Cum a fost vândută țara (I)

14:24, 8 iulie 2019 | Opinii | 200 vizualizări | Nu există niciun comentariu Autor:

Majoritatea românilor descoperă cu stupoare, cu groază că nu mai sunt reprezentați de nici un partid. Asta după ce marea presă a dispărut, iar televiziunile și site-urile de știri care au înlocuit-o nu sunt decât oficine de propagandă pentru o gașcă sau alta. Șefii serviciilor secrete sunt numiți public de-a dreptul „trădători”, deși mai ocupă încă posturi foarte importante, cum ar fi cel de ambasador la Washington. Cum s-a ajuns aici ? se întreabă, perplecși, mulți români care încă n-au emigrat. Pas cu pas, ar putea răspunde un „clasic”.

Discuțiile din ultimii ani, aprinse, pătimașe chiar, în marginea cărților gen. (r) Aurel I. Rogojan, mai ales cele vizându-l pe fostul general Iulian Vlad, ultimul șef al Securității, au fost de multe ori grotești sau, în orice caz, de un comic enorm. Iulian Vlad a înțeles cu mult înaintea altora – era un om informat ! – că Nicolae Ceaușescu nu era decât un naționalist de fațadă, de carton, în interesul său, al familiei sale, al camarilei sale, al partidului comunist unic și al instituțiilor de forță, care îl apărau de popor (și mai puțin de ruși !). Să-l acuzi pe generalul Iulian Vlad că l-a trădat pe Nicolae Ceaușescu, că a trădat România e atât de hazos, atât de flagrant naiv, încât ține de grupa foarte mică a înțelegerii istoriei. Dar, după decembrie 1989, toți frustrații, toți mediocrii, toți analfabeții au înțeles că în sfârșit a venit vremea lor (libertate și democrație, deh !), că în sfârșit se pot manifesta „plenar”. Incultura, agresivitatea cea mai vulgară, afirmarea „talentului” au produs monștri publici greu de descris.

Dar cei care l-au atacat pe Iulian Vlad, de la Gabriel Liiceanu la Cristian Troncotă și alții, mulți dar mărunți, au făcut-o numai după ce generalul a închis ochii. Ceea ce-i face foarte suspecți. Știa generalul Vlad despre ei lucruri care nu au fost înregistrate în nici o arhivă ? Unii dintre aceștia îi erau agenți sau informatori direcți, fără dosar, fără angajament scris, și de aceea i-a apucat bravura abia după dispariția sa fizică ? România a început să fie vândută, cedată străinilor imediat după 22 decembrie 1989. Dar nu Iulian Vlad a fost cel care a trădat și a vândut. Trădătorii au fost, dimpotrivă, autoproclamații luptători împotriva comunismului deja defunct. Foșii comuniști de ieri. În primul rând, un bun lot de ziariști dintre cei mai vizibili, propagandiștii de ieri de la Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Flacăra, Viața studențească etc., care au fost recrutați, „prostiți”, închiriați de puteri străine. Direct sau prin interpuși, înțelegând sau nu ce li se întâmplă. Și au făcut, ca să-l citez pe unul dintre ei, „o moară în capul românilor” până i-a apucat amețeala. Desigur, vorbim despre presa „liberă”, nu despre cea oficială sau inerțial comunistă.

Foștii activiști din presa comunistă au fost invitați generos în capitalele occidentale și au fost asimilați intereselor altora. Prima ocupație a țării s-a făcut cu ajutorul ziariștilor. Așa s-au creat așteptări imense sau chiar nevoi de democrație, de capitalism, de consumerism, de libertăți care azi răsfață toate minoritățile și vând iluzii pentru cetățenii lumii fără frontiere. Politicienii, veniți și ei cu toții din trecutul comunist acum detestabil, în frunte cu Ion Iliescu, au fost mai inerțiali, mai greu de momit la început pentru marile democrații. Drept care au fost declarați în masă neocomuniști, criptocomuniști, oamenii Moscovei etc. Asta cel puțin până în 1996. De fapt însă, confuzia a persistat până în 2007, anul aderării Româneiei la UE.

Deja cu câțiva ani înainte de 1996, o mână de politicieni, în frunte cu Emil Constantinescu, au început să fie poftiți în Vest, să primească burse de studii politice, strategice, de economie de piață. Presa deja înregimentată pe direcția Vest le explica românilor că, dacă nu vor reuși să se facă acceptați de marile democrații, puteau să se sinucidă în masă. Ziarele se vindeau în zeci și sute de mii de exemplare, iar foșii ziariști peceriști și, mai ales, uteciști, deveniți patroni de presă, directori de conștiință, jurnaliști de investigație (cu dosare servite pe sub ușă) se îmbogățeau mai ceva ca în America. Aproape toți tinerii voiau să se facă ziariști, după ce în 1990 se preoțiseră și se călugăriseră pe capete. Câtă candoare ! Și cât cinism din partea uteciștilor azi bătrâni ! Toată mișcarea spre Vest s-a făcut sub atenta supraveghere a Securității, care între timp și-a căutat și ales și propriii săi oameni de afaceri, miliardarii ei, oligarhii de mai târziu, de azi. Oameni care să poată negocia cedarea activelor țării în nume propriu și „independent”. Ce-i drept, aproape toți cei selectați avuseseră și încă mai aveau un talent bine marcat de bișnițari. Unii proveneau chiar din lumea interlopă.

Drumul a fost lung până la dezastrul de azi, dar a fost bine anticipat de strategii Securității și de partenerii lor externi. Acestea au fost doar începuturile. Cum toată lumea a putut observa de-a lungul ultimilor 30 de ani, „securiștii”, oamenii din serviciile secrete, declară sus și tare ori de câte ori au ocazia că ei nu fac decât să-i informeze pe cei în drept (guvern, Parlament, președinție). La fel, ziariștii susțin că ei relatează și informează. Și unii, și alții se feresc să-și asume vreo răspundere. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Așa stau lucrurile în realitate ? Dar oare nu serviciile secrete și jurnaliștii fabrică politicienii de paie în care nu se mai recunoaște nimeni azi ? Totul sub ochiul rece și sever al așa-zișilor parteneri externi.

Petru Romoșan

Sursa:http://foaieinteresanta.rf.gd

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,