antiromânească. Nu românii au creat „statul subteran”, ci acei străini care nu se simt confortabil cu o Românie suverană, fie ea și integrată în structurile euro-atlantice, într-o Europă politică a națiunilor. Iată de ce salvarea PSD nu este numai o problemă a pesediștilor. Căci apelul așa zișilor săi salvatori nu pune în pericol numai viitorul PSD, care nu pe toți ne privește, și nici numai pe cel al democrației române, care ne preocupă totuși pe cei mai mulți, ci supraviețuirea statului român, care, de astă dată, este problema noastră, a tuturor.

Sursa: http://adrianseverin.com

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,